Rezistenţa Anticomunistă. Satul Ileni sub teroare. Maria Cornea, încarcerată  la Mislea cu alte 500 de femei

Localitatea Ileni a fost unul din punctele în care luptătorii din Rezistenţa Anticomunistă au găsit sprijin şi încredere. Foarte multe familii de aici au suferit pentru activitatea pe care au desfăşurat-o împotriva comuniştilor şi a securităţii, fiind nu de puţine ori ţinta agresiunilor acestora. Un ajutor semnificativ pentru grupul din munţi condus de Ion Gavrilă Ogoranu a fost familia Cornea din Ileni, de la numărul 22. Credinţa şi patriotismul care au caracterizat întotdeauna familia Cornea au atras în mijlocul ei mulţi nevoiaşi sau persoane aflate în primejdie, pe care i-a ajutat material sau spiritual. „În viaţă, partea fizică reprezintă prea puţin comparativ cu partea spirituală, sufletească. În acest sens, pot spune ca am o mulţumire fără margini pentru că am reuşit întotdeauna să fac bine. Am reuşit rugîndu-mă, iertînd şi iubind“ a explicat Maria Cornea în interviul acordat, în 1998, jurnalistei Lucia BAKI.

Toma Pirău, ,,Porâmbu”, feciorul curajos cu o voce de aur
 

Maria Cornea s-a născut la sfârşit de cireşar în 1914, în plin război. Această familie de plugari, David şi Paraschiva Cornea, a avut trei copii, din care doar ultima fetiţă, Maria, a supravieţuit devenind sprijinul şi totodata unicul mesager al idealurilor familiei. Maria şi-a cunoscut tatăl abia la vârsta de 5 ani când acesta s-a întors din prizonieratul din Italia. De mică era mâna dreaptă a mamei şi sfătuitorul acesteia, lucru ce s-a dovedit şi peste ani după moartea tatălui ei. A urmat şcoala primară în Ileni şi a continuat studiile la Făgăraş, la Gimnaziul de Fete pe care l-a absolvit în 1930. Nu a putut să-şi continue studiile din cauza pamântului, cu toate că a mai făcut un an la Şcoala de Băieţi din Făgăraş. Din 1941, când tatăl ei a decedat, a rămas doar cu mama cu tot greul gospodăriei, al celor 7 ha de pământ şi al cotelor care trebuiau date la stat. „Muncă multă, trudă şi sudoare a însemnat toată viaţa mea. Am demonstrat tuturor că se poate chiar dacă eram doar două femei. Pentru a face faţă am luat sezonieri la muncă. Aşa am cunoscut luptătorii din rezistenţa anticomunistă din munţi. Vecină cu noi era familia Pirău. Unul din băieţii lor, Toma, ne ajuta în treburile gospodăriei şi ale câmpului. Era un băiat frumuşel, isteţ şi cu o voce foarte frumoasă. Obişnuia să cânte la biserică şi la sezători. Când s-a instituit aria, în 1949, şi eram obligaţi să treierăm toţi sătenii într-un singur loc, Toma a fost solidar cu oamenii. Într-o adunare convocată la căminul satului, Toma a fost cel care s-a ridicat şi a vorbit comuniştilor cu o înverşunare de necrezut. Mi-amintesc perfect cum acuza şi lua apărarea oamenilor în faţa securiştilor. Era foarte curajos. De atunci a fost luat în vizor de către securitate şi urmărit. Pentru a evita consecinţele acelei revolte a fugit în munţi, raliindu-se grupului format deja. Dar, nici acolo nu a scapat de securişti. Toma îşi ajuta părinţii la aprovizionarea cu lemne pe care o făceau de pe valea Sebeşului, dar niciodată nu a mai venit până în sat. Într-una din zile, miliţianul din Ileni a plecat să-l întâlnească pentru a-l determina să se predea securităţii. Toma i-a spus acestuia care era înarmat: Ori tragi, ori dau eu cu toporul. A fost lăsat însă de acel militian să plece. După ce lucrurile s-au mai liniştit, Toma a fost luat în armată şi repartizat undeva în Moldova. Şi acolo s-a dovedit a fi refractar la ideile comuniste. Pentru că a cântat Hristos a Înviat de Paşti a fost pedepsit cu arest şi cu un program dur de instrucţie. În urma acestuia Toma s-a îmbolnăvit grav şi a fost trimis acasă. M-am trezit într-o zi cu Toma care mă anunţa că trebuie să plece înapoi în Moldova la unitate” mărturisea Maria Cornea.

Mogoş, Mazilu Socol şi Haşu s-au ascuns în şura Mariei Cornea

,,După circa trei săptămâni, într-o dimineaţă, am găsit poarta de la şură deschisă, un semn neobişnuit. Nu mare mi-a fost mirarea când i-am găsit acolo pe Toma Pirău şi pe Silviu Socol, baiatul preotului Ghedeon din Berivoii Mari. Ei erau înarmaţi. I-am spus atunci: să nu cumva să te omori, Hristos n-a umblat cu revolverul, tu de ce porţi armă? Au stat până dimineaţa următoare, răstimp în care le-am dat mâncare. De atunci nu l-am mai văzut pe Toma. În schimb Socol şi-a mai găsit refugiul în şura noastră de două ori, o dată cu Mogoş şi altă dată cu Mazilu. Chiar dacă n-am făcut niciodată politică, i-am alimentat pentru că eram sigură că ei nu vor decât binele ţării. Prin Socol am trimis hrană grupului din munţi de cinci ori. O dată făceam mâncare în bucătărie. Au venit patru băieţi voinici printre care era unul Haşu. I-am adus în bucătărie şi le-am dat şi lor mâncare. Altă dată au venit murdari şi flămânzi. Atunci le-am dat apă să se spele, hrană şi cărţi de rugăciuni. N-am spus la nimeni că-i ajutăm pe acei tineri, dar s-a aflat. Îmi amintesc, de asemenea, ziua de 23 august 1950, când satul Ileni a fost propus pentru colectivizare. Ca peste tot convingerea se făcea cu arma. Atunci Mogoş şi Mazilu s-au hotărât să-l dezarmeze pe şeful de post. Cei doi tineri au fugit, scăpând pentru moment de comunişti. A vuit atunci întreg satul. Nu după mult timp, când m-am întors seara acasă de la câmp era în şop Mazilu şi purta ochelari. Era urmărit şi s-a refugiat la noi pentru că întotdeauna m-am purtat frumos cu toţi din grupul lor şi avea încredere că nu-l voi trăda. Mi-am spus: nu-mi convine să dau mâncare unui criminal, dar mi-a fost milă de el şi l-am ajutat. Seara însă l-am condus să plece din sat. Aşa eram noi, plugarii, legaţi de ţarină şi de sufletul omului aflat în primejdie. Am aflat apoi că Mogoş şi Mazilu s-au ascuns la Toderiţa de unde au plecat în Banat şi unde au fost împuşcaţi nu după mult timp. Pe Mazilu îl reţin mai mult pentru că avea un talent poetic ieşit din comun. Am aflat apoi şi de sfârşitul tragic a lui Toma Pirău. În decembrie 1950 s-a împuşcat în şura unchiului său, Dumitru Cornea din Ileni, când l-au descoperit securiştii. Rămân la părerea mea că s-au dat mari viteji, exagerând uneori şi riscându-şi viaţa. Sunt de lăudat faptele lor, dar au fost situaţii în care au făcut paşi riscanţi“, a mărturisit în interviu Maria Cornea.

Arestată la lăsata secului din 1950

   Datorită informatorilor şi trădătorilor, care au existat şi în satul Ileni, Maria Cornea, ca de altfel mulţi alţii, a fost arestată. „Era 14 noiembrie, ziua de lăsat de post. Au venit securiştii în zori. Au luat-o pe mama sub forţa armei, au percheziţionat şura, apoi ne-au dus pe amândouă pe holul bisericii. Acolo, când am văzut crucea răstignirii lui Iisus, am simţit tainic şi o voce parcă îmi spunea: Veniţi la mine şi vă voi ocroti. M-am rugat mult atunci. Ne-au dus la Făgăraş la Securitate, în casa lui Giurca. Acolo i-am recunoscut printre oamenii aduşi pe învăţătorul Pridon şi pe soţia lui. Au început anchetele şi bătăile. Era un securist ciung foarte dur, Stoica, ce îmi cerea să spun despre vărul meu. Răspunzând că nu am nici un văr şi era adevărat mi-a tras o palmă cât a putut de tare. Atunci am strâns pumnii cât am putut concentrându-mi toată forţa în ei, mi-am fixat privirea într-un colţ al camerei şi mi-am zis cu convingere şi credintă: Iisuse, ajută-mă! Mi-a mai dat o palmă pentru reacţia mea înverşunată după care eu i-am replicat dur: Păcat de tinereţea mea dacă am ajuns să mă bateţi aşa fără motiv. Ulterior am aflat de la o nepoată a lui Cornea că acel ciung ar fi afirmat că de atunci n-a mai avut linişte. După patru zile m-au transferat la Braşov. Mamei i-au dat drumul acasă a doua zi, dar au continuat să o ameninţe. În grupul care a fost transferat cu duba la Securitatea din Braşov eram eu şi 18 bărbaţi. Eram singuri fără catuşe din dubă. Mă rugam continuu să-mi lumineze Dumnezeu mintea să nu fac nimănui rău prin ceea ce declar la anchete. Am hotărât să spun adevărul. La Braşov au durat anchetele şapte săptămîni din care trei au fost foarte dure. Anchetatorii m-au catalogat ca reacţionară şi s-au comportat cum mine ca atare. Am plâns mult” a mai relatat Maria Cornea.

În lot cu încă 18 bărbaţi din Ţara Făgăraşului

Pe când era încarcerată la Cetăţuia Braşov a aflat sentinţa dată de Tribunalul Militar al oraşului Stalin care a judecat procesul. Erau Maria Cornea şi 18 bărbaţi din Ţara Făgăraşului în faţa judecătorilor. 4 ani de închisoare pentru favorizare de infractori. Maria Cornea a făcut recurs obţinând, cu greu, o reducere a pedepsei cu un an. A urmat închisoarea de la poalele Tâîmpei al cărui prag l-a trecut în martie 1951. Aici a aflat pentru prima dată de soarta partizanilor din munţi şi de bătăile pe care le primeau dacă erau arestaţi. Şi în închisoare anchetele au continuat. Maria Cornea a reuşit să nu-l trădeze pe Mogoş, dar a fost pusă faţă în faţă cu un fals Haşu, dar l-a demascat şi pe acesta. A fost bătută cu bestialitate pentru că nu spunea ceea ce securiştii vroiau să audă pentru a face, ulterior, acuzaţii la adresa luptărorilor. ,,M-au azvârlit în închisoarea de la Mislea. Aici eram peste 500 de femei. Am îmbrăcat zeghea închisorii de sărbătoarea Sfântului Ilie, în 1952. Acolo mi s-a impus un program de muncă cu deşteptarea la ora 6.00, primeam un terci după care ţeseam şi coseam în continuu. Prânzul consta în cartofi, fasole sau varză cu uger de vacă şi 150 grame pâine. Timp de un an şi şapte luni am ţesut la război sau am cusut la maşina de cusut. Acolo am întâlnit femeile legionare pe care le-am admirat. Îmi face plăcere să vorbesc despre învăţătoarea Bordeianu, o adevărată doamnă. Avea două fete şi soţul ei era preot. A suferit foarte mult, era foarte bolnavă şi paralizase. Deseori au băgat-o la izolator de unde o scoteam patru fete pe umeri. Aceleaşi cuvinte de laudă le am pentru doamna Mihalache, pentru mama lui Gavrilă Ogoranu, pentru Lenuţa Faina. Toate au suferit enorm în închisoare, dar s-au dovedit a fi adevărate românce. Lenuţa Faina din Mărgineni mi-a povestit tot chinul ei. Plângea foarte mult. Am mai întâlnit-o la Mislea pe soţia mareşalului Antonescu. Era înaltă şi îmbrăcată în negru. Era scoasă din celulă doar noaptea. Când se ducea hârdăul îi trimiteam mâncare. Cu 30 de zile peste termenul de pedeapsă m-am eliberat, în 18 decembrie 1953” a povestit Maria Cornea. Reîntâlnirea cu mama sa a fost plină de emoţie şi de lacrimi. Nu mai ştiau nimic una de cealaltă de la arestare. În 1961, Maria Cornea a rămas singură, mama sa decedând. Nu s-a căsătorit niciodată, iar în timp a rămas în cârje. Şi-a donat o parte din casă bisericii greco-catolice, iar mai târziu casa a fost preluată de preotul orthodox. Şi-a dus bătrâneţea singură, fără ajutor, în cele două camere ale casei pe care şi le-a păstrat. ,,A fost crucea mea pe care trebuia să o port. Să lăsăm mâgîierile în seama lui Dumnezeu, El să le râduiască după cum îi place Lui mai mult” a mărturisit Maria Cornea.

Sprijinitorii din Ileni

• PIRĂU TOMA (PORÂMBU), fecior, din grupul din munte, cade în lupta cu securitatea în decembrie 1950, în sura lui Dumitru Cornea.
• VICTOR METEA, elev, frate de cruce la L.R.N., după sase ani de lupte în munti, cade prin vânzare în mâna securitatii. Condamnat la moarte si executat în 1957

• DUMITRU CORNEA, taran de 80 de ani, condamnat la moarte si executat pentru ca l-a gazduit pe Toma Pirau.
• MARIA CORNEA, (Domnisoara), împreună cu mama ei au găzduit grupul de rezistenta si l-a sprijinit. Condamnată.
• VICTOR METEA, tatal lui Victor Metea, condamnat pentru sprijinul dat. Moare în închisoare.

• ION METEA, fratele mai mic al lui Victor Metea, om de sprijin în conditiile în care securitatea se razbuna pe el pentru neprinderea lui Victor.

• GHEORGHE METEA, taran, condamnat la 15 ani munca silnica pentru sprijinul dat grupului din munte.
• SIMION GHIZDAVU, taran, participant la grupul Mogos-Mazilu, condamnat.
• TOMA BLEBEA si ELENA BLEBEA, persecutaţi
• ION COMAN, taran, persecutat
• DOREL CORNEA,  persecutat
• ION BARBU,  persecutat
• TOMA BARBU, persecutat
• VALER MILEA, persecutat
• TRAIAN CORSATEA, student, condamnat
• VIRGIL CORSATEA, condamnat
• ION MILEA, persecutat
• ION FARCAS, persecutat  

Prof. Liviu Ioani:  ,,Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc“ realizează dimensiunea luptei

,,Îi cunosc pe mulţi din cei plecaţi să se răfuiască cu cei pe care îi credeau a constitui un pericol. Volumul ,,Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc“ oglindeşte lupta armată din rezistenţa anticomunistă. Ion Gavrilă Ogoranu, poreclit Moşul, ilustra expresia de bunătate prin chip şi vorbă. Era student în ultimul an când a început lupta, restul erau studenţi sau elevi de liceu. Volumul III este evocat de investigaţia jurnalistică a Luciei Baki Nicoară care provine ea însăşi dintr-o familie de luptători. Fiecare dintre autori vorbeşte pe o voce disparată, şi unul şi altul având o viziune unitară, completată pe aceeaşi gamă. Cartea vorbeşte despre revelarea unui singur ton. Literatura acelei perioade este foarte bogată, una beletristică, iar tema revelată era romanul obsedantului deceniu. După 1990 a apărut memorialistica, mărturiile. Steinhardt scria ,,Jurnalul fericirii“, de temniţă unde idealul era creştin. Apoi să ne amintim de Ioan Ioanid cu ,,Închisoarea noastră cea de toate zilele“. În şirul acestor lucrări vreau să evoc şi această carte deosebită a făgărăşenilor.    Cei din munţi nu îşi spuneau nici opozanţi şi nici dizidenţi, ci luptători cu arma în mână. Martirajul este un sacrificiu asumat iar aceşti tineri care s-au sacrificat s-au jertfit, au avut conştiinţa jertfei. Vorbim de grupul de luptători consideraţi martiri. Volumul III realizează dimensiunea luptei unde găsiţi 64 de localităţi şi 800 de nume care au sprijinit această luptă şi care au fost condamnaţi. Dar câţi anonimi au ajutat această luptă! Păstori, ţărani şi oameni simpli. Se aminteşte într-unul dintre capitole despre un ţigan cărămidar care deruta Securitatea în mod conştient. Se vorbeşte despre rezistenţa activă şi pasivă dar, într-un fel, aceşti oameni au activat cu toţii. O armată trebuie să aibă întotdeauna spatele asigurat. Toţi au fost activi pentru că au fost condamnaţi şi ei la foarte mulţi ani de temniţă. Cartea constituie un document autentic. Mai este apoi dimensiunea juridică, morală şi didactică, educativă care conturează modele umane integre. Această triplă valoare cu caracter ştiinţific conturează o metaforă- ,,Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc“. Ion Gavrilă Ogoranu este personaj de roman. Ai impresia că se suprapun personajele şi nu se mai diferenţiază. O a doua ar fi viziunea maniheistă ca roman, situarea personajelor la antipozi, binele şi răul.   L-am cunoscut pe Olimpiu Borzea ca elev, în clasa a V-a, un om frumos. L-am cunoscut pe Victor Geamăn din Rucăr, un mare om. L-am cunoscut pe părintele Ioan Glăjar pe care îl întâlneam în casa părintelui Onciu ” a prezentat fostul profesor  Liviu Ioani.

Octav Bjoza: ,,Te-am iubit Românie, deşi tu ai fost recunoscătoare călăilor noştri”
 

 ,,I-am cunoscut pe foarte mulţi. Nu-l pot uita pe Novac din Berivoi, apoi pe cei din Ohaba, pe ţăranul Boilă Nicolae. Nu-l pot uita pe Popione din Șinca Veche. În temniţa de la Codlea era un zgomot înfiorător câţnd era scos la plimbare cu lanţurile la picioare. M-am jurat că atunci când mi se vor pune lanţuri am să încerc să le port ca Strâmbu Aurel din Șinca Veche, cu demnitate. Nu pot să-l uit pe căpitanul Bica din Voivodeni. Toţi aceştia pentru noi, cei care am fost crescuţi în temniţele comuniste, acolo, la limita dintre viaţă şi moarte, unde se clădesc marile caractere, rămân vii în amintirile noastre. Ar trebui pentru tinerii de astăzi să constituie adevărate jaloane morale.   Când vezi cum li se bagă în traistă altora ceea ce ni s-a luat: tinereţea, sănătatea şi agoniseala şi multora dintre noi viaţa, ce mai avem de spus! În ,,Brazii se frâng, darn u se îndoiesc” s-au folosit multe motto-uri, reprezentative pentru teroarea şi suferinţele îndurate de noi. Am şi eu un motto pe care l-am folosit în cărţile mele: Te-am iubit Românie, deşi tu ai fost recunoscătoare călăilor noştri“ a spus Octav Bjoza. (Lucia BAKI)