De numele generalului Ion Mihai Pacepa este legat şi cel al inginerului Axente Tisan de la fostul Combinat Chimic Făgăraş. Inginerul Axente Tisan a fost victima directă a Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii Române (DIE) şi a generalului Ion Mihai Pacepa, adjunctul şefului DIE. Pacepa a coordonat personal acţiunea de răpire a inginerului Tisan din lagărul Traiskiechen din Austria, acolo unde a ajuns în septembrie 1974 şi unde a cerut azil politic. Dosarul inginerului Tisan intitulat ,,Obiectivul Axente Tisan” s-a aflat printre cele 98 de dosare cercetate în timpul anchetei derulată vreme de doi ani, 1978-1980, după evadarea lui Ion Mihai Pacepa în Occident, anchetă care însă a rămas nefinalizată. După 4 decenii de la răpire, inginerul Axente Tisan, stabilit în Canada, a rupt tăcerea. A remis redacţiei ,,Monitorul de Făgăraş” un amplu material cu mărturii inedite despre acţiunea pusă la cale în decembrie 1974 de DIE şi Ion Mihai Pacepa. Povestea inginerului Axente Tisan pare ruptă dintr-un film de spionaj, dar pe cît de impresionantă atît este de adevărată. În regimul comunist emigrările din România erau plătite scump. Se vehiculau sume de zeci de mii de dolari sau mărci pentru fiecare persoană care renunţa la cetăţenia română, valută care intra în bugetul statului. Acest sistem medieval de aprobare a emigrărilor a fost instituit de Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii şi de generalul Ion Mihai Pacepa, adjunctul şefului DIE. Aşa titrează scriitorul Mihai Pelin în cartea sa ,,Culisele spionajului românesc. DIE. 1055-1980″. Spionajul românesc din perioada comunistă a fost şi rămîne o enigmă pentru mulţi dintre noi. Măruntaiele lui n-au fost iscodite îndeajuns pentru a fi aduse în faţa opiniei publice aşa cum s-au derulat ele în realitate. ,,Securitatea română nu a fost numai un serviciu de informaţii, ci un aparat represiv, în slujba unui regim corupt” era concluzia autorului Mihai Pelin. Un personaj cheie a fost însă general-locotenentul Ion Mihai Pacepa, şeful adjunct al DIE, cel care a dezertat în iulie 1978 cu direcţia SUA. ,,Printre trăsăturile negative de caracter ale fostului general Ion Mihai Pacepa trebuie să enumerăm, în primul rînd, înclinaţia sa patetică spre corupţie şi efortul său de a-şi întemeia toate relaţiile exclusiv pe corupţie. În anturajul său erau numai oameni obligaţi, pe care-i mituia cu sistem, cărora le dădea voie să fure după poftele inimii şi cărora, la nevoie, le acoperea cu abilitate hoţiile.Nu a instalat corupţie numai în DIE, ci şi în relaţile acestei direcţii cu diverşi factori de la eşalonul conducerii de partid şi de stat, între care îi amintim pe Vasile Patilineţ, Ion Stănescu, Vasile Pungan, Gheorghe Oprea, Ştefan Andrei, etc. Cel mai important produs al serviciilor speciale româneşti din perioada comunistă, fie că le place sau nu le place unora dintre noi, a fost însuşi generalul Ion Mihai Pacela” era concluzia scriitorului Mihai Pelin care a avut şansa acordată de SRI de a cerceta arhiva DIE păstrată vreme de ani în saci undeva pe Batiştei. Sînt 40 de ani de atunci. Era 19 decembrie 1974 cînd Axente Tisan se afla la Viena, în lagărul din Traiskirchen, împreună cu soţia şi fiul lui. Atunci a fost victima unui atentat de răpire pus la cale de Securitatea Română. ,, Şansa mea de a scăpa din mîna mafioţilor italieni angajaţi de Securitatea română la Viena a fost unu la un milion. Eu o numesc providenţa” explica Axente Tisan.
,,Obiectivul Axente Tisan”
,,În ianuarie 1975 am imigat din Austria în Canada. De abia în 1997 am aflat de incredibila pregătire şi mobilizare de oameni supuşi în DIE (Direcţia de Informaţii Externe) în pregătirea atentatului pe teritoriul austriac. Dosarul meu a fost printre cele 98 de dosare folosite în anchetă în legătură cu evadarea în Occident a generalului Ion Mihai Pacepa în 1978. Ancheta s-a desfăşurat între anii 1978-1980 şi nu a fost dusă pînă la capăt. Au dat declaraţii aproape 1500 de ofiţeri din DIE. Dosarele au rămas sigilate în nişte saci de hîrtie în biroul generalului Emil Macri. După căderea zidului Berlinului în 1989, sistemul comunist din Europa de Est a colapsat. Arhivarea dosarelor de mai sus a fost prilejuită de schimbarea sistemului politic din România din decembrie 1989 şi s-a terminat în 1995. Aceste dosare au fost sursa principală de informare a cărţii lui Mihai Pelin ,,Culisele spionajului românesc DIE 1955-1980″ apărută în 1997. Un capitol scurt din carte este intitulat ,,Obiectivul Axente Tisan”. Am citit cartea cu uimire şi interes. Incontestabil cartea are merite deosebite. Autorul prezintă cu obiectivitate pregătirea atentatului, s-au strecurat însă date personale greşite la care s-a adăugat lipsa de informaţie a desfăşurării atentatului şi asta a încurajat tendinţa de prezentare ambiguă a faptelor. Aceeaşi tendinţă e vădită şi în concluziile autorului, lucru care reflectă vremuri încă tulburi. Din această sursă am alcătuit lista ofiţerilor de rang înalt din DIE a României implicaţi în atentatul de răpire a mea din Austria, din 19 decembrie 1974″ prezintă inginerul Axente Tisan în materialul remis redacţiei ,,Monitorul de Făgăraş”.
Ofiţerii implicaţi în răpirea inginerului Tisan
Sursele analizate au invocat o listă lungă de ofiţeri DIE pînă la generali din conducerea serviciului. Atentatul a fost comandat chiar de Nicolae Ceauşescu şi soţia sa. General Nicolae Doicaru, şeful DIE, general Ion MIhai Pacepa, adjunct şef DIE, general Gheorghe Toader, general Ion Tănăsescu, colonel Gheorghe Morjan, colonel Haralambie Dragu, colonel Emil Bobu, colonel Victor Hoştiuc, colonel Rizu Cornel, colonel Dr. Marcel Popescu, colonel Vasile Tuncă, lt. colonel Constantin Militaru, Mihai Gălăţeanu, agentul Securităţii în Austria, colonel ….Avo, Securitatea maghiară, Translatorul română-maghiară, Agenţia Economică Română în Viena. Au fost plătiţi mafioţii italieni, trei persoane, responsabilul lor fiind Bruno Doni, alias Dinu. ,,În cartea sa Mihai Pelin scrie despre atentat ca ,,fiind ultima tentativă de răpire a unui transfug din spaţiile occidentale pus la cale de DIE”. ,,Conform mărturiei generalului Gheorghe Toader, Nicolae Doicaru şi Ion Mihai Pacepa vor organiza această răpire din ordin superior. Un asemenea ordin nu putea fi emis decît de Nicolae Ceauşescu sau de soţia sa”. Sînt singurul care pot să aduc mărturie la amănuntele atentatului. Amintirile despre cele întîmplate în 1974 îmi sînt foarte vii dar le-am cuprins şi în jurnalul de zi pe care l-am ţinut de la plecarea din România pînă cînd am ajuns în Edmonton, Canada. Intenţia mea este să corectez datele eronate publicate şi care au dus la speculaţii şi interpretări greşite chiar încercări de defăimare de către alţii mai tîrziu” relatează ing. Axente Tisan în material.
Dorinţa de a fi liber la gînd, vorbă şi faptă
,,Prima încercare de plecare definitivă din ţară a fost în august 1973. Intenţia mea clară a fost să plec şi am reuşit să ies cu soţia şi fiul meu, Claudiu, cu viză turistică pentru Jugoslavia şi Ungaria, în Austria, unde am stat o săptămînă şi ne-am întors. Greşeala mea a fost că nu am pregătit-o pe Otilia, soţia mea, care n-a vrut să rămînă din cauza obligaţiilor faţă de familia ei. În Austria nu am cerut să rămînem ca refugiaţi. În paşapoarte s-a ştampilat viză turistică la ieşire din Austria. Nu a fost o hotărîre de moment şi nici de natură materială. Nu am văzut la ora respectivă nicio perspectivă de schimbare a regimului cu care nu eram de acord. Am fost martor din tinereţe, avînd bunicii ţărani, la sistemul abuziv şi represiv al cotelor, la colectivizarea forţată, la îndoctrinarea tineretului şi a populaţiei în general, la recrutarea involuntară în unicul partid, la cultul personalităţii, la duplicitatea între gînd şi vorbă pe care o trăia majoritatea. Am înţeles de timpuriu care sînt drepturile şi libertăţile omului în comunism. Încurajaţi de revoluţia din Ungaria, în octombrie 1956, alături de sute de studenţi mai ales de la Facultăţile de Mecanică şi Chimie Industrială din Timişoara am participat la o adunare unde s-au cerut revendicări administrative, economice şi politice. Revendicările au fost prezentate de zeci de studenţi prezidiului format din conducători de la PCR. În timpul adunării, incinta Politehnicii a fost înconjurată de trupe militare române avînd în spate tancuri sovietice fiindcă România era sub ocupaţie rusească din 1944. Cînd soldaţii au intrat în sala adunării orice dezbatere s-a oprit, prezidiul s-a ridicat şi a plecat. Studenţii care eram în incintă am fost escortaţi, încărcaţi în camioane şi transportaţi în cursul nopţii la Becicherecul vechi, aproape de Timişoara şi plasaţi în bărăci militare dezafectate. A doua zi dimineaţa am văzut dincolo de împrejmuirea de sîrmă ghimpată soldaţi cu mitraliere în poziţie de tragere. Studenţii care au luat cuvîntul au fost condamnaţi la închisoare de la 1 an la 7 ani. Incidentul mi-a risipit orice iluzie despre sistemul comunist. Mai mult decît poziţia şi cîştigul era dorinţa să fiu liber, la gînd, vorbă şi faptă. Am plecat definitiv din ţară în 13 septembrie 1974″ descrie Axente Tisan.
Inginer la Combinatul Chimic Făgăraş
,,Am absolvit Facultatea de Chimie Industrială în 1958 şi am fost repartizat la Combinatul Chimic Făgăraş unde mi-am început cariera de inginer chimist. Am fost repartizat la secţia 6, fenol, răşini fenol-formaldehidice, nitroceluloză şi fitil detonant. Am fost transferat la scurt timp (3 săptămîni) la secţia 3, TNT. Tehnologiile folosite erau vechi din anii 1910 importate din Germania în 1930, total depăşite tehnic. Am lucrat ca inginer în schimburi pînă în septembrie 1961 cînd am fost promovat ca şef al secţiei. M-am căsătorit cu Boeriu Doina în 1960 şi după trei ani s-a născut Claudiu. Din nefericire soţia a murit în aprilie 1966. Am stat în Făgăraş pînă în septembrie 1971 cînd am fost numit director general la noul Combinat Chimic de Îngrăşăminte Chimice din Arad prin ordinul ministrului Industriei Chimice nr. 2194.
Director la Combinatul Chimic Arad
Ca director eram supravegheat tot timpul. Combinatul era în faza de organizare de şantier şi proiectarea la IPRAN era în progres, erau începute lucrările de împrejmuire a perimetrului şi lucrările la căile de acces. În octombrie 1972 m-am căsătorit cu Otilia Telbis, profesoară de limba română şi germană, iar la scurt timp l-am adus şi pe Claudiu la Arad. La combinat mi-am făcut datoria, am recrutat peste 1500 de persoane, ingineri, tehnicieni, operatori chimişti, mecanici, electricieni, o mare parte fiind trimişi la instruire practică la combinatele chimice din ţară. În martie 1974 preşedintele ţării Nicoale Ceauşescu a făcut o vizită de lucru la combinatul de la Arad, să pună piatra de temelie, simbolic. Ca gazdă i-am prezentat tehnologiile de fabricare ale îngrăşămintelor complexe cu azot, fosfor şi potasiu şi stadiul lucrărillor. După cîteva luni am primit o decoraţie cu brevet semnat de Nicolae Ceauşescu pentru merite în muncă.
O nouă viză pentru Jugoslavia şi Ungaria
Am cerut din nou viză pentru Jugoslavia şi Ungaria pe care am prmit-o pentru toţi trei, la sfîrşitul lunii august. În septembrie 1974 am luat drumul pribegiei. Nu era prea mult de împachetat, mergean ,,campung” pe 10-12 zile cu maşina Fiat 1100. Am luat cu noi cortul, primusul de gătit, vase de aluminiu, haine uşoare de vară, ceva de ploaie, 1000 de dinari, suma schimbată de ONT. Nu vroiam să dăm de bănuit, n-am spus nici măcar părinţilor. Prima noapte am stat înainte de Zagreb şi următoarea lîngă Liubliana. Am urmat drumul frumos în serpentine în Alpii Dalmaţieni pînă am ajuns pe un platou de unde se vedea intrarea în tunelul care duce în Austria. Ştiam că nu se poate trece fără viză de Austria şi noi nu aveam. Erau patru grăniceri, doi fumau în cabină, unul se plimba prin faţa ei, iar al treilea controla paşapoartele. Coloana de maşini era destul de lungă cu turişti germani, austrieci, belgieni, olandezi. M-am ataşat la coada coloanei, am lăsat o distanţă mai mare între mine şi maşina din faţă, aveam paşapoartele în mîna stîngă pentru inspecţie şi mîna dreaptă pe volan, dar în loc să dau paşapoartele am apăsat pe acceleraţie, am trecut prin bariera deschisă şi într-o veşnicie scurtă am intrat în Loibletunel unde la jumătatea lui strălucea luminată stema Austriei.
Refugiaţi în Austria
La frontiera austriacă am cerut să rămînem ca refuguaţi. S-au completat formularele necesare, ni s-au luat amprentele şi am fost însoţiţi la Klagenfurt unde ne-au ,,cazat” la închisoarea locală neavînd bani suficienţi. Celula 3 avea 3 paturi rabatabile încuiate la perete, o masă de lemn, 3 scaune şi într-un colţ closetul cu paravan. Poliţaiul ne-a spus că ne face o favoare că ne descuie paturile înainte de ora 10.00. Curăţenia exemplară din baie m-a impresionat. A venit un vlăjgan tatuat, în maieu, împingînd un troleu cu farfurii de aluminiu, a les trei şi le-a trîntit pe masa mică şi îngustă din celulă. Ne uitam nedumeriţi la terciul cu găluşte şi nici n-am apucat să mîncăm cîteva linguri că vlăjganul a intrat iar. Fără niciun cuvînt a strîns farfuriile şi a plecat. Aşa am petrecut prima noapte în libertate, la închisoare citind regulile locului, dar am învăţat şi o lecţie foarte importantă.
Poliţaiul bun din Klagenfurt
Dimineaţa după o ceaşcă de cafea şi o felie de pîine am fost chemaţi la birou. Ni s-a spus că Otilia poate să meargă însoţită la bancă să schimbe dinarii pe care-i aveam şi putem pleca spre Viena, la lagărul din Traiskirchen. Poliţaiul care a însoţi-o pe Otilia la bancă era înalt, bine clădit şi mult trecut de prima tinereţe. În drum toată lumea îl saluta fiindcă a fost în tinereţe unul din jucătorii de fotbal renumiţi din oraş. La întoarcere s-a scuzat pentru un moment, a intrat într-o cofetărie şi a ieşit cu o cutie mare de prăjituri pe care a oferit-o Otiliei. ,,Ştiu că vă aşteaptă vremuri grele, dar ţine minte ce îţi spun, eu am fost în timpul războiului prizonier în Rusia, am dat de oameni răi dar am dat şi de oameni buni”. Încurajarea lui am purtat-o cu noi. După mai mult de 25 de ani, fiind la ski pe Cypress Bowl, lîngă Vancouver în Canada, în gondolă am intrat în vorbă cu omul de lîngă mine care era din Klagenfurt. I-am povestit despre poliţaiul şi despre gestul acestuia. Mi-a spus: ,,a fost, tata, dar a murit…”. Parcă trebuia să aflăm şi să ne luăm rămas bun, dar încurajarea am păstrat-o.
Lagărul Traiskirchen pentru refugiaţi
Am ajuns fără dificultăţi la lagărul Traiskirchen. După ce am completat formele cerute, eu am fost trimis ca toţi bărbaţii la izolator care dura una sau două săptămîni, pînă verificau adevărul celor declarate la admiterea în lagăr, dacă erai urmărit de interpol pentru acte criminale. După o săptămînă am ajuns cazat la familişti, într-o sală mare de vreo 20 de paturi despărţite cu cearceafuri atîrnate de sfori. Mi s-a dat lenjerie de pat, gamelă, farfurii de aluminiu şi tacîmuri. În lagăr erau polonezi, unguri, sîrbi, croaţi, români, ruşi şi indieni din Uganda. Cei din urmă erau în lagăr de vreo 2-3 ani fugiţi de urgia lui Idy Amin. Într-una din bărăcile din lagăr cu o mizerie de nedescris am ajuns şi noi după vreo 2 săptămîni. Ne-am apropiat aici de cîteva familii: Dosescu Lucaciu, Scînteie, dr. Peiu, Sergiu Serbănescu, Mihai Virgarzan, cu ultimii doi ne-am regăsit în Canda ulterior. Lagărul a fost creat şi finanţat de americani după WWII pentru refugiaţii din estul Europei ca o staţie intermediară unde se aştepta pentru imigrarea legală în alte ţări. Procesarea se făcea prin 3 birouri cu sediul în lagăr: Tolstoi, Caritas, WCC şi altele. Noi am făcut formele prin WCC (World Council of Churches), cerînd SUA sau Canada. Timpul de aşteptare era între 6 luni şi 2 ani, uneori mai mult.
La garajul lui Jaluska
După ce am aflat că se poate lucra în afara lagărului, m-am dus şi eu cu Dosescu la 6.00 la ,,platz” să ne ia cineva la lucru. Noi am fost luaţi cu camioneta de Jaluska la garajul lui unde reparau maşini accidentate, alţii erau duşi la cules de vie. Am fost puşi în faţa unei grămezi de cofrete electrice murdare şi ruginite pe care trebuia să le curăţin şi să le vopsim. Între timp contactasem o echipă de români care lucra în Viena la firma Horbinger şi care făcea zilnic naveta cu microbuzul condus de şeful de echipă Vasilescu. În 22 octombrie am plecat cu ei la firmă unde am fost angajat cu 30 shilingi pe oră. După un scurt interviu am fost trimis la atelierul de pasivare şi fosfatare a supapelor de compresoare, unul din produsele firmei. Şeful echipei, Karl Wolner, era un om simpatic, cam de aceeaşi vîrstă cu mine, mare amator de fotbal, vin şi muzică de operă. Munca era simplă şi uşoară, iar Karl mă lăsa să-mi văd singur de treabă. Între timp Otilia şi-a găsit de lucru la Blaske, fabrica de ciocolată unde lucra la împachetat cutiile de ciocolată. Seara în lagăr ne întîlneam cu cei apropiaţi, la o cină, aniversări, sărbători. Am fost avertizaţi cu cine stăm de vorbă şi mai ales să nu urcăm în maşina nimănui pe care nu-l cunoaştem pentru că au fost răpiri. În 29 octombrie am fost la Consulatul American pentru interviu toţi trei. Totul a mers bine pînă am ajuns la problema membriei în PCR. Atitudinea consului s-a schimbat, nu ne-a refuzat, dar am dedus că nu vom fi acceptaţi pentru că SUA nu primea membrii PCR.
Apare Mihai Gălăţeanu, agentul DIE
Pe la începutul lui noiembrie a mai apărut un român angajat la atelierul de fosfatare, Gălăţeanu Mihai, tînăr, înalt, suplu şi şlefuit. Zicea că e din Bucureşti şi că venise în Austria cu maşina lui, Dacia 1300 prin Ungaria. Îşi luase maşina afară din lagăr şi putea circula cu ea. Trebuia să fie un semnal de alarmă pentru mine pentru că regula era să predai maşina cînd intrai în lagăr. Noi am trimis-o pe a noastră la Arad. Otilia făcuse un abces la măsea, avea durei mari, iar dentiştii au trimis-o la Clinica Universităţii din Viena. L-am rugat pe Gălăţeanu să ne ducă seara la Clinică, iar acesta a acceptat, dar a luat şi un prieten, Florin Coman. Am revenit la clinică încă de două ori tot cu Gălăţeanu cu maşina. Din 4 decembrie, Otilia a început să lucreze ca ajutor la biroul din lagăr pentru că ştia limba bulgară, maghiară şi germana atît cît să se descurce. Primea 300 shillingi pe săptămînă, 2 cartele de masă, locuinţă într-o clădire mai bună cu baie, reducere la chirie şi la unele cheltuieli. Poliţia din Viena a chemat-o pe Otilia, la începutul lunii ianuarie, să traducă la un interogatoriu luat unui bulgar, hoţ de buzunare. Poliţaii i-au propus Otiliei să se angajeze ca traducătoare, ziceau ei ,,şi Austria are nevoie de oameni inteligenţi nu numai Canada”. Am fost chemaţi la interviu pe 9 decembrie 1974 pentru Canada. Era un sistem de punctaj şi trebuia să întruneşti 50 de puncte. În 10 decembrie am fost la vizita medicală cînd ni se făceau radiografii la plămîni. Otiliei i-au găsit nişte pete la plămîni. Otilia era convinsă că a fost o greşeală pentru că în învăţămînt li se făceau periodic astfel de analize şi n-a avut probleme. Şi-a făcut o radiografie lărgită cînd lucra la Lagerleitung că în lagăr nu reuşea, iar rezultatul i-a confirmat bănuiala, era sănătoasă.
19 decembrie 1974, ziua atentatului
Dimineaţa, după ce am auzit un vis premonitoriu al soţiei, am plecat spre microbuz. Se făcea că eram toţi trei şi un cîine uriaş s-a repezit spre ea şi CLaudiu, iar eu ca să îi apăr m-am repezit la el şi i-am muşcat laba şi însîngerată i-am scuipat-o. N-am dat nicio importanţă. eram grăbit să ajung la microbuz. Mă aştepta M. Gălăţeanu să mă ia cu maşina lui. A spus că în ziua aceea ar avea programare la atelierul de la cimitirul de maşini să facă formele de cumpărare pentru un Renault 16 accidentată şi reparată acolo. Maşina era pentru sora lui de la Bucureşti urmînd să facă şi formele de expediere în ţară. Mi-a spus că are de mers la poliţie, notar, la asigurare. M-a rugat ca după lucru să-l iau dintr-un punct aproape de cimitirul de maşini pentru că ar fi mai complicat cu maşina. Să-mi arate de unde să-l iau a mers cu maşina pe o stradă principală, a cotit-o pe alta fără lumini, a oprit, mi-a arătat intrarea de la cimitirul de maşini şi mi-a spus că la 5.30 îl găsesc acolo. Am întors maşina şi m-am grăbit spre lucru, pe Grillgase. La sfîrşitul programului, m-am îndreptat cu maşina spre locul stabilit. Fiind decembrie, era întuneric beznă” scrie inginerul Axente Tisan.
Tisan şi mafioţii italieni
,,Ajuns la locul stabilit, am oprit motorul şi am deschis uşa să cobor. Abia am pus piciorul stîng pe pămînt, cînd o maşină roşie a oprit brusc lîngă portiera mea şi un individ mascat a coborît aproape din mers şi mi-a pus pistolul în piept făcîndu-mi semn să intru înapoi în maşină. În clipa aceea mi-am dat seama despre ce este vorba. Era mîna Securităţii române care avea intenţia clară să mă întoarcă în România. Era clar că dacă intru în maşină mă anesteziază, iar decît să fiu întors în ţară mai bine împuşcat. Între timp am văzut un al doilea individ tot mascat intrînd în maşină pe uşa pasagerului, lăsată probabil neîncuiată de M. Gălăţeanu. M-am împins cu toată pueterea în individul din faţă să încerc să ies din maşină dar celălalt m-a apucat de spatele jachetei şi mă trăgea înapoi. Cel din faţă a început să mă lovească puternic cu pistolul în cap iar eu dădeam cu pumnii pe unde şi cum puteam în timp ce cel din spate mă trăgea înăuntru şi nu reuşeam să ies complet din maşină. Dar cum cel din spate, împiedicat de spaţiul mic şi de volan, m-a scăpat, iar eu am reuşit să mă ridic complet în picioare şi să-l împing pe cel din faţă pînă spre coada maşinilor şi lovind cu stînga şi cu dreapta să ies dintre maşini. Celălalt atacant, mai scund decît mine mi-a sărit în spate şi mă lovea cu piciorul în spatele genunchilor ca să mă îngenuncheze. Mi-am fixat în minte să încerc să mă ţin pe picioare şi să mut încăierarea mai apropape de strada luminată, o făceam cu disperare şi lovituri. Am lovit şi eu, dar mai ales ei. Eram de acum plin de sînge de la loviturile cu pistolul. Cel din spate a încercat să-mi blocheze mîinile cu jacheta, dar am reuşit să-mi scot cîte o mînă şi să mă eliberez de ea. Cel din faţă era mai înalt decît mine şi îl împingeam în direcţia dorită şi mă ţineam cît mai aproape de el să nu aibă forţă mare în lovituri. Şi acum mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-au doborît la pămînt şi că am reuşit să împing încăierarea în strada cu lumină care era şi în curbă. Nu s-a schimbat niciun cuvînt în tot timpul încăierării” relatează inginerul Axente Tisan.
Camionul salvator
,,Un camion a oprit cam la 20 de metri. Din cabină au coborît doi oameni care au văzut la lumina farurilor încăierarea şi au vrut să vadă ce se întîmplă. Cei doi agresori m-au abandonat, au fugit la maşina roşie unde al treilea era la volan şi au demarat ca la curse. Între timp a apărut o femeie. Unul dintre bărbaţi m-a întrebat ceva în limba germană. Aşa cum eram am traversat repede strada principală şi m-am dus la cimitirul de maşini unde am dat de vreo 7-8 muncitori într-o încăpere. Am întrebat de M. Gălăţeanu, de maşina Renault 16 reparată pentru vînzare. Nu ştiau nimic de nume sau maşină. Asta mi-a confirmat încă odată că a fost mîna Securităţii române. M-am dus înapoi spre Dacia albă a lui Gălăţeanu, iar cei doi şoferi şi femeia erau încă acolo. Ulterior, la ancheta poliţiei am aflat că aceste trei persoane şi cei de la cimitirul de maşini au depus mărturie despre cele văzute”.
20.000 de dolari pentru mafioţii italieni
,,Din cartea lui M. Pelin reiese că aceia din DIE care erau însărcinaţi cu organizarea răpirii s-au înţeles cu ,,Dinu” şi echipa lui de mafioţi italieni la suma de 20.000 dolari. Înainte de 18 decembrie 1974, conform mărturiei generalului Ion Tănăsescu, echipa iniţială pe care conta mafiotul italian ,,Dinu” suferise un accident şi fusese înlocuită cu alta, nu tocmai pregătită. Oricum erau criminali de meserie. Ce scrie M. Pelin: ,,În calitate de coordonator al acţiunii de răpire a lui Axente Tisan, generalul Ion Mihai Pacepa soseşte şi el la Viena. Din dispoziţia lui, întîlnirea cu şeful mafioţilor italieni, în cadrul căreia s-au discutat detalii ale acţiunii, a fost convocată chiar la sediul agenţiei economice româneşti, ceea ce nu era numai contraindicat, ci de-a dreptul periculos. Deoarece în acel local microfoanele instalate de austrieci nu se mai alegeau dintre cele instalate chiar de români. Discuţia a luat în dezbatere două variante ale operaţiunii de răpire, una dintre ele constînd în atragerea lui Axente Tisan într-o vilă închiriată de agentul ,,Ottmar” unde transfugul urma să fie imobilizat. Se pare că Pacepa a preferat varianta răpirii din stradă, mult mai riscantă, Austria nefiind codrul Vlăsiei. În ziua precedentă răpirii la Viena, ..pornind în alai împreună cu mafiotul ,,Dinu”, cu Victor Hosiuc, Ion Tănăsescu şi Mihai Gălăţeanu, generalul Ion Mihai Pacepa a efectuat personal o recunoaştere a traseului de-a lungul căruia urma să se efectueze răpirea planificată despre care nimeni n-a înţeles la ce putea folosi. Normal, această chestiune trebuia lăsată în seama celor ce răspundeau nemijlocit de acţiune: ,,Dinu” şi Ion Tănăsescu. În încheierea ciudatului pelerinaj, ,,Dinu” a primit de la Mihai Gălăţeanu un set de dubluri ale cheilor de la maşina lui Axente Tisan, obţinut prin efracţie”. Maşina n-a fost a mea ci a lui M. Gălăţeanu care mi-a dat cheile de la maşina lui, să ajung la locul destinat. Maşina a rămas în lagăr după incident la dispoziţia autorităţilor austriece” precizează ing. Axente Tisan.
Pacepa a urmărit personal atentatul
În după amiaza de 18 decembrie Ion Mihai Pacepa, relatează M. Pelin, a plecat în grabă din Austria, cu avionul pînă la Budapesta şi de acolo pînă la Bucureşti. Pînă la Szolnok a fost însoţit de Haralambie Dragu. ,,Colonelul a fost asigurat de Ion MIhai Pacepa că răpirea lui Axente Tisan era aranjată pînă în cele mai mici amănunte şi nu se putea concepe să fie ratată”. ,,La orele 13.00, Ion Tănăsescu şi Mihai Gălăţeanu au trecut frontiera din Austria în Ungaria şi s-au îndreptat spre Gyor, unde erau aşteptaţi, la un hotel stabilit din timp, de Haralambie Dragu şi colonelul ungur care îl însoţea, de medicul colonel Marcel Popescu şi de locotenent-colonel, Constantin Militaru. La orele 20.00 a sosit la Gyor şi colonelul Victor Hoştiuc cu şeful echipei de mafioţi italieni, în maşina Volvo cu care trebuia transportat Axente Tisan în ţară. Dar compartimentul special amenajat din portbagaj era gol. Răpirea fusese ratată. Axente Tisan fusese atacat de trei dintre colaboratorii lui ,,Dinu”, care nu l-au răzbit şi ca să nu fie surprinşi de poliţie, italienii au abandonat prada şi au fugit. Aceasta a fost varianta relatată de Bruno Donis, alias ,,Dinu” însă adevărul putea fi oricare altul” scrie M. Pelin. ,,Relatarea mea e aceeaşi cu cea a mafioţilor italieni. E remarcabil că ei au admis adevărul chiar dacă eşecul îi putea costa plata şi reputaţia în meseria practicată. Speculaţia autorului din ultimul paragraf este cu totul neplauzibilă şi contradictorie. Citez din cartea lui M. Pelin: ,,După opinia noastră, atît Nicolae Doicaru cît şi Ion Mihai Pacepa s-au temut de un eşec zgomotis al răpirii lui Axente Tisan, urmat de inerente complicaţii diplomatice, fapt care i-ar fi costat cu certitudine scaunele. Şi au preferat să saboteze operaţiunea împreună şi cu multă abilitate”. Operaţiunea a fost un eşec zgomotos, n-a adus complicaţii diplomatice iar cei mai de sus nu şi-au pierdut scaunele. După cîţiva ani după ce m-am stabilit în Canada am primit un telefon de la Lucaciu cu care am fost în lagăr să-mi spună că M. Gălăţeanu e şeful Agenţeiei Tarom din New York, asta este numai un exemplu”.
Raportul Poliţiei lagărului despre atentat
,,Revin la ziua răpirii. M-am întors de la cimitirul de maşini şi cei doi bărbaţi şi femeia erau tot acolo. Femeia mi-a înmînat jacheta pe care o culese de pe jos. Cheile erau pe banchetă, am pornit motorul şi am plecat spre lagăr. Cum eram plin de sînge pe faţă, pulover, jachetă şi pantaloni şi fiindcă vroiam să le spun alor mei ce s-a întîmplat, nu am intrat pe poarta principală. Am escaladat gardul de fier forjat şi m-am dus în cameră. Otilia şi Claudiu au rămas fără cuvinte. Le-am explicat ce s-a întîmplat, ne-am adus aminte de visul Otiliei, m-am spălat, mi-am schimbat hainele şi am mers la biroul lagărului să raportez cele întîmplate. Au folosit-o pe Otilia ca traducător pentru că la acea oră nu aveau unul al lor. Raportul a durat mult, cu întrebări, reveniri, răspunsuri şi dactilografierea documentului. După mai bine de două ore au fost gata şi au chemat ambulanţa să mă ducă la spital la Baden. Acolo am aşteptat destul de mult pînă am ajuns la rînd. Aveam capul spart deasupra ochiului drept în frunte şi în moalele capului aveam o spărtură mai serioasă în formă de ,,L”. Mi-au luat radiografie, mi-au curăţat rănile, m-au dezinfectat, mi-au pus copci şi mi-au făcut un turban din tifon. Pierdusem mult sînge. Ne-au rugat să nu povestim în lagăr ca să nu alarmăm lumea. Nu puteam să ascund celor apropiaţi pentru că turbanul era evident. La recomandarea lui Radec şi Klorman de la Lagerleitung ne-am mutat înapoi în baracă unde siguranţa era mai mare. Tot ei au dat telefon la Horbinger că sînt bolnav şi nu pot merge la lucru. Gălăţeanu nu a mai apărut în lagăr. Cu o zi înainte de atentat şi-a scos paşaportul de la Lagerleitung pe motiv că se mută la Viena, şi-a luat lucrurile din cameră şi a dispărut. Am dus Dacia lui în stradă în incinta lagărului aşa că poliţaii de la poartă s-o aibă sub ochi. În maşină am găsit un ceas de mînă cu brăţara ruptă. Nu putea fi decît a celui care m-a atacat pe la spate şi n-a putut să mă tragă în maşină. Am predat totul poliţiei lagărului. Pe 24 decembrie doi inspectori de la Poliţia din Viena şi un traducător tot din poliţie au venit să-mi ia un interogatoriu. A durat cîteva ore, timp în care totul a fost consemnat în scris şi la urmă semnat de toţi patru. Trebuie să se găsească în arhiva poliţiei din Viena”.
S-a evitat un conflict internaţional
,,Herman, reprezentantul serviciului de securitate austriac, Sicherheitt în lagăr, a întîlnit-o pe Otilia şi era supărat că nu i-am raportat şi lui despre cele petrecute. El a aranjat un interviu cu un şef de la Sicherheitt, de la Viena, care a insistat să afle alte motive decît cele ce le-am spus: că am fost directorul general al unui combinat chimic, nu am nimic pe conştiinţă, nu am avut secrete, nu am avut legătură cu nimeni în Vest şi convingerea mea e că atentatul a fost pus la cale de Securitatea română cu posibila cunoştinţă a Ambasadei României să mă întoarcă în ţară să fiu pedepsit şi dat exemplu. Reprezentantul de la Viena a spus că el e convins că atentatul nu a fost de natură politică şi Ambasada României nu a avut niciun amestec. Era vizibil că nu le convenea că s-a comis un atentat de răpire pe teritoriul austriac, iar implicarea unei ambasade străine putea duce la implicaţii internaţionale şi acest lucru vroiau să evite. Probabil că autorităţile austriece au intervenit la grăbiea plecării noastre în Canada”.
Revolta refugiaţilor
,,Pe 2 ianuarie am fost anunţaţi de la WWC că avem locuri asigurate pentru primul transport în Canada. În 9 ianuarie am primit plicul de la Consulatul Canadian cu actul de imigrare. Am plecat din Viena în 22 ianuarie 1975. Am aflat mai tîrziu de la cei rămaşi în lagăr de furia refugiaţilor din camera 60 care pe data de 6 ianuarie 1975 l-au acuzat pe colegul lor de cameră, Florin Coman, că ar fi colaborat cu Mihai Gălăţeanu la încercarea de răpire împotriva mea. L-au prins, i-au tuns barba şi au vrut să-l arunce de la etaj. După revoltă Florin Coman a dispărut din lagăr.”
Ce a greşit M. Pelin?
,,Unele date personale eronate introduse de M. Pelin din lipsă de informaţie aş vrea să cred şi nu cu inteţie au creat ambiguitate şi mister. Care sînt datele eronate?
- Eu am plecat ilegal din România în decembrie 1971, spune el. Adevărul este că eu am plecat din România legal cu soţia şi băiatul cu viză turistică pe paşaport românesc pentru Jugoslavia şi Ungaria pe data de 13 septembrie 1974, lucru verificabil la arhiva Securităţii judeţene Arad şi la Vama Stamora Moraviţa, dar şi din cartea mea de muncă, avînd martori din Arad şi Făgăraş.
- În Arad, la 4 noiembrie 1972 m-am căsătorit cu soţia mea, Otilia, care a funcţionat ca profesoară pînă la plecarea noastră în 1974. Am ajuns în lagărul din Traiskirchen, în Austria, pe 16 septembrie 1974 unde am stat pînă în 22 ianuarie 1975 şi de unde am imigrat cu documente legale în Canada. În Austria am stat nu trei ani ,,nebuloşi” cum spune Pelin ci patru luni în care am stat tot timpul în lagărul din Traiskirchen sub ochii autorităţilor austriece şi sub ochii securităţii române, Mihai Gălăţeanu.
- Nu am avut secrete, nu am lucrat pentru Securitatea română, în nicio calitate n-am fost spion sau agent nici pentru români şi nici pentru Occident.
- Efortul făcut de Securitatea română, cheltuiala imensă, numărul mare de persoane cu rang înalt care au luat direct parte la pregătire şi organizare, implicarea securităţii maghiare şi a mafioţilor italieni, riscurile mari, acţiunea în ţară străină, astea toate nu puteau să fie din propria inţiativă a DIE. Riscurile erau prea mari iar motive nu existau cu excepţia unuia. A fost atentatul împotriva mea ,,misterul epocii între altele, după cum afirmă M. Pelin? Ce am făcut să fiu adus cu orice preţ înapoi în România?”
Decorat de Ceauşescu
,,În martie 1974 preşedintele Nicolae Ceauşescu a fost în vizită de lucru la şantierul Combinatului Chimic Arad. Dovada poate fi găsită în arhivele judeţului Arad şi zecile de fotografii confiscate de Securitatea Arad după plecarea mea. Eu am doar una. După acea vizită am primit ,,Brevetul prin decret prezidenţial nr. 140/1974″ şi ,,Medalia 30 de ani de la eliberarea României de sub dominaţia fascistă” semnat de preşedintele RSR pe care le am. Vizita preşedintelui Ceauşescu era prea recentă, m-a cunoscut personal în calitatea mea de gazdă în timpul vizitei de la Arad. Sînt convins că răpirea s-a făcut din ordin superior, al preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale Elena Ceauşescu. patroana industriei chimice. Era o răzbunare brutală, orgoliu sau moft. Amîndoi s-au simţit direct ofensaţi că un cadru de conducere din industria chimică, proaspăt decorat de preşedinte să părăsească ţara şi tocmai de aceea trebuia adus în ţară, pedepsit şi dat exemplu. Astea au fost vremuri de nevroză în istoria ţării. Eu am fost doar un inginer care şi-a iubit meseria” încheie inginerul Axente Tisan.
Acţiunea ,,Pescăruşul”
Fuga cu avionul agricol a unui grup de familii sau de 20 de oameni, în 3 iulie 1980, a răscolit lumea. În avionul utilitar AN-2 erau membrii a şase familii, iar cel mai mic avea 1 an şi 7 luni. Erau familiile a trei fraţi Bogdan (Bogdan Florian, cu soţia Lucreţia şi copiii Sorin Gheorghe, Claudia, Tiberiu; Bogdan Vasile, cu soţia Sofia şi copiii Augustin şi Adrian; Bogdan Gheorghe, care-şi lăsase acasă soţia, şi plecase doar cu cei doi copii, Nicolae şi Ella-Maria), familiile a două surori Bogdan căsătorite (Maria, căsătorită cu Aurel Popescu, cel care va pilota avionul fugar, cei doi luându-l cu ei pe copilul de nici 2 ani, Teodor; Ana, devenită prin căsătorie Codreanu, care a plecat fără soţ, şi-a luat doar copilul, pe Alin); şi mai era familia cumnatului lui Bogdan Florian, familia Cioară (alcătuită din Cioară Ioan, Cioară Elena şi fiul lor, Nelu Sorin). 20 de inşi a căror fugă a pus în acţiune un imens aparat de urmărire. Miliţia şi Securitatea s-au simţit ofensate şi umilite, aşa că au declanşat o anchetă de proporţii grozavă şi o urgie împotriva rudelor rămase în patrie, care nu ştiuseră nimic. Toate informaţiile se adunau la Acţiunea ,,Pescăruşul“.Vreme de două luni, în iulie şi august 1980, mass-media europeană, dar şi cea americană, au fost invadate de ştiri şi articole despre fuga spectaculoasă a românilor. „Europa Liberă“ compara evadarea românilor cu cea reuşită, cu un an în urmă, de două familii germane cu minori, din R.D.G. în R.F.G., cu un balon de agrement. „Evadare curajoasă cu avionul“ scria „Quick“ din 10 iulie, „20 de români şi-au pregătit călătoria în vest timp de un an“ se numea articolul din „Kurier“ din 4 iulie, „20 de români au fugit în Austria cu un „bombardier pentru sfeclă“„ a publicat „Die Presse“ în 4 iulie. Familiile au ajuns în lagărul de la Traiskirchen, iar după cîteva luni au plecat spre Australia, ţinta lor.
Spionajul românesc comunist
În regimul comunist, munca de informaţii externe s-a desfăşurat fără întrerupere, chiar dacă, uneori, cu alte obiective impuse de conducerea PCR. Instituţia şi-a schimbat denumirea de mai multe ori, dar şi subordonarea. Departamentul A – 1951-1954; Direcţia I – 1954-1963; Direcţia Generală de Informaţii Externe – 1963-1972; Departamentul de Informaţii Externe – 1972-1978; Centrul de Informaţii Externe – 1978-1989. La conducerea acestei structuri s-au perindat, iniţial, alogeni (Serghei Nicolau, Vasile Vâlcu şi Mihai Gavriliuc), iar ulterior s-a trecut la numirea unor ofiţeri români (Nicolae Doicaru, Nicolae Pleşiţă, Aristotel Stamatoiu). Alături de alte instituţii ale statului, organele de informaţii au sprijinit distanţarea de Moscova şi au pregătit, informativ, plecarea consilierilor sovietici şi celebra declaraţie din aprilie 1964 a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prin care România şi-a afirmat propriile puncte de vedere în raport cu URSS. Informaţii despre acţiunile întreprinse de serviciile de spionaj se regăsesc în memorialistica persoanelor care au lucrat în domeniu sau în cazul unor eşecuri, care au scos la iveală organizarea şi intenţiile misiunii. După decembrie 1989, prima menţiune oficială referitoare la o structură informativă externă a apărut în Decretul CFSN nr. 111 din 8 februarie 1990, când a fost reorganizat Centrul de Informaţii Externe. Denumirea actuală a Serviciului de Informaţii Externe (SIE) a apărut pentru prima oară în Legea nr. 39 din 13 decembrie 1990 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Directori ai SIE au fost Mihai Caraman (1990-1992), Ioan Talpeş (1992-1997) şi Cătălin Harnagea (1997-2000). De la 12 februarie 2001 la conducerea instituţiei s-a aflat braşoveanul Gheorghe Fulga, până la 20 iulie 2006. A urmat Claudiu Săftoiu (04.10.2006 – 24.04.2007), Silviu Pedoiu director interimar al SIE (20.07 – 04.10.2006 şi 24.04.2007 – 08.12.2007). Începând de la 8 decembrie 2007, directorul SIE este Mihai- Răzvan. De la 28 februarie 2012 conduce SIE Teodor Meleşcanu. (Lucia BAKI)
