În cimitirul Adormirea Maicii Domnului din cartierul Giuleşti (Bucureşti), într-o micuţă criptă se odihneşte trupul întreg şi frumos mirositor al Părintelui Ilie Lăcătuşu, unul dintre martirii închisorilor comuniste. Din ziua de 29 septembrie 1998, când trupul său a fost descoperit, mulţime de credincioşi se îndreaptă spre racla sa, spunându-şi durerile şi necazurile. Trupul are o greutate de 7-8 kilograme şi toate caracteristicile Sfintelor Moaşte: nestricăcios, frumos mirositor, uscat şi uşor, pielea de culoarea alunului, păstrându-şi dimensiunile şi aspectul, nepricinuind teamă celor ce-l privesc, dând impresia unui om care doarme. Ilie Lăcătuşul este un preot care s-a sfinţit în prigoana comunistă, îndurând fără compromisuri umilinţa vieţii de întemniţat. A fost arestat în mai multe rânduri şi a cunoscut regimul crunt de la Canal, fiind inclus în brigada de preoţi destinată exterminării. După coloniile de muncă de la Galeş şi Peninsula, îmbolnăvindu-se grav, este trimis la Târgu-Ocna, unde găseşte o atmosfera de rugăciune şi dragoste frăţească. Eliberat pentru o scurtă perioadă de timp, este arestat iarăşi şi trimis în Deltă, la Periprava. Acolo se afla şi părintele Iustin Pârvu, care povesteşte întâmplări vrednice de Vieţile Sfinţilor, minuni mari ce le lucra Dumnezeu în colonie cu cei ce-L mărturiseau. Părintele Ilie Lăcătuşu a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om al rugăciunii. Nu vorbea mult, dar cuvântul lui avea putere mare, dăruind har celor ce-l ascultau. După eliberare a lucrat o vreme ca zidar la Bolintin, în apropiere de Bucureşti. A avut 5 copii, dar a rămas în viaţă doar o fată. După câţiva ani şi-a reluat slujirea preoţească în satele Gârdeşti (Teleorman) şi Cucuruzu (Giurgiu.
Cine a fost părintele Ilie Lăcătuşu
Ilie Lăcătuşu s-a născut la data de 6 decembrie 1909, în satul Crăpăturile, judetul Vâlcea. A trăit 74 de ani, iar la data de 22 iulie 1983 a urcat la ceruri. Ilie Lăcătuşu a slujit ca preot în vremea comunistilor, pentru viaţa şi faptele sale el fiind acuzat de regim şi închis ca deţinut politic. Ilie Lăcătuşu s-a născut într-o familie cu şapte copii, el născându-se al doilea. Părinţii lui, Marin şi Maria, erau oameni simpli, gospodari şi cu mare credinţă în Dumnezeu. Tatăl său era dascălul bisericii, premisă ce a dus şi la apropierea lui de preoţie. După terminarea claselor primare, va merge la Seminarul Teologic din Râmnicu-Vâlcea, unde va studia între anii 1923-1930. Aici, el va termina şcoala cu o Diploma de Virtute. Merge apoi la Bucureşti, unde, intre anii 1930-1934, va studia la Facultatea de Teologie. In timpul facultăţii, Ilie Lacatusu se va căsători cu învăţătoarea Ecaterina Popescuşi vor avea cinci copilaşi. Ilie Lacatusu va fi hirotonit preot în data de 1 septembrie 1934, pe seama parohiei Osica de Jos, judetul Olt. El va sluji în această biserică până n luna noiembrie 1934, când este trimis în satul Buiceşti, tot din judetul Olt. Începând cu anul 1942, Ilie Lacatusu este trimis ca preot misionar peste Nistru, în Odessa şi judeţul Ribniţa unde a rămas un an. În data de 19 iulie 1952 , părintele este arestat şi închis în colonia de muncă silnică de la Canal. Din iulie şi până în octombrie, părintele va munci cot la cot cu ceilalţi camarazi de suferinţă, la Canalul Dunare-Marea Neagra, iar apoi este mutat într-o colonie formată aproape numai din preoţi. Anul urmator este transferat la închisoarea Târgu Ocna din pricina stării proaste de sănătate şi incapacităţii de muncă. Aici, parintele Ilie va petrece doi ani, deşi nu exist ape numele lui nicio condamnare. Este pus în libertate la data de 26 aprilie 1954. Se întoarce la biserica satului Buiceşti, 1 iulie 1959 este arestat din nou. Părintele primeşte o pedeapsă de cinci ani, fiind trimis la Periprava, în Delta Dunării. Aici, el se va întâlni cu părintele Ilie Lăcătuşu. Este eliberat abia la 6 mai 1964 când s-a întors acasă. Dar regimul i-a impus domiciliul fortat în Bolintinu, unde a fost silit să lucreze ca zidar. Abia in data de 20 decembrie 1964, parintele Ilie Lacatusu a putut să slujească din nou în Biserică, de astă data în judeţul Teleorman, în parohia Gardeşti. In anul 1970 părintele Ilie este mutat într-un sat din comuna Răsuceni, judetul Giurgiu unde va sluji până la pensionare, la 11 ianuarie 1978.
Profeţia părintelui Ilie Lăcătuşu
Parintele Ilie Lăcătusu a ajuns în spital, din pricina multor suferinţe . Pe patul de spital, el a facut o profeţie, ca un fel de testament. El a cerut ca soţia lui, dacă va muri peste 15 ani, să fie înmormântata în acelaşi loc cu el. El s-a stins la data de 22 iulie 1983, în Spitalul Panduri din Bucuresti. Trupul părintelui a fost înmormântat în Cimitirul Adormirea Maicii Domnului, din Bucureşti unde familia deţinea o cripta. Profetia parintelui se va implini exact în luna septembrie a anului 1998. Urmasii au tinut minte dorinta parintelui, motiv pentru la moartea soţiei sale au sapat în acelaşi loc, spre a o înmormânta. În ziua de 29 septembrie 1998, la exact 15 ani de la trecerea la Domnul a parintelui, trupul său a fost găsit neschimbat, neputrezit şi frumos mirositor. Trupul parintelui îndeplineste condiţiile sfintelor moaste. In anul 2000, Patriarhia Romana i-a deschis parintelui Ilie Lăcătuşu un dosar de canonizare, dând binecuvântare pentru a se deschide cripta care adaposteste trupul acestuia.
Minunea de la Periprava
,,Cu Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neîsemnatul. Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Deltă, când Părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la canal la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo patruzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să intrăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea niciun sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci te duci într-o ştioalnă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la început. Dar Părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu toţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii în sfârşit până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu frunze, trebuia frumos, curăţat, măsurat, pus la dimensiune şi era un ger de – 30° afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât vedea nufărul galben înflorit sub gheaţă. Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne-au urmărit în tot acest timp şi dedesubt florile de sub gheaţă. Ei bine, eram cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi era ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oase. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a luminat de ziuă. Era o căldură, de se minunau şi caraliii. Ne-am dezbrăcat şi s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne-am îmbrăcat şi hai la colonie. Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie niciun bolnav, niciun internat, n-o fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi” (Pr. Justin Pârvu – Din temnițe spre sinaxare)
Pr. Gheorghe Calciu despre Ilie Lăcătuşu
,,Toate semnele pledează pentru sfinţenia părintelui Ilie, venerarea populară şi pietatea pe care moaştele lui le trezesc în popor lucrează continuarea predicării sfinte pe care el a făcut-o, şi în viaţă fiind; ele lucrează sporind credinţa oamenilor şi slăvind, prin ea, pe Dumnezeu cu o putere înmiită faţă de cum s-a petrecut pe când sfântul trăia. Sunt atâţia preoţi buni care, în viaţa lor, au lucrat sfinţenia în enoriaşii lor, mulţi dintre ei suferind sau murind în închisori. Cine îşi aminteşte de ei? Doar familiile şi prietenii rămaşi în viaţă. În părintele Ilie Lăcătuşu, Dumnezeu a pus ceva mai mult: neputrezirea, mireasma sfântă şi, mai ales, puterea predicării Cuvântului şi după moarte, prin minunea pe care a făcut-o cu trupul lui”. (Pr. Gheorghe Calciu. Sfântul Ilie Lăcătuşu: Viaţa, minunile, acatistul)
14 mai 1948, ziua în care au fost făcute cele mai multe arestări
,,Această zi de pomenire a martirilor morţi în închisorile comuniste ar putea deveni pentru toată lumea creştină o zi de reflecţie la răul produs de comunism omenirii, Bisericii, fiecărui om în parte. Şi apoi, pentru morţii ştiuţi şi neştiuţi din închisorile noastre, o rugăciune ar fi ca o candelă aprinsă la capetele celor care au avut sau nu au avut un mormînt. În închisorile comuniste mulţi martiri s-au comportat ca primii creştini, dînd probă de jertfă pentru Hristos. Am putea propune o asemenea zi în calendar, deoarece sistemul represiv din România a fost cel mai dur din Estul Europei, aici am avut şi “fenomenul Piteşti”, cel în care fratele a fost pus să-l ucidă pe fratele său! Dacă ar fi să aleg o zi, apoi aş alege ziua de 14 mai… De ce? Pentru că la 14 mai 1948 a fost ziua în care au fost făcute cele mai multe arestări în România în rîndul intelectualilor, studenţilor, a celor care se opuneau într-un fel sau altul bolşevismului, a fost o operaţiune de decapitare a inteligenţei şi rezistenţei româneşti. Era înainte de 14 Mai a anului 1948, care e noaptea Sfîntului Bartolomeu pentru România, pentru că a fost noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România. Eram în una din zile la Episcopia Romanului. Treceau două maşini de un lux nebun, n-am văzut curse aşa de elegante. Interesant e că nu se putea vedea nimic înăuntru, nici măcar şoferul, totul era negru şi negru. Măi, ce-o fi cu maşinile astea? Nimeni nu ştia, nimeni nu mai văzuse maşini din astea. Ei, bine, au trecut vreo două luni de zile, timp în care vedeam din cînd în cînd maşinile care treceau, misterioase, tăcute, negre. Acolo, în preajma Episcopiei din Roman, era un urcuş şi se vedea că trag din greu, dar nimeni nu ştia ce cară, unde se duc, în slujba cui sînt. În ziua de 14 Mai însă, aceste două curse apar în faţa Episcopiei din nou şi opresc. Mai pleacă, mai vin, iar opresc. Eu eram în a treia mea zi de slujbă, după terminarea studiilor. Slujeam împreună cu alţi doi părinţi, unul de la Secu şi unul de la Mănăstirea Neamţ. În perioada aceea veneau băieţii din vacanţă, era după Paşti. Aveam un băiat, la seminar, de la Comăneşti. Îl pregăteam la muzică şi la tipic. Dar băiatul ăsta din Comăneşti vine el bucuros şi-mi zice: „Părinte, uite ce am adus eu” – şi îmi întinde un revolver. Îl iau pe băiat şi-i zic: „Măi, du-te şi-l aruncă în (rîul) Moldova, nu mai sta cu el aici”. Am luat revolverul şi l-am vîrît sub pernă. Vine băiatul apoi, i-l dau şi pleacă, ce-a făcut cu el, nu mai ştiu. Dar între timp se făcuse seară, se înnoptase. , Auzim zgomot puternic la uşă. Dar cînd au bătut la uşă au şi intrat – cum? Dumnezeu ştie. M-am ridicat. „Hai, echiparea!” Am plecat aşa cum eram îmbrăcat. Dragii mei, au început ei să caute, s-au învîrtit, s-au uitat ei şi eu îmi ziceam: „Măi, dacă aveam eu acum jucăria aia, revolverul, acum mă terminau”. Ieşim de acolo, în curte. Ce era la poartă? Cursa aceea mare şi frumoasă, cu geamuri negre. Era staţionată. Cînd se deschide uşa, acolo era plin de oameni. Avocatul cutare, părintele cutare… Mă uit dreapta, stînga, numai oameni unul şi unul. „Ei, dacă sînteţi aicea, atunci e bine, n-o să fie mare lucru… Hai să mergem!” Şi unde ne-a dus? Nu ştiam. Dar ne-a învîrtit o oră şi jumătate în jurul oraşului, ca să ne dea impresia că sîntem duşi la capătul lumii. Nu se vedea nimic în afară, iar o oră şi jumătate părea în acele condiţii un timp imens. La un moment dat opreşte maşina, huruit puternic, frînă. Unde intrăm? La Securitatea din Roman, la cazarmă. Ne ia în primire, pe cîte unul. Ne duc la un etaj, într-un pod, plin era podul, plin. Un dulău, aşa (mare)… La fiecare doi inşi, un dulău. Intru acolo şi eu. „Faţa la pămînt!”, ne strigă. Dulăul mă ia în primire. „Nu mişti de aici, banditule!” Atunci am luat şi eu contact cu acest termen, de „bandit”, şi m-a urmat şaptesprezece ani. N-am mai avut alt nume, decît acela de „bandit al poporului”. (Din volumul Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire de Adrian Alui Gheorghe).
Pr Iustin Pârvu: ,, Ascensiunea României din perioada interbelică n-a fost văzută bine de duşmanii noştri”
,,Securitatea română avea o normă faţă de Moscova, să anunţe cît mai mulţi „bandiţi” arestaţi şi anchetaţi. Te vedea cumva cineva, cu o şapcă mai pe urechea dreaptă, cu o haină cu un colorit mai aparte, imediat îţi spunea un securist din mulţime: eşti legionar, ia treci colea la dubiţă…! Şi luai cinci ani aşa cum ai bea apă, nu apucai să zici nici mîlc. Din om întreg şi normal şi corect, te trezeai brusc că eşti paria societăţii, că eşti „duşman al poporului”, „bandit”, retrograd, chiabur şi altele cîte şi mai cîte. Dumnezeu îl lasă pe om să acţioneze după cum îi e firea, numai aşa se aleg bunii şi răii – în funcţie de cum se poartă cu semenii lor. Dumnezeu nu-l biciuieşte pe om, nu-l hăţuieşte. Acelea au fost vremuri satanice, forţele răului s-au dezlănţuit împotriva omului, a societăţii, a României noastre care abia se înfiripase în istoria Europei – şi o făcea cu forţă şi talent. Probabil că mulţi nu vedeau cu ochi buni ascensiunea României din perioada interbelică, atunci cînd eram umăr la umăr cu ţările puternice din Europa. Şi eram mîndri de condiţia noastră. Mîndria aceea nu ne-au iertat-o duşmanii noştri, mîndria de neam şi faptul că din punct de vedere economic, cultural şi moral puteam să decidem între neamurile vlăguite ale Europei. Orice român care avea un pic de bună credinţă şi un pic de credinţă în Dumnezeu nu putea să nu fie mîndru de condiţia nouă a României care poate pentru prima oară în istorie ridicase capul din pămînt şi se simţea popor ales în lume. La început trăiam cu nădejdea că voi fi eliberat, însă, după ce am înţeles că neamul românesc cere jertfa răbdării noastre, că Dumnezeu a binevoit să suferim acest martiriu ca prin jertfa noastră să ispăşim din păcatele neamului, atunci ardea inima în noi să îndurăm orice nedreptate, închisorile ne-au învăţat adevărata rugăciune, care se naşte din suferinţă, jertfă şi dăruire de sine”.
