Albinăritul a fost o îndeletnicire foarte veche a românilor care vine din cele mai îndepărtate timpuri. Le-a fost favorabilă locuitorilor din bazinul carpato-dunărean atât clima, dar şi o floră diversificată. Primele referiri scrise despre relaţia strămoşilor noştri cu albinele ne sunt transmise de istoricul (şi comandant de oşti) Xenofon (420-355 î.Hr.) care afirma că ,,hrana geţilor consta în primul rând din miere, legume, lapte şi preparate din lapte şi puţină carne”. Şi naturalistul român Aellianus (sec III î.Hr.) menţionează despre exportul de miere în faguri pe care îl făceau strămoşii noştri. Pe timpul colonizării Daciei, albinăritul evoluează împrumutând de la romani atât metodele de albinărit cât şi terminologia de origine latină, care s-a transmis pînă în zilele noastre. Despre albinăritul în Ţara Făgăraşului, primele informaţii scrise le găsim în ,,Urbăriile Ţării Făgăraşului” (1601-1680) şi în ,,Conscripţia urbarială” din 1726. Cu patru secole în urmă erau înregistraţi la Făgăraş aproape 300 de stupi
În anul 1632 în domeniul Făgăraş existau 299 stupi, în anul 1637 erau 1522 familii de albine, iar în anul 1664 numărul lor crescuse la 1712;
– În anul 1640 stuparul cetăţii avea 110 familii de albine, în Făgăraş era un stupar cu 31 de familii, iar în Mândra o persoană cu 30 de stupi;
– În anul 1640, din averile declarate ale preoţilor nu lipseau familiile de albine (Părău – 5, Netotul – 15, Hurez – 3 etc.);
– În perioada 2 februarie – 27 aprilie 1679, principele şi principesa (cu întreaga curte) au consumat cantităţi impresionante de alimente, după cum urmează: 35 vedre de miere, 6250 vedre de vin, 237 de vaci, 906 berbeci, 271 porci îngrăşaţi la ghindă, 6650 găini (fiind probabil primii promotori ai societăţii de consum de azi);
– În anul 1676, în luna iulie, în proviziile cetăţii erau înregistrate 19 vedre de miere, iar în noiembrie 33 vedre de miere curată;
– În anul 1678 căpitanul cetăţii Grigore Bethlen era remunerat, printre altele şi cu 3 vedre de miere (salariul anual se ridica la valoarea a 100 de boi);
– În anul 1726, aproape toate cele 33 de localităţi din domeniul Făgăraşului aveau stupi, astfel: Breaza – 39, Părău – 28, Perşani – 30, Şercăiţa – 49, Şinca Veche – 50, Comăna de Sus – 10, iar în localităţile Voila, Voivodenii Mari, Ludişor, Săvăstreni şi Săsciori nu erau înregistrate albine.
– În anul 1758, o măsură de miere (octalia) era echivalentă cu un car de lemne, iar un stup valora 30 de creiţari cât un miel cu blană creaţă, o blană de urs sau un porc slab.
Prima carte de stupărit
În Translivania de după anul 1758, albinăritul autohton a evoluat în paralel cu cel din Europa centrală. Astfel, prima carte românească de apicultură, ,,Economia stupilor” aparţinînd cărturarului transilvănean Ioan Piuariu-Molnar a fost publicată în anul 1785, în oraşul Caransebeş. Ioan Tomici fondează în anul 1784 prima şcoală de albinărit, iar crescătorul de albine bănăţean Vichentie Schelejan a prezentat la Congresul stuparilor din Germania şi Austria, ţinut la Salzburg (Austria) în anul 1872, gratia separatoare metalică concepută de el, împreună cu teascurile româneşti de ceară din Transilvania care datau încă din sec. XV. În această perioadă, ritmul de creştere al numărului de familii de albine a fost scăzut întrucât cei mai mulţi stupi erau adăpostiţi în coşniţe de nuiele, paie sau papură învelite în argilă, iar recoltarea mierii presupunea omorârea albinelor. Odată cu introducerea generalizată (după 1938) a ramelor mobile, a diverselor tipuri de lăzi şi a centrifugii pentru extragerea mierii, numărul familiilor de albine a crescut considerabil.
Dascălul stuparilor făgărăşeni a fost din Lisa
O personalitate marcantă a apiculturii făgărăşene din perioada interbelică a fost George Popa Liseanu (din Lisa) care a folosit pentru prima dată stupi sistematici, a organizat cursuri apicole, a editat un manual pentru stupari şi a avut o stupină model la Fîntîniţa Crăiesii unde desfăşura cursuri practice. În anul 1938, în Ţara Făgăraşului erau înregistrate 2500 de familii de albine, iar după cel de-al doilea război mondial (perioadă de regres), apicultura a cunoscut o dezvoltare deosebită care s-a materializat în creşterea şi modernizarea inventarului apicol, a familiilor de albine, a apicultorilor precum şi în începerea şi apoi generalizarea culesului pastoral.
Cercul Apicol Făgăraş este printre primele înfiinţate în România
Un eveniment important în viaţa apicultorilor făgărăşeni l-a constituit înfiinţarea Cercului apicol din oraşul Făgăraş (imediat după înfiinţarea ACA, în anul 1957), care a permis instruirea tuturor iubitorilor de albine şi introducerea tehnologiilor de lucru noi promovate de Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Apicultură şi Sericicultură, instituţie care prin transformări succesive va deveni Institutul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Apicultură de azi. A fost o perioadă extraordinară în dezvoltarea apiculturii, România ocupând consecvent locurile 4-5 în lume înaintea multor state cu tradiţii privind producţia de miere şi numărul familiilor de albine. Prof. dr. ing. V. Harnaj a fost ales de patru ori preşedintele organizaţiei APIMONDIA, contrar statutului care îi permitea ocuparea acestei funcţii cel mult două mandate. S-au şcolit foarte mulţi iubitori de albine din toate categoriile sociale – muncitori, ţărani, profesori, ingineri, avocaţi care în timp şi-au înmulţit inventarul apicol şi au început să cutreiere în pastoral zonele melifere ale ţării.
Pastorala este urmaşa transhumanţei
Apicultorii făgărăşeni şi nu numai cutreieră ţara în pastoral şi folosesc rapiţa din Oltenia, primul salcâm la Dunăre, al doilea salcâm în Vâlcea sau Argeş, apoi la tei în Dobrogea, floarea-soarelui şi coriandru în Bărăgan sau Dobrogea şi mentă în Delta Dunării. Trebuie amintit şi culesul din zona montană la floarea de zmeură şi mure, la zburătoare sau la mierea de mană de brad. Pe vremuri, înaintaşii noştri mergeau cu oile în transhumanţă şi în timp au format comunităţi noi în zone extinse din ţară. Exemplificăm apariţia satelor Sâmbăta Nouă şi Făgăraşul Nou din judeţul Tulcea, localităţi denumite după cele făgărăşene şi care au fost înfiinţate de localnicii ajunşi prin acele locuri cu turmele de oi. Astăzi apicultorii făgărăşeni şi-au făcut cunoscuţi şi prieteni (uneori gazde) pe viaţă în localităţi în care nu visau să ajungă vreodată.
Vechii apicultori ai Ţării Făgăraşului
Cercul Apicol Făgăraş a fost condus, de-a lungul timpului, de personalităţi ale Ţării Făgăraşului. Se cuvine să amintim pe profesorul Nica, profesorul Şipoş Ioan, avocatul Nica Horia, profesorul Poştoacă Bucur, economiştii Ţeţu Ioan şi Folia Ioan, dr. Paloşan Florin. Făcând referire la familiile de stupari deosebiţi ai acelor vremuri care au transmis urmaşilor dragostea de albine şi au fost printre primii care au practicat stupăritul pastoral, amintim pe: Stroia cu ramificaţii în Dejani, Breaza, Netotu şi Sebeş; Simen Ioan în Breaza; Vulcan în Şinca Veche şi Vad; Barbu în Ileni; Ganea în Berivoi; prof. Oană şi avocatul Nica în Calbor; Stetcă N., Fronie C., Moldovan Gheorghe, Mitea Gheorghe, Sturzu Rudolf şi Stanciu Ilie în Făgăraş; Toma Ioan în Şercaia, Zosim Ioan în Iaşi.
Făgărăşenii iubesc stupăritul
Situaţia numerică a apicultorilor făgărăşeni o depăşeşte cu mult pe cea a apicultorilor din judeţ. Statistic vorbind din aproximativ 640 de apicultori ai organizaţiei judeţene, 430 sunt din zona noastră. Numărul apicultorilor făgărăşeni este în creştere an de an şi datorită încurajărilor date de programele de finanţare existente precum Măsurile 141 şi 112 care presupun acordarea de fonduri nerambursabile pentru tinerii apicultori. În anii 2010-2011, în urma analizelor de specialitate făcute de laboratoarele de profil din Germania, mierii româneşti i s-a dat cea mai mare notă fiind considerată mierea cu cel mai înalt grad de puritate. O realitate tristă însă a ultimilor ani este că în multe ţări ale lumii, regina sănătăţii, albina, e în pragul dispariţiei. Statele Unite importă anual pentru polenizare zecii de mii de albine din Asia, iar în ţări ca: Spania, Franţa, Anglia, Germania, Polonia numărul familiilor de albine a scăzut îngrijorător. CCD (Sindromul depopulării coloniilor de albine) şi-a făcut apariţia în iarna 2006-2007 în America de Nord, apicultorii raportînd dispariţia fără urmă a milioane de albine. A urmat Europa, în anul 2007 Italia a pierdut jumătate din efectivul de albine, iar în Franţa, în anul 2008, misteriosul sindrom a decimat între 15 – 95% din albine. În Spania jumătate din cei 2,3 mil. de stupi care asigurau 1/4 din producţia de miere din U.E au fost goliţi de albine. Sindromul ucigaş şi-a continuat opera în Germania, Elveţia şi Grecia fiind tot mai aproape de graniţele naturale ale ţării noastre. Cauzele sindromului sunt multiple, de la folosirea intensivă a pesticidelor în agricultură, introducerea pe scară largă a culturilor de plante modificate genetic, radiaţiile produse de sistemele de transmisiuni prin satelit, până la virusului israelian al paraliziei acute. Cei mai pesimişti cercetători afirmă că fără albine viaţa ar dispărea de pe planetă în 4 ani, deoarece 2/3 din hrana actuală o datorăm albinelor. (Col. (r) Alexandru Mazilu)
Calităţile şi proprietăţile mierii
Mierea conţine apă, glucide (fructoza, glucoza, zaharoza, maltoza), proteine aminoacizi, substanţe minerale (calciu, cupru, magneziu, siliciu, fosfor, mangan etc), vitamine (B1, B2, B6, B5, K, C), grăunţe de polen, substanţe antibiotice etc. Mierea este un aliment uşor asimilabil, satisface rapid nevoia de energie a organismului, nu este iritantă pentru sistemul digestiv, este foarte bine tolarată de rinichi, reface repede organismul după efort, calmează sistemul nervos, are proprietăţi antiseptice, cicatrizante şi antibiotice, are proprietăţi conservante (se pot conserva în miere fructe, legume dar şi peşte, carne, ouă). Cea mai bogată in virtuţi vindecătoare este mierea polifloră. Fiecare tip de miere este insă indicat, cu precădere, pentru tratarea anumitor afecţiuni:
– Mierea de salcim – astenie, nevroze.
– Mierea de tei – bronşite, răceli, insomnii, nevroze.
– Mierea de mentă – afecţiuni gastrointestinale, indigestii, balonări.
– Mierea de levanţică – astm bronşic, emfizem pulmonar.
– Mierea de rozmarin – boli respiratorii.
– Mierea de cimbrişor – debilitate, boli pulmonare, astm.
– Mierea de castan – boli cardiovasculare, afecţiuni ale vaselor de sînge.
Culoarea mierii variază în funcţie de compoziţie şi de florile din care s-a recoltat polenul şi nectarul. Astfel, ea trece de la galben pal la auriu spre roşcat şi chiar maroniu, în cazul mierii de mană şi de conifere. Este foarte important să cumpăraţi miere din sursă sigură, recoltată din zone nepoluate. Mierea se poate falsifica foarte uşor. Mierea falsificată nu se zahariseşte, spre deosebire de mierea naturală care, după un timp, suferă procesul de zaharisire. Mierea falsificată nu are miros şi gust aromat şi este fluidă. Consumul de miere este contraindicat celor care au alergie la polen, precum şi celor care au anumite afecţiuni pancreatice. In alimentaţia sugarilor nu se recomandă a se folosi decât sub supraveghere medicală.
Polenul
Este recoltat şi preparat de către albine şi foloseşte la hrănirea puietului. Grăuncioarele de polen pot fi divers colorate, de la galben până la maroniu. După ce este recoltat, polenul se poate păstra 2 ani, apoi el îşi pierde valoarea terapeutică. Polenul este bogat in proteine, grăsimi, zaharuri, substanţe minerale, pigmenţi şi fermenţi. De asemenea în compoziţia lui sunt prezente vitaminele: A, B, E, P, unii hormoni, antioxidanţi, enzime antibiotice. Avind o valoare nutritivă mare, polenul este folosit ca accelerator al creşterii, de aceea se administreză numai la indicaţia medicului. Polenul se poate administra sub formă de granule, de pulbere obţinută prin măcinarea granulelor, sau pastă, numită şi pastură, care este cea mai activă din punct de vedere al virtuţilor terapeutice. Pastura se păstrează în frigider, pentru că altfel îşi pierde proprietăţile. Polenul este indicat in anemii, stari de slabire si epuizare, oboseala. Ca stimulent, ca factor de crestere, adjuvant in boli cardiovasculare. Administrarea lui este containdicata in alergii, afectiuni psihice, in obezitate, diabet si boli endocrine.
Propolisul
Este o substanţă cleioasă, parfumată, pe care albinele o adună din mugurii unor plante – plop, castan, cireş – o prelucrează, adăugându-i secreţii proprii şi-i măresc astfel însuşirile antibacteriene. Propolisul conţine uleiuri vegetale, minerale (fier, cupru, zinc, mangan) şi multe răşini vegetale, care-i dau un miros specific. Este o substanţă antiseptică şi antibiotică. Se consumă ca atare, cantitatea echivalentă unui bob de mazăre pe zi, în afecţiuni pulmonare şi pentru intărirea sistemului imunitar. Tinctura de propolis preparată în proporţia: 20 g la 100 ml alcool – se foloseşte în aplicaţii externe, pentru badijonarea rănilor greu vindecabile, a gingiilor afectate de paradontoza a aftelor şi eczemelor. Propolisul are efect anesteziant în cazul durerilor dentare.
Lăptişorul de matcă
Este un produs care se foloseşte la hrănirea larvelor de albine. Lăptişorul de matcă este secretat de albinele lucrătoare şi cu el este hrănită şi matca stupului. Este foarte bogat în proteine şi aminoacizi: arginina, leucina şi tirizina, mai ales. De asemenea, conţine substanţe antibiotice, minerale şi vitamine, precum şi hormoni feminini, glucide şi lipide. Are rol de intărire şi stimulare a creşterii, este antibiotic şi folosit ca adjuvant în tratamentul anticanceros. Cu lăptişorul de matcă se tratează stările de oboseală şi slăbire, întârzierile de creştere, boli ale ficatului şi ale inimii, sterilitatea feminină şi frigiditatea, infecţiuni virale, reumatism, cancer, afecţiuni dermatologice. Este indicat în hipertiroida, în toate dereglările glandelor endocrine, în diabet, alergii, afecţiuni psihice.
Veninul de albine
In Evul Mediu se trata guta cu venin de albine. Cu venin de albine s-a tratat în sec. XIX-lea reumatismul, afecţiunile nervoase, unele dermatite. Veninul de albine are proprietăţi antibiotice, insecticidele, anticoagulante şi produce modificări circulatorii locale sau generale. In scop terapeutic veninul de albine se foloseşte fie direct prin înţepătura de albină, fie prin extrase purificate, aplicate de către medic. Este foarte important să se ştie că unele persoane fac alergie sau chiar şoc anafilactic la administrarea de venin de albine. Se cunosc cazuri pentru care o înţepătura de albine a fost fatală. Veninul este contraindicat şi în diabet, graviditate, insuficienţă cardiacă. De aceea, acest tip de tratament se va aplica sub strictă observaţie şi supraveghere a unui medic specialist. Veninul de albine are acţiune bactericidă, antitumorală, anticoagulantă, cardiostimulatoare, protectoare impotriva iradierii radioactive. Din aceste motive, veninul de albine se foloseşte în cazul reumatismului, al migrenelor şi nevralgiilor, al afecţiunilor cardiovasculare.
