Paul Niculescu Mizil

În anul 1945 s-a înscris din convingere în Partidul Comunist Român, promovând rapid în structurile de conducere ale partidului. Stagiatura şi-o face în cadrul redacţiilor ,,Tinereţea şi lupta de clasă”, fapt ce i-a permis ascensiunea în ierarhia universitară, devine prorector şi rector al Şcolii de partid ,,Ştefan Gheorghiu” în perioada 1950-1954. Provenirea sa dintr-o familie de ilegalişti comunişti va fi apreciată de Gheorghiu-Dej care îi asigură promovarea în structurile partidului. Niculescu Mizil a fost un tânăr pregătit, absolvent al Academiei Comerciale din Bucureşti. La data de 25 ianuarie 1956 este numit şef al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PMR şi cel mai important colaborator al lui Leonte Răutu în cadrul Direcţiei de Propagandă şi Agitaţie al PMR, funcţie pe care a deţinut-o până în anul 1965. În acest interval l-a avut pe Ion Iliescu ca adjunct. Paul Niculescu-Mizil a fost implicat activ în luptele din perioada stalinistă şi a fost unul dintre cei care au contribuit la cultul personalităţii lui Gheorghe Gheorghiu Dej. În luna martie a anului 1965, Paul Niculescu-Mizil este promovat ca secretar al CC al PCR unde va fi însărcinat cu probleme de ideologie. În timpul Congresului al IX-lea al PCR din 19-24 iulie 1965 va fi numit membru al Comitetului Politic Executiv al PCR, poziţie pe care a deţinut-o până în decembrie 1989. ,,Ajuns membru al Prezidiului Permanent al CPEx, Niculescu-Mizil era în prima jumătate a ,,Epocii de Aur” unul dintre liderii influenţi ai partidului care l-au sprijinit pe Nicolae Ceauşescu în acapararea puterilor dictatoriale. De pe aceste poziţii a fost implicat în înăbuşirea grevei minerilor din Valea Jiului din 1977, în reprimarea mişcării protestatare a lui Paul Goma, cât şi a revoltei muncitorilor din noiembrie 1987 de la Braşov” scrie Călin Hentea în lucrarea ,,Enciclopedia propagandei româneşti”. În perioada 1972-1976 devine ministru al Educaţiei şi Învăţământului conform principiului rotirii de cadre, iar în perioada 1978-1981 ministru al Finanţelor. Este dat însă la o parte, din cauza unor neînţelegeri pe care le-a avut cu Nicolae Ceauşescu, şi va ocupa funcţia de preşedinte al Centrocop până în anul 1989.

Graţiat de Ion Iliescu

Niculescu-Mizil este condamnat la închisoare pentru represiunea manifestanţilor din Decembrie 1989 dar a fost graţiat după trei ani de către preşedintele României, Ion Iliescu, fostul său subaltern. El şi-a susţinut şi în anii 90 ,,crezul” comunist în mass media şi memorialistică. Aici trebuie să ne mai oprim asupra unui aspect al realităţilor politice post-decembriste. După bucuria alegerii lui Emil Constantinescu în funcţia de preşedinte al României, a urmat o perioadă exuberantă, în care se credea că democraţia a venit în România, dar, în paralel cu atacurile securiştilor la adresa partidelor istorice coordonate din umbră de Ion Iliescu, s-a constatat faptul că CDR nu avea oameni competenţi în cadrul ministerelor, lucru care a generat o criză majoră pe plan social şi nemulţumiri în rândul electoratului de dreapta. Ion Iliescu a fost înconjurat de oameni care au deţinut funcţii de conducere în vremea lui Ceauşescu, ştiau cu ce se mănâncă un minister, erau buni profesionişti în ciuda faptului că au deţinut unele funcţii în timpul dictaturii comuniste, ori CDR a venit doar cu visători. Cu alte cuvinte, Convenţia Democrată nu a avut oameni, în plus l-a avut pe Băsescu, un alt personaj provenit din „Epoca de Aur“ care a înşelat aşteptările românilor cu o campanie ,,anti-comunistă”. Creşterea economică din perioada lui Ion Iliescu s-a datorat acestui fapt, în ciuda apucăturilor sale cominterniste, de stalinist nevindecat, el a avut oameni capabili la conducerea ministerelor. Dacă facem o comparaţie generală între guvernările ţărăniste, liberale şi cele ale PSD, acesta din urmă a avut perioade în care a guvernat mai bine, excepţie făcând perioada Dragnea.

Gruparea naţională

Odată cu Paul Niculescu-Mizil îşi face intrarea pe scena PCR perioada naţional-comunistă o aripă de propagandă ,,naţională, patriotică”, în care a avut loc şi reabilitarea unor personalităţi ale literaturii române, epurate din manuale după anul 1945, deosebită de cea stalinistă, prosovietică, din vremea lui Gheorghiu-Dej. ,,Expunerea pe 6 decembrie 2008, după deces, a trupului său, ca fost ministru în perioada comunistă (1978-1981, la Ministerul Finanţelor cu aprobarea ministrului liberal Varujan Vosganian, a generat vii proteste, dezamăgiri şi nemulţumiri din partea fruntaşilor PNL” (Călin Hentea).

Popescu Dumitru, ,,dumnezeul” presei comuniste româneşti

S-a născut pe data de 18 octombrie 1928, în comuna Vulturu din jud. Constanţa, a absolvit studii economice universitare şi a devenit membru al PMR începând cu anul 1953. În perioada 12 iunie 1950- 1 ianuarie 1956 a fost redactor la ,,Contemporanul”, după care a fost trimis pentru un stagiu de şase luni la Şcoala superioară de partid ,,Ştefan Gheorghiu”. A fost apoi angajat în calitate de ,,lucrător cu munca politică” la ,,Scânteia tineretului”. Pe data de 9 iulie 1960 este promovat în funcţia de director general al agenţiei de ştiri AGERPRES, funcţie pe care a deţinut-o până în anul 1962, an în care este numit vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, condus de Constanţa Crăciun. În anul 1965 devine redactor şef al ziarului ,,Scânteia” şi, totodată, secretar CC al PCR. În anul 1969 devine membru al Comitetului Politic Executiv până în anul 1989.

Porecla de ,,Dumnezeu”

Nu este clar de unde i s-a tras porecla de Popescu Dumitru ,,Dumnezeu” , dar publicistul Ioan T. Morar a spus că, în cadrul unei şedinţe de partid cu ziariştii din presa centrală care a avut loc la ,,Casa Scânteii”, Popescu a spus: ,,Eu sunt tatăl vostru, eu sunt mama voastră, eu sunt Dumnezeul vostru”. Călin Hentea menţionează ,,ceea ce confirmă aroganţa megalomaniei şi beţia puterii pe care o afişa potrivit mărturiilor celor care l-au cunoscut“. ,,Dumitru Popescu a fost aproape atotputernic pe felia lui, aceea de propagandă a PCR. A avut drept de viaţă şi de moarte asupra presei, tipăriturilor, culturii. A mărit sau a decăzut oameni, a mutilat destine dacă a fost cazul, dacă asta trebuia să-i dea impresia de putere absolută. Dumitru Popescu este cel care a inaugurat şi patentat cultul personalităţii lui Ceauşescu” spune Ioan T. Morar

Un Goebbels al propagandei comuniste

Într-un editorial din ,,Cotidianul”  (17 aprilie 2006, ,,L-am întâlnit pe Dumnezeu”) Ioan T. Morar îl asemăna pe Dumitru Popescu cu Goebbels. ,,În plenul unui Congres PCR, actualul pensionar l-a comparat pe bâlbâitul incult din Scorniceşti cu Pericle, Napoleon şi Abraham Lincoln. Apoi a introdus pe ţeava salvelor mincinoase ce aveau să dureze până-n decembrie 89 o metaforă: ,,Ceauşescu ne e baci”. Un cinism fără margini a fost motorul carierei sale de şef al propagandei ceauşiste. Dumitru Popescu-Dumnezeu a fost pentru Nicolae Ceauşescu ceea ce a fost Goebbels pentru Hitler. Nu e o comparaţie de dragul comparaţiei. Nebunia cultului personalităţii lui Ceauşescu a fost declanşată de acest monstru cu porniri de atotputernicie. Consecinţele acestei deşănţate propagande le mai simţim şi astăzi”. Călin Hentea completează sinistrul tablou: ,,Raportul Tismăneanu” din 2006 îi atribuie paternitatea iniţierii, construirii şi întreţinerii cultului deşănţat al personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, în timp ce numeroşi ziarişti şi scriitori vorbesc despre teroarea pe care o emana şi cenzura pe care o aplica, adesea excesiv, în domeniul culturii şi presei pe care le coordona discreţionar de la nivelul CC al PCR, datorită încrederii pe care i-o acordase cuplul dictatorial. În memoriile publicate după 1990, nu a dovedit niciun regret sau remuşcare faţă de răul şi teroarea pe care le-a generat în timpul regimului comunist, admiţând doar starea de decreptitudine mintală progresivă a lui Nicolae Ceauşescu din ultimii ani şi transferarea influenţei decizionale către Elena Ceauşescu”. (Va urma)  (Ştefan BOTORAN)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here