Istoria jurnalismului. Nichifor Crainic sau fascismul îmbrăcat în straie ortodoxe

Istoria presei nu trece cu vederea impulsurile naţionaliste din secolul XX, mai ales în perioada interbelică, când în Germania încolţea frustrarea pierderii Primului Război Mondial, în Italia şi Spania fascismul făcea corp comun cu Biserica Catolică iar în sud-est îmbrăca straiele ortodoxe. La noi, perioada interbelică se caracterizează prin contraste puternice: alb-negru; verde-roşu iar elita românească era, în mare parte, anti-semită. La noi, perioada interbelică a oscilat între erudiţie, mari transformări pe plan artistic şi literal, violenţă extremă şi fanatism. În ciuda legendelor ,,entuziaste” vis a vis de această perioadă interesantă a istoriei noastre, viaţa publică era condusă de adevăraţi ,,rechini” şi ,,gangsteri” politici, asasinatele constituiau o normalitate şi erau de cele mai multe ori justificate prin filiera ,,fiinţei naţionale” care se afla ,,în pericol” iar statul, în ciuda democraţiei, era de tip poliţienesc iar cenzura nu lipsea din decor. În această perioadă au fost puşi germenii a trei dictaturi: carlistă, naţionalist-socială mai întâi prin partidul ,,Totul pentru ţară” alias Mişcarea Legionară şi naţionalist-comunistă după ce Gheorghiu Dej a eradicat Partidul Comunist de ,,elementele străine”. În această perioadă tumultuoasă s-au ridicat condeieri şi scriitori celebri. După Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic şi Nae Ionescu se numără printre granzii publicisticii interbelice.

Teama de bolşevism, izvorul naţionalismului interbelic

,,România, spune istoricul Oliver Jens Schmitt, nu era singurul stat învingător în care, după 1918, sentimentul triumfului era amestecat cu temeri şi frustrări. În Italia, ideea de ,,victorie ştirbită” şi gravele tulburări sociale au adus la rapida venire la putere a fascismului. În România, situaţia nu era foarte diferită: câştigurile teritoriale erau atât de ample, încât ţara adineauri prăbuşită la pământ ieşise din războiul mondial ca unul dintre cei mai mari învingători. Însă ,,România Mare” rezultată din alipirea provinciilor austro-ungare şi ruseşti se afla într-o zonă extrem de instabilă. Noul răsărit abia încorporat, Basarabia, fusese cuprins de revoluţiile ruseşti încă din februarie 1917. În Ungaria ajunseseră la putere revoluţionarii bolşevici, iar în Bulgaria, agrarienii socialişti radicali. În tânăra Uniune Sovietică, la porţile noului regat al ,,României Mari”, făcea ravagii războiul civil între ,,roşii” şi ,,albi”.  Înainte de toate, prăbuşirea imperiilor venise atât de neaşteptat, încât elitele politice şi administrative ale României erau suprasolicitate: trebuiau să asigure noile provincii prin forţă militară, să obţină recunoaşterea internaţională a graniţelor la Conferinţa de Pace de la Paris şi, în acelaşi timp, să prevină tulburările revoluţionare ce ameninţau să izbucnească chiar înăuntrul graniţelor. În interior, înfrângerea zdrobitoare din 1916 silise regele şi elitele la mari concesii faţă de ţăranii fără drepturi politice şi fără putere economică: dacă nu li s-ar fi oferit perspectiva unei reforme agrare care să limiteze radical proprietatea funciară şi dreptul de vot universal, ostaşii români, în majoritate covârşitoare ţărani, ar fi depus armele sau, urmând chemarea bolşevismului din Basarabia, s-ar fi ridicat împotriva regelui şi elitelor. Odată cu dreptul de vot universal, s-a prăbuşit sistemul oligarhic din două partide, conservatorii şi liberalii, existent de la unirea Țării Româneşti cu Moldova, din care rezultaseră Principatele Unite (1859): partidul marilor moşieri, conservatorii, îşi exercita influenţa doar datorită votului cenzitar, iar odată cu introducerea votului universal a fost măturat din cale. Din perioada dinaintea războiului a supravieţuit o singură formaţiune mare, reprezentată în Parlament, Partidul Liberal. Acest partid prezenta trăsături dinastice, dat fiindcă familia Brătianu era aproape atotputernică, iar după 1918 a construit, într-un mod autoritar, România Mare. Restul sistemelor de partide abia se forma. Pe de o parte erau susţinătorii generalului Averescu, care, la începutul anilor 1920, cunoscuse o ascensiune şi o cădere la fel de vertiginoase, pe de altă parte, ţărăniştii sub conducerea învăţătorului Ion Mihalache, cu centrul de greutate în sudul României şi în al treilea rând, exista Partidul Naţional Român din Transilvania, care, până în 1918, reprezentase toate păturile sociale româneşti împotriva politicii naţionaliste a guvernului de la Budapesta. În al patrulea rând, o tabără naţionalist-antisemită de dreapta, mereu instabilă şi în al cincilea rând, un spectru de stânga, politic de mică importanţă, alcătuit din social-democraţi şi comunişti, aceştia din urmă fiind curând interzişi din cauza activităţii subversive”. În anul 1926 se va petrece fuziunea dintre Partidul Țărănesc şi Partidul Naţional Român, rezultând al doilea partid ca importanţă pe eşichierul politicii româneşti interbelice. Trebuie să menţionăm aici, că în timpul campaniilor electorale, atât liberalii cât şi ţărăniştii au recurs la manipulare, şantaj, violenţă şi bande de bătăuşi, faptul că acestea ar fi fost doar apanajul comuniştilor este fals iar ,,iconizarea” partidelor ,,istorice” de după 1990 încoace îmbracă o aură de ,,legendă” foarte cosmetizată şi comercializată. ,,Dat fiind că diferitele partide şi fracţiuni erau întru totul orientate spre conducătorii lor, iar monarhul, mai ales în anii 1930, a intervenit puternic în activitatea internă a partidelor, în perioada interbelică nu s-a format nicio constelaţie stabilă, de durată. După 1918, noua Românie Mare era străbătută de falii tectonice: dacă mai înainte ţara era relativ omogenă din punct de vedere etnic, acum, pe o suprafaţă dublată, existau aproape 30% minorităţi etnice, maghiari, germani, bulgari, ucrainieni, ruşi, turci, precum şi evrei (care vorbeau idiş, maghiară, germană, rusă sau română), dintre care multe avuseseră, datorită tradiţiilor imperiale seculare, un statut politic şi social mai înalt decât românii, iar acum se împăcau greu sau deloc cu rolul de minoritate, în timp ce complexele de inferioritate şi nesiguranţa în privinţa întrebării dacă România va rezista într-adevăr ca stat urmaş al unor imperii aprindea naţionalismul românesc. Momentul triumfului ideii naţionale româneşti a coincis cu mari temeri de revoluţie şi cu o pronunţată instabilitate politică în plan intern şi extern. Existau destule bătăi de cap: vecini revizionişti precum Ungaria, care în 1920, la Tratatul de la Trianon, acceptase noile graniţe doar de nevoie şi cu rezerve; Uniunea Sovietică, ai cărei conducători n-au acceptat niciodată în mod oficial pierderea Basarabiei, şi nici n-au recunoscut graniţa răsăriteană a României; Bulgaria, care a trimis luptători de gherilă în Dobrogea; agitatori comunişti şi socialişti, care până în 1920 au pus la cale valuri de greve şi, în colaborare cu bolşevicii sovietici, au întreprins chiar un atac asupra parlamentarilor români; o gravă criză economică în anii imediat următori războiului; reforma agrară realizată tărăgănat. Cei ajunşi în fruntea României Mari aveau motive serioase de îngrijorare” spune Schmitt. Pe acest fundal s-a născut anti-semitismul naţionalist românesc, iar condiţiile politice au fost propice radicalizării studenţilor români, mai ales prin intermediul unor publicişti şi intelectuali de marcă cum erau Nicolae Iorga, A.C. Cuza, Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic sau Nae Ionescu. Însăşi ascensiunea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a Legiunii Arhanghelului Mihail a rodit din învăţăturile acestor intelectuali, Codreanu, ca şi mulţi alţi tineri din vremea lui, au fost fermecaţi de Nicolae Iorga, A.C. Cuza, ai căror ucenici spirituali se credeau. Ne vom opri mai încolo şi asupra imaginii lui Corneliu Zelea Codreanu şi legătura sa cu elitele intelectuale şi politice ale vremii.

Nichifor Crainic, teologul, academicianul şi publicistul

,,Într-o vreme când nimeni nu avea niciun interes şi niciun cuvânt de laudă pentru Ortodoxie ca factor de viitor în spiritualitatea românească, Nichifor Crainic a pus singur această problemă, nu în câte o sentinţă sibilinică şi mai mult de dragul unei singularizări în originalitate, ci în eseuri ample, palpitante de simţirea unui suflet convins şi cuceritoare prin lumina cu care le îmbracă un scriitor de bogate resurse. Batjocorit de mulţi, aplaudat de puţini, dar cu o stăruinţă nedescurajată de iluminat a continuat să scoată de sub straturi groase şi învârtoşate una câte una piesele unei comori ce părea definitiv dispărută şi, după ce a scuturat-o de pământul şi de rugina unei înţelegeri primare şi formaliste, o lume întreagă a genunchi în faţa strălucirii ei. Azi, Ortodoxia ca valenţă culturală, ca putere formatoare de suflete, ca chintesenţă românească este deplin recunoscută în lumea generaţiei mai tinere de intelectuali” scria preotul profesor Dumitru Stăniloae în Telegraful Român despre personalitatea lui Nichifor Crainic. În anul 1938, Nichifor Crainic demara proiectul ,,Filocaliei româneşti” iar Dumitru Stăniloase şi Arsenie Boca, doi dintre ucenicii săi, s-au ocupat de finalizarea primelor patru volume ale colecţiei până în anul 1948. Nichifor Crainic se naşte pe data de 22 decembrie 1889, la Bulbucata, Vlaşca, azi jud. Giurgiu şi se stinge din viaţă în august 1972, la Mogoşoaia, Bucureşti-Ilfov. A fost unul dintre cei mai redutabili ziarişti ai perioadei interbelice şi profesor de teologie mistică. Celebre au rămas cursurile sale de mistică publicate integral de către editura ,,Deisis” din Sibiu prin grija profesorului-diacon Ioan Ică jr. o somitate a culturii actuale româneşti. ,,Fiu al ţăranilor săraci Nedelea şi Stana Dobre, copilul Ion Dobre,  fiindcă acesta era numele adevărat al viitorului poet şi teolog, a urmat, cu întreruperi din cauza dificultăţilor materiale, şcoala primară din satul natal. După care între 1904-1912 a fost elev bursier la Seminarul Central Bucureşti. Aici a avut parte, pe lângă mult ritualism, şi de o bună instrucţie intelectuală cu profesori remarcabili. Seminaristul Ion Dobre se pasionează de literatura şi publicistica naţională ale lui Nicolae Iorga, sub auspiciile căreia îşi face debutul literar în 1907 într-o revistă din Iaşi, tot ca seminarist publicând în anii următori sub diverse pseudonime (I.D. Nichifor, D.I. Crainic) şi în reviste de prestigiu ca ,,Ramuri” din Craiova, ,,Luceafărul” din Sibiu, ,,Viaţa românească” din Iaşi, dar şi ,,Semănătorul” şi ,,Neamul românesc” editate de Nicolae Iorga. Continuă să publice şi în anii 1912-1916 când, fiind în acelaşi timp cântăreţ la biserica Zlătari, urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti. E remarcat de tânărul profesor de dogmatică Ioan Mihălcescu (1874-1948), care-l îndrumă spre apologetică. Absenţa spiritualităţii face ca studiile teologice să îi apară abstracte, excesiv de raţionaliste şi istoriste. La rândul său, mediul universitar bucureştean, dominat filosofic de pozitivismul ştiinţific (P.P. Negulescu, M. Dragomirescu, C. Rădulescu-Motru), i se pare tern şi mediocru, cu excepţia profetismului naţional al lui N. Iorga. Anul 1916 este un an al împlinirilor, dar şi al dezastrelor personale şi naţionale. Devine licenţiat în teologie şi publică primul volum de poezie: ,,Zâmbete în lacrimi” urmat imediat de un altul, ,,Șesuri natale”. Dornic să ocupe parohia Zlătari din capitală, se căsătoreşte rapid. Mitropolitul Conon refuză să-l numească direct paroh în capitală, în ciuda insistenţelor şi intervenţiei lui Iorga însuşi. Urmează la scurt timp divorţul de prima soţie, intrarea României în Primul Război Mondial, înfrângerea României şi moartea tatălui. Este mobilizat ca sergent la spitalul din Iaşi, unde colaborează asiduu cu articole şi poezii la ,,Neamul Românesc” al lui Iorga. Reîntors la Bucureşti, devine redactor la ,,Dacia” condusă de Al. Vlahuţă şi, ulterior, la revista ,,Luceafărul” mutată de Octavian Goga de la Sibiu la Bucureşti. În 1919 publică volumul ,,Icoanele vremii” în care adună articole şi poezii din anii de război, iar în 1920 îi apare un nou volum de poezii: ,,Darurile pământului”. Sunt ani de criză lăuntrică, în care suferă atât de pe urma eşecului căsătoriei, cât şi dezorientării unei generaţii rămase fără ideal odată cu realizarea unităţii naţionale” scrie părintele Ioan Ică jr. la studiul introductiv dedicat cursurilor de mistică ale lui Nichifor Crainic.

Mistica

Într-un cadru teologic sterp şi scolastic, flancat de adversari politici şi cerberi ai unui sistem teologic arid în mare măsură, Nichifor Crainic pleacă la Viena unde descoperă mistica. Aici se va afla la studii împreună cu prietenii săi Lucian Blaga şi criticul de artă şi istoricul Al. Busuioceanu. Tot la Viena o va cunoaşte şi pe viitoarea sa soţie, Aglae, studentă la medicină, cu care se va căsători. ,,La Viena descoperă ,,mistica”: mai întâi în varianta ei orientală (prin indologul Paul Deussen) şi occidentală a lui Angelus Silesius şi Meister Eckhart prin filiera poeziei germane a lui Rainer Maria Rilke. Ulterior descoperă şi mistica ortodoxă bizantină prin intermediul poetului dadaist Hugo Ball, convertit la catolicism şi autor al unei importante cărţi despre ,,creştinismul bizantin”. În faţa excesului de istorism şi scolasticism al teologiei academice cantonate nostalgic în trecut, mistica îi apare experienţa vie care-l face pe om ,,contemporanul lui Dumnezeu”, iar nu prizonierul istoriei sau al schemelor gândirii proprii”. (Ioan Ică jr.)

Gândirea

În mai 1921 se naşte, la Cluj, revista literară, artistică şi socială ,,Gândirea” înfiinţată de Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib Mihăescu şi Cezar Petrescu iar Crainic, chemat de Blaga, devine colaborator constant. Programul revistei se vrea a fi anti-avangardist şi neo-tradiţional românesc. Aici publică eseurile ,,Iisus în ţara mea” (1923), ,,Parsifal” (1924) sau ,,Între Apollo şi Iisus” (1927). În câţiva ani devine teoreticianul unui nou curent literar în cultura interbelică cunoscut sub numele de ,,gândirism”. În anul 1922 revista se mută la Bucureşti unde redacţia se va extinde cu Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Matei Călinescu, Tudor Vianu, Ovidiu Papadima, Vasile Băncilă etc. În anul 1924 reorganizează împreună cu Pamfil Șeicaru şi Victor Ion Popa ,,Neamul românesc” al lui Iorga, care era plecat la Sorbona, şi participă împreună cu Pamfil Șeicaru la înfiinţarea ziarului de orientare tradiţionalist-conservatoare ,,Cuvântul”, unde timp de un an şi jumătate redactează pagina ,,Duminica”. În anul 1926 îl aduce ca înlocuitor pe Nae Ionescu. În anul 1926 îşi legalizează pseudonimul literar Nichifor Crainic. Tot în acest an devine profesor universitar la noua Facultate de Teologie din Chişinău care a fost creată la iniţiativa ministrului culturii, filosoful Ion Petrovici. ,,Timp de şase luni va face naveta Bucureşti-Chişinău, unde s-a titularizat pe catedra de Literatură religioasă modernă. Cursul despre ,,Dostoievski şi creştinismul rus” reprezenta introducerea literară la cursul de ,,Elemente de mistică ortodoxă”, sub haina literaturii Nichifor Crainic reuşind să impună primul curs de mistică ortodoxă de la facultăţile de teologie ortodoxă, o prioritate românească în şcolile superioare de teologie din spaţiul panortodox” spune Ioan Ică jr.

Relaţiile cu Carol II

Au fost fluctuante şi nu au urmat întotdeauna un mers consecvent. ,,Tot acum Crainic intră şi în politică, devenind pentru patru luni secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor sub ministeriatul lui Vasile Goldiş. Când prinţul Carol II renunţă pe 21 decembrie 1925 la tron de dragul metresei sale, Magda Lupescu, Crainic publică în 4 ianuarie 1926 răsunătorul articol ,,Sacrificiul enigmatic” şi-i dedică prinţului demisionar un număr special al ,,Gândirii”, afişându-şi astfel deschis ,,carlismul”. După alegerile din noiembrie 1937, Carol II, simţind că jocul politic îi scapă de sub control, proclamă pe 11 februarie 1938 dictatura regală, desfiinţează partidele politice şi prin intermediul lui Armand Călinescu, în cadrul unui guvern prezidat iniţial de patriarhul Miron Cristea, declanşează lichidarea mişcării tineretului naţionalist. Nicolae Iorga îi intentează un proces lui Codreanu, care e condamnat la şase luni de închisoare. În acest timp Armand Călinescu îi intentează lui Codreanu un proces de trădare de ţară (acuzat că ar vrea să dea România pe mâna Germaniei), în care ca martor al apărării e citat şi Crainic. Liderul legionarilor e condamnat la zece ani de temniţă grea, fiind după câteva luni asasinat, împreună cu liderii Mişcării, în noaptea de 29-30 noiembrie 1938. Această reprimare brutală va arunca România într-o spirală a violenţelor interne; ele vor spori într-un crescendo barbar şi absurd, un al doilea moment sângeros fiind legat de represaliile de stat declanşate în urma asasinării de legionari a lui Armand Călinescu pe 21 septembrie 1939” spune Ioan Ică jr. Ca urmare a prestaţiei lui Nichifor Crainic în acest proces, care nu îi este pe plac ministrului Armand Călinescu, acesta va include catedra lui Crainic pe lista posturilor ,,raţionalizate” la sfârşitul anului 1938 iar prim-ministrul patriarh Miron Cristea, printr-o lege specială, va suprima catedra de teologie ascetică şi mistică. Nichifor Crainic va ocupa catedra de dogmatică şi apologetică, vacantă în urma alegerii ca episcop al Râmnicului şi, ulterior, mitropolit al Moldovei a profesorului-arhiereu Irineu-Ioan Mihălcescu. Aici, Nichifor Crainic va fi obligat să improvizeze.

Golgota

După ocuparea României de către trupele sovietice, Nichifor Crainic, căreia starea sănătăţii i se înrăutăţise grav, află din ziare că este pe lista ,,criminalilor de război” venită de la Moscova. ,,Îşi lasă barbă şi se adăposteşte prin diferite case din Sibiu. Primarul din Gălăneşti, judeţul Rădăuţi, refugiat şi el, îi face un buletin de identitate pe numele de Ion Vladimir Spânu, negustor de cherestea, refugiat bucovinean, sub care va pribegi prin Transilvania aproape trei ani de zile. Este eliminat din Societatea scriitorilor şi Sindicatul ziariştilor, este epurat şi din Universitate, iar ,,Gândirea” e suprimată. În preajma Crăciunului publică sub numele Victor Mărginaş un colind în paginile Telegrafului Român. În ianuarie 1945 pleacă din Sibiul devenit nesigur şi stă ascuns mai întâi la mănăstirea Sâmbăta de Sus, iar mai apoi la diferiţi preoţi din sate din munţii Apuseni până în martie 1946 şi de pe Valea Târnavelor până în mai 1947. Află din ziare că pe 4 iunie 1945 a fost condamnat de Tribunalul Poporului la muncă silnică pe viaţă în procesul intentat lotului ,,ziariştilor fascişti” (Ioan Ică).  În acest interval Crainic redactează manuscrisul primei părţi a ,,Memoriilor” Pe 20 mai 1946, soţia lui se va stinge copleşită de boală şi de durere sufletească în timp ce Nichifor Crainic se afla ascuns la preotul din satul Lepindea de lângă Blaj. Pe 24 mai 1947 îl va convinge pe preotul Sămărghiţan să îl denunţe şi să îl predea autorităţilor, tot acesta îi va salva şi manuscrisul. Crainic este apărat de Petre Pandrea, cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Lucreţiu Pătrăşcanu va fi acuzat şi condamnat la moarte pentru naţionalism, sentinţa va fi executată în anul 1954. Pe 9 decembrie 1947 i se aduce la cunoştinţă noul act de acuzare: legionarism, fascism, hitlerism, ură de clasă, instigare la război împotriva U.R.S.S şi colaborare cu Germania hitleristă. Apărătorul său va fi exclus din barou, condamnat şi el la 20 de ani de închisoare iar Crainic va fi transferat la Aiud pentru o perioadă de 15 ani unde va fi supus unui regim inuman de umilinţe, înfometare şi distrugere fizică. ,,Încercat ca un Iov modern, spune părintele Ică, trece prin experienţe limită. Supravieţuieşte cu preţul unor cedări exterioare discutabile (şi dificil de judecat), salvându-se însă interior prin credinţă şi poezie, în temniţă va alcătui şi memora volumul de versuri ,,Şoim peste prăpastie” apărut postum în 1991”. Eliberarea din închisoarea mică în închisoarea mare a ţării comunizate s-a făcut cu preţul umilitor al ,,reeducării” şi al compromiterii, prin anexarea la propaganda regimului comunist român al lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi apoi, din 1965, al lui Nicolae Ceauşescu. În martie 1962 a fost transferat în arestul Ministerului de Interne, unde la cererea ministrului Ion Drăghici scrie o istorie a Mişcării Legionare. Redactată într-un stil vehement polemic şi încadrată într-o introducere şi concluzii cu elogii jenante la adresa leninismului, lucrarea intitulată ,,Cuibarul ucigaşilor” a rămas în manuscris. După un deceniu a fost plagiată de I. Fătu şi N. Spălăţelu în cartea ,,Garda de Fier, organizaţie teroristă de tip fascist” (1971). Este eliberat şi graţiat pe data de 24 aprilie 1962 iar până în anul 1968 este angajat ca redactor la revista ,,Glasul Patriei”. În noaptea de 19/20 august 1972 pleacă spre cerurile pe care le-a slujit în timpul vieţii, trecerea sa a avut loc la casa scriitorilor din palatul brâncovenesc Mogoşoaia.

Anti-semitism şi anti-bolşevism în polemica lui Nichifor Crainic

Ziaristul Nichifor Crainic combate cu putere marxismul, printr-un filtru anti-semit caracteristic generaţiei interbelice. ,,În Karl Marx, spunea el, s-a concentrat parcă toată ura iudaică ancestrală împotriva creştinismului, pe care fostul popor ales îl combate cu toate armele imaginabile de 1900 de ani încoace. Acest permanent război al talmudismului împotriva lui Hristos şi-a creat, prin marxism, armata de ieniceri a proletariatului mondial prin care dă în zilele noastre ultimul şi cel mai sângeros asalt din câte cunoaşte istoria, împotriva Bisericii creştine. În Karl Marx s-au reîncarnat toţi vechii cărturari şi farisei pentru a răstigni din nou pe Mântuitorul lumii. Când fondatorul materialismului istoric a strigat: Proletari din toate ţările, uniţi-vă! În momentul acela s-a produs suprema declaraţie de război, prin orice mijloace, împotriva Bisericii lui Hristos. Unitatea lumii, după Marx, o formează materialismul istoric. Nu există nici un imbold creator în afară de interesele materiale. Lumea se împarte în exploatatori şi exploataţi, iar istoria universală e permanenta încăierare între capital şi muncă. Toate valorile idealiste pe care le-a creat geniul omenesc, artele, filosofia, credinţele sunt declarate simple excrescenţe parazitare pe trupul materialismului istoric. Religia e o invenţie a exploatatorilor pentru a putea domina pe exploataţi. E ,,opiul maselor”. Tot astfel e declarat naţionalismul. După dialectica marxismului, lupta va trebui să sfârşească prin victoria exploataţilor, prin dictatura proletariatului internaţional. Ura bestială, înfiorătoare, e insuflată acestui proletariat împotriva creştinismului şi împotriva naţionalismului, arătate ca bastioane ale burgheziei împotriva muncitorilor exploataţi. Distrugerea patriei şi a Bisericii e condiţia biruinţei proletare. Instrumentul acestei biruinţe e revoluţia universală, prin care se înţelege masacrul în masă a tot ce nu e proletar. Fericirea terestră viitoare e proletarizarea întregii omeniri, prin care se înţelege ruperea oricărei legături dintre om şi cer, dintre om şi pământ”. (Gândirea, anul XIII, nr. 7, noiembrie 1934)

,,Aurora italiană” şi idealismul fascist

Nichifor Crainic idealizează transformările politice petrecute în Italia: ,,Dacă Moscova a organizat un stat pe principiile ateismului militant şi violent al marxismului, Mussolini a creat un alt stat de genială viziune armonică, fundamentat în principiile eterne ale creştinismului. Întreaga doctrină şi organizaţie a statului italian e cristalizată ca în jurul unei axe, în jurul spiritualismului creştin” scria el în materialul ,,Aurora italiană” din ,,Gândirea . Devine mai explicit în ,,Roma universală” când scrie: ,,Italia mussoliniană, a cărei întocmire socială şi politică e totodată o reînnoire şi o restauraţie, a instituit la 21 Aprilie sărbătoarea anuală a întemeierii Romei, dată hotărâtă să fie în acelaşi timp şi sărbătoarea muncii. Ideea aceasta, împlântată în adâncimea miilor de ani, e tot atât de bogată în sugestii şi înţelesuri ca mai toate ideile şi faptele fasciste, ce apar înconjurate de ecoul legendelor şi de nimbul eroismului. Fascismul e o concepţie politică spiritualistă şi manifestările sale, dezgărdinate din cercul strâmt al pozitivismului şi eliberate din temniţa înăbuşitoare a materialismului, se orânduiesc pe măduva de duh a istoriei, cu prelungiri în taina veacurilor trecute şi anticipări asupra veacului ce vine. Din acest punct de vedere, fascismul e o fascinaţie a energiei creatoare, ce se desfăşoară ,,sub raza gândului etern”. Naivitatea lui Nichifor Crainic surprinde pe alocuri, fascismul, ca şi comunismul, nu este decât un alt cap al aceluiaşi balaur: Totalitarismul! Este, de fapt, o radicalizare a intelectualilor şi studenţilor români din perioada interbelică ca răspuns la atacurile făţişe ale terorismului bolşevic care punea ţara în pericol. Idealismul fascist a fost un crez naiv al multor intelectuali români din perioada interbelică. Să nu uităm că Iorga a fost un adept al anti-semitismului, dar tot ,,prietenii” săi anti-semiţi din gruparea simistă a legionarilor l-au ciuruit. Aripa legionară condusă de Horia Sima s-a ocupat şi de Iorga, după asasinarea ,,Căpitanului”. Paradoxal este că Corneliu Zelea Codreanu îl adula pe Iorga la început şi s-a hrănit din anti-semitismul său, pentru ca urmaşii acestuia să îl ciuruiască de-a dreptul. Perioada interbelică este o ,,zonă crepusculară” a istoriei noastre, în care orice devine posibil. (Ştefan BOTORAN) (Va urma)