Presa interbelică românească. Pamfil Şeicaru a prevestit tăvălugul roșu care se va năpusti peste România

Presa din perioada interbelică ne oferă una dintre cele mai frumoase pagini ale democrației românești și nu numai. În această perioadă România s-a dezvoltat din punct de vedere economic și social, Bucureștiul devine ,,micul Paris” iar la farmecul levantin se adaugă spiritul ,,germanic” adus din Transilvania care a întregit granițele ,,României dodoloațe”. Marea Unire a creat perioada interbelică plină de realizări pe toate planurile, dar mai ales pe tărâm literar. Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian sunt ei înșiși jurnaliști dar și creatori. Nichifor Crainic și Corneliu Coposu sunt niște titani ai dreptei românești care produc și pe tărâm jurnalistic. Punctele cardinale în haos ale lui Nichifor Crainic, materialele lui Corneliu Coposu din presa vremii reprezintă comori ale istoriei jurnalismului românesc. Polemicile dintre teologi și scriitori dădeau un colorit aparte, din nefericire, după 1948 acest dialog superb nu va mai avea loc iar presa creștină va fi redusă total la tăcere. Cel mai mare vizionar, cu care și începem, al jurnalismului românesc rămâne, de departe, Pamfil Șeicaru.

Pamfil Șeicaru

Pamfil Șeicaru este cel mai mare jurnalist român din perioada interbelică, care a înrâurit foarte mult și presa post-decembristă, materialele sale constituie manuale de reper pentru cei care îmbrățișează meseria de jurnalist care, după cum spunea Corneliu Coposu, ,,…te constrânge, de multe ori, la lucruri puțin agreabile…”. Pamfil Șeicaru a fost un scriitor exhaustiv și enciclopedic, dar și un mare vizionar, el a scris că nu crede în garanțiile marilor puteri occidentale și a prevestit tăvălugul roșu care se va năpusti peste țara noastră. El a abordat, rând pe rând, eseul, gazetăria, memorialistica și proza. A fost directorul ziarului ,,Curentul”, una dintre cele mai prestigioase foi interbelice. Pamfil Șeicaru s-a născut la data de 18 aprilie 1894, în comuna Beceni din județul Buzău, din părinții Haralambie- funcționar în cadrul CFR și Ana Popescu, casnică. Familia a avut patru copii: Pamfil, Constantin, Maria și Virginia. Studiile primare și gimnaziale și le face în diferite localități, unde tatăl său era transferat mereu din cauza profesiei- Buzău, Tecuci și Bârlad. Debutul în presă și-l face în perioada 1914-1915. Își întrerupe cursurile universitare, începute la Iași, pentru că va participa activ pe front iar după război și le va continua în cadrul Universității din București în cadrul căreia va obține licența în drept. În perioada 1916-1918 va lua parte, ca ofițer, la operațiile militare din Primul Război Mondial și este distins cu ordinul ,,Mihai Viteazul” primit de la regele Ferdinand pentru curajul de care dă dovadă în timpul luptelor de pe Cerna-Jiu iar generalul Berthelot îi acordă ,,La Croix de Guerre”. În anul 1918 devine director al ziarului ,,Bucovina” din Cernăuți și este membru fondator al revistei ,,Gândirea”, elogiat de Nichifor Crainic- ,,Astfel, în ziua când Pamfil Șeicaru, cu un aplaudat discurs, preda domnului Dauphin pentru ,,Museon arlaten” bronzul nostru reprezentând profilurile lui Mistral și Alecsandri, reliefate de O. Han, lucrul se încadra în rosturile unui trecut încă viu în amintire…Iar Charles Maurras scria pe un colț de masă lui Pamfil Șeicaru: ,,înainte de a căuta federalizarea cu barbarii, să înfăptuim federalizarea latinilor” (Gândirea, anul X, nr. 11, 1930) Pana lui Pamfil Șeicaru se va face cunoscută și în paginile ziarului ,,Chemarea”. În anul 1928, Pamfil Șeicaru înființează cotidianul ,,Curentul”, înzestrat cu una dintre cele mai moderne tipografii de pe mapamond, ziar pe care îl va conduce până în anul 1944, când va părăsi țara. În perioada 1928-1933 este deputat în Parlamentul României iar în anul 1936 se implică în ridicarea mănăstirii ,,Sf. Ana” de la Orșova, lucrările fiind terminate în anul 1939. Este singurul jurnalist român care afirmă, în anul 1939, că așa-zisele garanții militare oferite de Anglia și Franța pentru integritatea frontierelor României nu valorau nimic. În anul 1944 este trimis de Mihai Antonescu în Spania pentru a cerceta în manieră diplomatică care ar fi efectele ieșirii României din război dar și pentru a asigura propaganda în favoarea intereselor naționale, în condițiile unei ocupări sovietice a României care devenea tot mai vizibilă. Până în anul 1953 se stabilește la Palma de Mallorca, în Spania iar în anul 1945, 22 mai- 4 iunie, este judecat în lipsă, în procesul jurnaliștilor ,,criminali de război vinovați de dezastrul țării” și condamnat la moarte. În anul 1947 publică ,,Pax Americana o Pax Sovietica” iar în anul 1953 se stabilește la Madrid împreună cu soția Constanța. Aici colaborează cu ziarul ,,El Alcazar” și înființează publicația ,,Liberty and Justice” în care a combătut cu toată forța tratamentul incorect aplicat României de către marile puteri după terminarea războiului. Aici va rămâne, într-un mic apartament de la periferia Madridului, până în anul 1974. În anul 1959 îi apare lucrarea ,,Istoria partidelor politice din România”.

Grațiat de Nicolae Ceaușescu

Pe data de 12 decembrie 1966 Pamfil Șeicaru este grațiat de Nicolae Ceaușescu, acesta profitând abil de talentul lui Nichifor Crainic, ajutându-l în acest sens să publice materiale favorabile în presă și cărți vis a vis de politica de independență inițiată de dictatorul român față de Moscova. În perioada 20-28 august 1977 vine într-o scurtă vizită la București. Între 3 ianuarie 1978-decembrie 1980, ziarul ,,Curentul” apare din nou la Munchen. Ultimii ani din viață și-i petrece în Germania, la Dachau.

Publicații din diaspora

Din publicațiile sale din perioada peregrinării spicuim ,,Die Donau- Fluss der Funf Meere. Ein Europaisches Problem im Lichte der rumanisch-sowietischen Kontroversen” (1975), ,,La Roumanie dans la Grande Guerre” , ,,Karl Marx- Însemnări despre România”, ,,Adevăruri care trebuie amintite” (1980). Se stinge din viață pe data de 21 octombrie 1980, la Munchen. În anul 1991 rămășițele sale pământești sunt aduse în țară și înhumate temporar la cimitirul ,,Sf. Vineri” din București, alături de părinții săi. În data de 20 octombrie 2005 rămășițele pământești ale lui Pamfil Șeicaru vor fi aduse pentru totdeauna în pridvorul mănăstirii ,,Sf. Ana”, ctitoria sa.

Vizita lui Pamfil Șeicaru la București

Pamfil Șeicaru a fost grațiat de către Nicolae Ceaușescu în secret iar în august 1977 va veni în capitală însoțit de ofițeri DIE. ,,Puterea de la București l-a grațiat pe Pamfil Șeicaru, fără însă ca acest lucru să fie adus la cunoștința publicului, făcând parte dintr-o acțiune deplin conspirativă. În România primul care a făcut public acest fapt a fost academicianul prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu. Reputatul istoric a descoperit în arhivele fostului C.C. al PCR Decretul 977/1966 privind grațierea lui Pamfil Șeicaru. Alături de Decret, se publică expunerea de motive a lui Cornel Onescu, ministru de Interne în 1966, care, după cum se poate lesne constata, oferea argumentele juridice și procedurale necesare în temeiul cărora se anula decizia așa-zisului Tribunal al Poporului din 1945 în ,,procesul ziariștilor”. Gheorghe Buzatu este de părere că documentul întocmit, necondiționat, cu știință, în mod sigur și din inițiativa lui N. Ceaușescu, devenit ulterior (9 decembrie 1967) președinte al Consiliului de Stat al R.S. România. Surprinzătoare este gafa lui Mihai Pelin, un redutabil cercetător al arhivelor Securității, care ajunsese la concluzia că ,,după evenimentele din 1989, a fost achitat post-mortem de sentința Tribunalului Poporului din 1945”. Și vizita lui Șeicaru la București a fost, până în prezent, subiect de dispută. Victor Frunză credea că ,,la sfârșitul anilor 60, trimiși ai regimului de la București încearcă să-l determine să se întoarcă în România. Repatrierea lui Pamfil Șeicaru ar fi avut imense sensuri politice, mult peste ceea ce ar fi fost cea a lui Henri Coandă. Înainte de toate, o lovitură dată exilului comunist”. (SURSA: Historia, Exclusiv: Venit în țară în secret, Pamfil Șeicaru solicită o audiență lui Ceaușescu, autor Florian Bichir) Vasile C. Dumitrescu spunea: ,,în august 1976, Pamfil Șeicaru ar fi întreprins o călătorie secretă în R.S.R. momit să se ducă la București pe motiv că Ceaușescu vrea neapărat să-l consulte. A avut o întrevedere cu un înalt funcționar, cred că din Ministerul de Externe, dar desigur că nu l-a văzut pe Ceaușescu. Și-au dat însă seama că dacă îl țin acolo, va ieși scandal în străinătate. Deci, l-au trimis înapoi. I-au povestit că din cauze neprevăzute, întâlnirea cu Ceaușescu trebuia amânată, deci el să se întoarcă în Germania și că în a doua jumătate a lunii septembrie îl vor readuce în țară pentru ca să stea de vorbă cu secretarul general al PCR”. Lui Ovidiu Vuia îi plăcea să creadă că vizita lui Pamfil Șeicaru la București este de domeniul legendei: ,,Pamfil Șeicaru n-a vizitat o țară comunistă…Și în această privință a fost calomniat de mulți în exil, nu numai că ar fi vizitat Bucureștiul dar a stat de vorbă cu însuși Ceaușescu cerându-i să-i înapoieze ,,Palatul Curentului” și chiar casa cu pământul de la Ciorogârla”. Florian Bichir concluzionează însă: ,,Cu părere de rău sau nu, pentru că adevărul istoric este unul singur, trebuie spus că Pamfil Șeicaru s-a aflat la București în perioada 20-28 august 1977”. Ofițerul Nicolae Sporiș a fost implicat în racolarea lui Pamfil Șeicaru. ,,Acțiunea privindu-l pe Pamfil Șeicaru s-a declanșat în 1974-1975 când, la Madrid, acesta a cerut o întrevedere particulară cu un diplomat român. Cu acest prilej, el a cerut să i se permită surorii sale, doamna Munteanu, să îl viziteze în Spania. La scurt timp, cei doi frați s-au putut întâlni. După revenirea doamnei Munteanu în țară, intenția fratelui ei de a veni în România nu a mai constituit o surpriză. A avut loc o nouă întrevedere cu Pamfil Șeicaru pentru a vedea în ce condiții această vizită a sa ar putea avea loc. detaliile au fost discutate și convenite în sudul Germaniei, unde, din motive economice, Pamfil Șeicaru se retrăsese, pentru a se putea bucura de sprijinul material al lui Ion Dumitru, patronul unei gazete de limbă română. În timpul întrevederii, Pamfil Șeicaru a insistat ca vizita să aibă un caracter strict particular, pentru ,,a se evita orice fel de încurcături, vâlvă sau speculații” venite din partea unora din țară, dar mai ales, a unor conaționali din diaspora, care criticau atitudinea sa publicistică moderată din acei ani, acuzându-l că ar fi pactizat cu regimul comunist. A solicitat, totodată, să se analizeze posibilitatea unei întrevederi neoficiale cu Nicolae Ceaușescu ,,pentru a-l cunoaște personal și a-i împărtăși unele opinii”. Am pregătit vizita împreună cu regretatul meu coleg Adrian Afrim. Principala noastră preocupare a fost aceea de a păstra o discreție absolută asupra acțiunii. Informările asupra acțiunii se făceau în mod direct, verbal, șefului DIE, care, la rândul său, îl informa, tot verbal, Pe Ceaușescu. Prima informare făcută șefului statului pe această temă s-a referit la dorința jurnalistului de a vizita țara. S-a cerut aprobarea sa expresă, întrucât aveam nevoie de garanția că nu ne vom confrunta cu cine știe ce mostră de exces de zel din partea altor organe (mai ales din partea Procuraturii), care ar fi putut să încerce punerea în aplicare a unei sentințe judecătorești definitive. Ceaușescu și-a dat acordul, dar s-a declarat sceptic că vom putea să-l determinăm pe jurnalist să vină în țară. A doua confirmare, tot verbală, a fost făcută în iulie 1977, când șeful DIE a confirmat că Pamfil Șeicaru va veni în țară în cursul lunii august 1977 și i-a exprimat dorința de a fi primit într-o scurtă audiență. Ceaușescu și-a dat consimțământul asupra vizitei și nu a respins solicitarea privind audiența, dar nici nu a aprobat-o explicit, spunând doar: ,,Să vină și o să vedem atunci”. Deși cetățean român, Pamfil Șeicaru poseda un pașaport de partid eliberat de autoritățile spaniole. De altfel, mulți români din diaspora aveau astfel de pașapoarte de apatrizi. Având aprobarea expresă a lui Ceaușescu, l-am asigura pe jurnalist de bunele noastre intenții, precum și de faptul că îi vom acorda tot sprijinul logistic ca să nu aibă cumva vreun necaz. Pamfil Șeicaru avea atunci 83 de ani și se deplasa cu ajutorul unui baston, întrucât avea sechele de la o fractură mai veche de picior. De aceea, el a fost preluat la Viena de colegul Afrim, alături de care a zburat la București, la 20 august 1977. Eu i-am așteptat la Otopeni având atârnat de gât un ecuson care îmi permitea acces liber în tot aeroportul. L-am trecut prin vamă și frontieră, aplicându-i-se viza pe o foaie volantă, procedeu care se practica în acel timp în asemenea cazuri. L-am condus și l-am cazat la Hotelul Minerva, de pe B-dul Lascăr Catargiu, pe atunci Ana Ipătescu. Acolo a urmărit festivitățile organizate de 23 August, în Piața Aviatorilor, după ce declinase cu înțelepciune oferta noastră, neinspirată și riscantă, de a privi manifestația respectivă din tribună, unde, datorită fizionomiei sale inconfundabile, ar fi putut fi recunoscut. Ceaușescu nu l-a primit în audiență, dar l-a însărcinat pe generalul Nicolae Doicaru să stea de vorbă cu el. Acest lucru s-a întâmplat într-o locație ferită de ochi indiscreți”. În această vizită, Pamfil Șeicaru a petrecut o noapte la Ciorogârla și încă două zile pe litoral, unde a avut o proprietate cu viță de vie, la Mangalia, pe care a ținut mult să o revadă. El le-a spus celor care l-au însoțit: ,,Dragul meu, vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru mine. Nu speram că voi mai avea posibilitatea să revăd meleagurile atât de dragi mie. M-ați ajutat să îmi alin dorul care mă mistuia. Acum pot să închid ochii liniștit”. ,,Conu Pamfil era anticomunist de-o viață, cum zicea el, dar nu își ascundea afecțiunea față de neamul și țara sa” a mai spus ofițerul care s-a ocupat de vizita lui Pamfil Șeicaru în România. Unul dintre cei mai mari jurnaliști români ai tuturor timpurilor le-a explicat ofițerilor însărcinați să vegheze ca vizita sa în România să se producă ca la carte, în afara ochilor indiscreți: ,,Regimurile politice sunt trecătoare și pline de păcate. Pământul natal este peren”.

Colaborare cu Securitatea?

,,În privința colaborării cu Securitatea autorul consideră că Pamfil Șeicaru (nume de cod: Vlad) a colaborat cu serviciile secrete de la București. Rămâne de văzut într-un alt studiu dacă Șeicaru s-a folosit de Securitate sau invers. Poate, în numele unor coincidențe de interese (antimonarhismul, antisovietismul) fiecare ar fi încercat să se folosească și să manipuleze pe celălalt. De altfel, un cercetător serios, Sorin Gabriel Ioniță ajunge la concluzia că Pamfil Șeicaru a colaborat cu Securitatea, dar și-a păstrat ,,o relativă libertate de gândire”. (SURSA: Historia)

Recenzie făcută de Securitate la romanul ,,Vulpea roșcată”

Pe data de 7 septembrie 1069 sosea o notă operativă la București din partea ofițerilor de securitate care activau în Occident: ,,Referitor la romanul ,,Vulpea roșcată” în curs de redactare de către fugarul Șeicaru Pamfil din Spania. Organele noastre dețin date din care rezultă că fugarul Șeicaru Pamfil lucrează în prezent la un roman în care și-a propus să facă un aspru rechizitoriu la adresa monarhiei și fostelor partide istorice din România moșierească. Romanul se intitulează ,,Vulpea roșcată” și are ca temă principală demascarea depravării sexuale a lui Elena Lupescu și Carol al II-lea. Organele noastre au intrat în posesia primelor 148 de pagini ale acestui roman, care se referă la familia și copilăria lui Elena Lupescu din Sulina, la viața dusă de ea în perioada 1916-1918 în Iași, după căsătoria ei cu Lt. Tempeanu. Folosindu-se de o serie de fapte și amănunte inedite, Șeicaru Pamfil descrie detaliat de la pubertate până la maturitate, evoluția Elenei Lupescu, reușind să scoată în evidență trăsăturile ei de caracter. Obsedată de dorința de a parveni în ,,lumea mare” prin propriile mijloace, Elena Lupescu, începe în 1916 seria aventurilor amoroase, care o consacră ca o depravată sexuală. Pentru argumentarea acestei trăsături de caracter Șeicaru Pamfil redă cu lux de amănunte aventurile ei amoroase cu contele francez Robert de la Briche și cu prințul țarist Dogoruki. În cuprinsul celor 148 de pagini Șeicaru Pamfil demască trăsăturile de caracter ale părinților lui Elena Lupescu și mai ales afacerile veroase cu medicamente pe care le făcea tatăl ei, farmacistul Lupescu, la Iași, în timpul Primului Război Mondial. Cele 5 capitole scrise până în prezent dau conturul unui roman senzațional pornografic. Fugarul Pamfil Șeicaru speră că romanul va avea succes în librărie și-i va aduce venituri materiale considerabile dat fiind faptul că aventurile amoroase ale lui Carol și Elena Lupescu a preocupat opinia publică din Anglia, SUA și alte țări la timpul respectiv. După afirmațiile lui Pamfil Șeicaru rezultă că acesta ar fi dispus să accepte editarea romanului în r.p. Română cu condiția ca jumătate din drepturile de autor să-i fie date lui și restul rudelor sale din țară. Organele noastre au luat măsuri de a obține în continuare paginile acestui roman urmând a face prezentarea completă a sa și propunerile noastre în legătură cu publicarea lui”.

Ziaristul Pamfil Șeicaru

Pamfil Șeicaru a fost numit de adversarii săi ,,omul cu o mie de fețe”, ,,șacalul”, Iorga spunea despre redacția ziarului pe care îl conducea Pamfil Șeicaru- ,,șantajul și etajul”,  mai era considerat drept,,cea mai odioasă întruchipare a gazetarului necinstit, versatil, afacerist, adevărat rechin al presei”. Mihai Pelin spune: ,,Activitatea sa publicistică nu a fost dintre cea mai comodă pentru autorități. În diverse arhive civile, militare, există numeroase articole care i-au fost cenzurate mai ales în timpul campaniei dinspre Răsărit. În aprilie 1939 a fost singurul ziarist român care a prezis că faimoasele garanții franco-britanice aveau să se dovedească fără valoare. Figurează la loc de cinste în istoria încă nescrisă a presei române, polemica pe care a purtat-o în paginile ,,Curentului” cu comentatorul britanic Wicham Steed, care, prin intervențiile sale în emisiunile postului de radio BBC, includea în eroare opinia publică românească asupra rațiunii participării României la un război pe care și-l dorise”. Mihail Sadoveanu, talentatul cameleon, primește cadou proprietatea de la Ciorogârla a lui Pamfil Șeicaru, primită în calitate de purtător al ordinului ,,Mihai Viteazul”. Clădirea ziarului ,,Curentul” a fost pusă la cheremul trupelor sovietice care au editat în acel loc ,,Buletinul Armatei Roșii”.(Ștefan BOTORAN)