Stupefiantele, ca şi cea mai veche dintre meserii, sînt mult mai longevive în istoria umanităţii decît ne-am închipui la prima vedere. Răul îşi are originile într-o luptă care a fost dată de către două forţe opuse: binele şi răul se ciocnesc în toate religiile lumii. ,,….Am văzut apoi altă fiară, suindu-se din pămînt, şi avea două coarne asemenea Mielului, dar grăia ca un balaur. Şi stăpînirea celei dintîi fiare o are toată în mînă, în faţa ei. Şi face pămîntul şi pe locuitorii de pe el ca să se închine fiarei celei dintîi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Şi face semne mari! Chiar şi foc face să se pogoare din cer, pe pămînt, înaintea oamenilor. Şi amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pămînt prin semnele ce i s-a dat să facă înaintea fiarei, zicînd celor ce locuiesc pe pămînt să facă fiarei chip, ei care a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă. Şi i s-a dat ei să însufle duh chipului fiarei, aşa încît chipul fiarei să grăiască. Iar pe cîţi nu se vor închina chipului fiarei, putere avea ca să-i ucidă. Şi-i sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mîna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încît nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are semnul, adică numele fiarei sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase“ (Apocalipsa Sf. Ioan Teologul, 13, 11-18) Este sugestivă fraza din versurile unei celebre formaţii rock: ,,Six, six, six; The number of the Best“. Nu campionii contemporani ai libertăţii, aceşti ,,călăreţi ai furtunii“ după cum se referea Jimy Morison-un alt daymon stins, au adus pe tapet substanţele evadării din cotidian, ci doar le-au adaptat epocii hippies, hard-rock, heavy-metal, punk, pop etc. Nimic nu se deosebeşte astăzi de epoca greco-romană păgînă pentru că între orgiile dionisiace şi starurile pop-rock, care le zîmbesc adolescenţilor din posterele care le umplu pereţii camerei, nu este decît o deosebire de epocă, vestimentaţie şi tehnică. Răul pătrunde peste tot, indiferent de gradul de cultură şi cunoaştere dar mai ales în lumea artei, acolo unde artistul este el însuşi un mic dumnezeu iar între a trece pragul limitei nu este decît un pas, sau mai bine zis o secundă. Legendele Olimpului vorbesc despre Prometeu, cel care a fost înlănţuit de zei şi condamnat ca un corb să-i mănînce măruntaiele pentru faptul că le-a arătat oamenilor cum să se descurce şi să facă focul, precum şi altele. Prometeu este unul dintre campionii libertăţii dar această legendă a fost deseori folosită în favoarea anarhiei, adică împotriva unei ordini prestabilite în univers. Există un mare actor care se travesteşte de mii de ani în mod cameleonic, de cînd a fost aruncat din cer…. Oare unde a căzut? Scriitori, poeţi, muzicieni redutabili, artişti….i-au căzut în mreje de-a lungul vremii şi au ajuns nişte epave. ,,Apoi au ajuns cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este dincolo de apă, în faţa Galileii. Cînd a ieşit pe uscat, l-a întîmpinat un om din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai sălăşluia, ci în peşterile de îngropăciune. Văzîndu-l pe Iisus, a răcnit şi a căzut înaintea Lui şi cu glas puternic a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, Cel Preaînalt? Rogu-te, nu mă munci. Că Iisus poruncea duhului necurat să iasă afară din om. Pentru că îl apuca de multe ori; şi-l legau în lanţuri şi în obezi şi-l puneau sub pază, dar el sfărîmînd legăturile era mînat de demon în pustii. Şi l-a întrebat Iisus, zicînd: Care-ţi este numele? El a răspuns: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi se ruga de El să nu le poruncească să meargă în genune. Iar acolo era o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduiască lor să intre în porci; şi le-a îngăduit. Şi ieşind demonii din om au intrat în porci, iar turma s-a repezit de pe povîrniş în lac, şi s-a înnecat…“ ( Luca 8, 26-33 ) O retrospectivă asupra culturii româneşti ne va edifica asupra unui flagel moral care nu a lipsit din istoria noastră, ca şi ,,Campionul Libertăţii“. Narcomania a dat o aură de libertate provizorie începînd din antichitate, trecînd prin filtrul modei fanariote cînd boierii stăteau ameţiţi pe divane şi trăgeau din narghilea; scriitorii noştri cei mai consacraţi pînă la Labiş, Nichita Stănescu şi starurile muzicii. După cum vom observa, făcînd o scurtă călătorie chiar în istoria noastră, nimic nou sub soare.
Narcomania la geto-daci
În ceea ce priveşte istoria de partid, strămoşii noştri nu au fost nişte sfinţi şi nu au strălucit nici prin moralitate intensă, aşa cum vor să-i înfăţiţeze alţi epigoni ai populismului. Să pornim de la un lucru simplu: de ce dacii au fost atacaţi de romani? Neagu Djuvara, un istoric onest, ne spune concis: ,,De ce au început romanii să-i atace pe daci? Trebuie spus de la început că dacii erau agresivi. Văzînd bogăţiile împărăţiei romane, făceau mereu incursiuni pustiitoare peste Dunăre, în regiuni stăpînite acum de romani, şi care de veacuri se aflau sub influenţa civilizatoare a Greciei“. ( Neagu DJUVARA, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, p. 12 ) În privinţa idealului de moralitate a dacilor, cercetătorul Andrei Oişteanu spune: ,,Etnologii români au eludat, de regulă, subiectul utilizării narcoticelor în societăţile arhaice şi tradiţionale. Conform propagandei naţionalist-comuniste ( parţial şi celei pre- şi postcomuniste ), geto-dacii erau oameni drepţi, curajoşi, harnici şi morali. Scoasă din context, cunoscuta afirmaţie a lui Herodot ( <<Geţii sînt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci>>) devenise un slogan al naţional-comunismului. Informaţiile documentare despre fumigaţiile cu plante narcotice, sacrificiile umane, superstiţiile păgîne şi despre alte năravuri şi metehne considerate ciudate trebuiau ocultate sau marginalizate pentru că stricau profilul moral al strămoşului. Tema a fost tabuizată nu numai din pricina unor constipate şi găunoase mentalităţi naţionalist-comuniste, ci şi din cauza unui mod inadecvat de raportare a omului de ştiinţă la fenomenul în discuţie. Mă refer în primul rînd la dificultatea cercetătorilor români (uneori şi a celor străini) de a se detaşa de coordonatele etice ale epocii noastre, o epocă, într-adevăr, profund marcată de flagelul toxicomaniei“ (Andrei OIŞTEANU, Narcotice în cultura română, Istorie, religie şi literatură, p. 7) Andrei Oişteanu subliniază importanţa unei cercetări serioase şi obiective: ,,Or, în cazul studiilor de antropologie culturală, analizarea mentalităţilor arhaice în funcţie de criterii este inadecvată, mai ales cînd sînt folosite criterii morale contemporane cercetătorului, şi nu mentalităţilor cercetate. Simplificînd, este ca şi cum un istoric al religiilor ar studia, de pildă, sacrificiile umane înfăptuite de o societate antică şi ar face consideraţii privind imoralitatea uciderii unor oameni nevinovaţi. Totuşi, în prezentul studiu nu am abandonat complet perspectiva etică. Ea îşi are importanţa ei într-un studiu de istorie a ideilor şi de evoluţie a mentalităţilor“. (ibidem, p. 7-8 )
Mircea Eliade a studiat mătrăguna
Plantele psihotropice erau folosite în spaţiul carpato-dunărean încă din cele mai vechi timpuri. Mircea Eliade avea un interes sporit în ceea ce privea mătrăguna. Această temă îl va obseda şi pe cînd se afla în India. ,,Lucrez nebuneşte la <<Imperial Library>> -scria în timpul şederii sale la Calcutta (1930 )-; mătrăguna în botanica şi fantastica asiatică, iată un lucru care îmi va dezvălui multe….Acum am o întreagă farmacopee în cap şi poftă nebună să descifrez mătrăguna“. Istoricul s-a folosit în acest sens de o lucrare scrisă în anul 1784 intitulată ,,De însemnătatea botanicei româneşti“ scrisă de către folcloristul bănăţean Simeon Mangiuca în care el clasifica plantele în mai multe categorii: ,,de leacuri“, ,,mitologice“, ,,poetice“, şi ,,descîntece de vrăji“. ,,În studiile sale despre mătrăgună, Mircea Eliade reface originea motivului şi evoluţia sa în spaţiu şi timp, tipologizează credinţele şi legendele referitoare la mătrăgună şi reconstituie scenariul ritual de culegere, transportare, pregătire şi folosire a plantei. Toate trăsăturile caracteristice ale acestui scenariu-aşa cum au fost degajate de Mircea Eliade-se regăsesc în studiul etnobotanic al lui Simeon Fl. Marian: circumambulaţiunea şi nuditatea rituale, mimarea actului sexual, aducerea ofrandelor specifice ( făină, miere, băutură alcoolică ), recitarea invocaţiilor şi a formulelor magice, diferite condiţionări magice de loc, timp, îmbrăcăminte, comportament, gestică etc. , considerarea mătrăgunei ca <<iarbă sfîntă>> ( se pune la icoane, sub pragul bisericii ş.a. ), folosirea ei ca afrodiziac, medicament ( panaceu chiar ), halucinogen, porte-bonheur etc.“ (Andrei OIŞTEANU, Narcotice…., p. 19 )
Tracii foloseau fumigaţiile ca alternativă la beţie
Geograful roman Pomponius Mela nota în cronicile sale din sec. I d. Hr. despre un mod practicat de traci în timpul ospeţelor: ,,aruncă în focurile în jurul cărora se şade seminţe, al căror miros ( fum ) provoacă comesenilor o veselie asemănătoare cu beţia“. ( ,,De chorographia ) Un alt geograf roman, Solinus, nota la rîndul său prin secolul III: ,,În timpul prînzului, soţii (bărbaţii) înconjoară vetrele, aruncă în foc sămînţă din buruienile pe care le au şi, după ce sînt loviţi de mirosul (fumul ) acestora, cu simţurile amorţite, simt o veselie asemănătoare cu beţia ) ( Collectanea rerum memorabilium). Tracii practicau astfel de fumigaţii euforizante la ospeţe (de nuntă, la Solinus), ca alternativă la beţia provocată de vin. ,,Asemănarea izbitoare dintre cele două texte, precum şi dintre alte pasaje referitoare la obiceiurile tracilor, mă face să cred, spune Andrei Oişteanu, fie că cei doi autori au folosit aceeaşi sursă de informare (anterioară sec I e.n ), rămasă necunoscută, fie că Solinus a preluat informaţiile chiar din lucrarea lui Mela. Oricum, un lucru e sigur: amîndoi vorbesc despre traci, iar Pomponius Mela, într-un paragraf anterior, îi numeşte anume pe geţi“. (Narcotice….p. 37 ). Herodot vorbeşte despre obiceiul fumigaţiilor de cînepă practicat de către sciţii de pe rîurile Tyras ( Nistru ) şi Borysthenes ( Nipru ). ,,Sciţii iau, aşadar, sămînţă de cînepă ( tes kannabios to sperma ), se strecoară sub cortul făcut din pături şi aruncă sămînţa peste pietrele încinse. Sămînţa aruncată scoate un fum parfumat şi se face atîta abur, încît nici o baie elinească de abur n-ar putea s-o întreacă. Ameţiţi de dogoarea aburului, sciţii se apucă să urle. Aceasta ţine loc de baie, căci trupul nu şi-l spală cu apă niciodată. Este cea mai veche atestare documentară a utilizării rituale a plantelor stupefiante în spaţiul carpato-danubiano-pontic. În plus, informaţia lui Herodot este probată de unele descoperiri arheologice. Într-un mormînt scit, de tip kurgan, s-au descoperit următoarele obiecte: un sac de piele cu blană conţinînd cannabis, vase mari de bronz pline cu pietre şi scheletul unui cort pentru inhalaţii…..Fără textul lui Herodot, rostul acestui inventar funerar ar fi fost dificil de înţeles“. ( ibidem, p. 39 ). Andrei Oişteanu specifică clar: ,,Vasile Pârvan a considerat că sciţii la care se referă Herodot erau de fapt <<geto-sciţi>>….În paranteză fie spus, triburile de <<geto-sciţi>> din acea regiune (de pe malurile fluviului Borysthenes ) practicau narcotizarea nu doar prin inhalarea fumului unor plante stupefiante, ci şi prin administrarea unor poţiuni psihotrope.
Plantele miraculoase ale magilor
În secolul I e.n., Pliniu cel Bătrîn vorbea despre diverse ,<<ierburi magice>> şi <<plante miraculoase>> pe care le utilizau magii. Ele ar fi ajuns la cunoştinţa naturalistului roman prin intermediul lui Pitagora şi Democrit <<care au călcat pe urmele magilor persani>>. Poţiuni din aceste plante provoacă <<vedenii îngrozitoare şi ameninţătoare>>, <<delir şi viziuni miraculoase>>, <<puteri divinatorii>> etc. Una dintre aceste plante-identificată de cercetători cu canabisul…..-ar creşte în nordul Persiei ( Bactria ), dar şi în estul continentului european, şi anume <<pe malurile fluviului Borysthenes>> ( Nipru ). Este exact aceeaşi localizare cu triburile de geto-sciţi care-conform lui Herodot-practicau ritualul de purificare funerară prin inhalarea fumului de cannabis (Istorii IV, 75). După Pliniu ar fi vorba de o plantă <<care provoacă rîsul>>, numită gelotophyllis, care, băută într-o poţiune de vin şi mir, <<provoacă tot felul de vedenii şi un rîs care nu se potoleşte.>>. Rîsul provocat de planta psihotropă poate fi oprit doar <<prin administrarea unei poţiuni de sîmburi de pin în vin de palmier cu piper şi miere>>, adaugă eruditul scriitor roman ( Naturalis Historia XXIV, 101-102…)“ Narcoticele se foloseau şi în practicile magico-religioase. În unele zone ale ţării, de pildă, se dădeau cu prilejul praznicului de ,,Mucenici“ colăcei rituali cu sămînţă de cînepă pentru sufletul morţilor. Nu vom insista însă asupra acestui lucru. Oricum legendele antice şi poveştile ancestrale ale românilor vorbesc despre diferite ierburi de adormit.
Ciubuce, narghilele, prunci adormiţi cu alcool şi fiţe la boierii valahi
Homer şi Hesiod vorbesc despre opium şi folosirea acestuia, în timp ce medicii greci Diagoras şi Erasistrate atrăgeau atenţia asupra abuzului de opium. Pliniu spunea că persanii foloseau opium pentru vindecarea bolnavilor. Opiumul este reintrodus în Europa de către medicii şi alchimiştii arabi fiind folosit ca remediu terapeutic dar va face istorie şi în ceea ce priveşte un anumit tip de ,,relaxare“. Apare în scenă şi macul. Scriitorul Mircea Mihăieş vorbea despre consumul excesiv de mac în zona rurală a Aradului: ,,Era, de altfel, o practică destul de generalizată în copilăria mea. Nu mi-au ieşit niciodată din minte felul în care femeile de la ţară îşi adormeau copiii: într-o batistă sau un capăt de năframă puneau conţinutul cîtorva capsule de mac, răsuceau materialul textil, iar copiii sugeau ca nişte viţeluşi cuminţi. Îi priveam cum se moleşesc de la un minut la altul, cum închid ochii şi cum, transpiraţi, cu obrajii aproape stacojii, adorm“. Obiceiul însă a început să ia proporţii îngrijorătoare dintr-un alt punct de vedere: ,,Uneori, pentru a-i linişti, pruncilor li se dădea să soarbă vreo băutură alcoolică. Pe la începutul secolului al XIX-lea, medicul Bucureştilor, Constantin Caradaş, se plîngea că româncele de la ţară sau mahala <<îi adapă pe copii cu vin, cu rachiu, uneori, chiar cînd încă sug>>. Acest obicei funest îl găsim redat de Liviu Rebreanu ( N.R-este vorba de ,,Ion“ ) dar şi de Felix Aderca, la un personaj dintr-o mahala a Craiovei, în anii ’20: <<Carolina deveni foarte veselă; rupse copilul de la ţîţă, şi îi dete vin din fundul paharului>> ( Zeul iubirii, 1927 ). Cu siguranţă că astfel de practici aveau efecte nefaste şi imprevizibile asupra copiilor. Năravul era atît de răspîndit în mediul rural, încît în 1935, în Cartea satului, volum de popularizare a farmaciei casnice, medicul-scriitor Vasile Voiculescu îşi formula interdicţia în termeni categorici: << Numai medicii au voie să dea bolnavilor afion şi mac….Copiilor să nu le dăm ceai de mac. ….E bine ca pe dinăuntru ( uz intern ) să nu se dea ceaiuri de mac, copiilor mici cu nici un chip, căci macul este otrăvitor>>…“ ( ibidem, p. 91)
Orientul, sursa narcoticelor pentru boierii români
Andrei Oşiteanu spune că Orientul era paradisul plantelor şi substanţelor psihotrope. Nu este de mirare că membrii unor grupuri rock călătoreau des în India unde, nu numai că aderau la ,,căutarea sinelui“ cu diverşi guru, dar foloseau aceste plante ,,tainice“. ,,India ( Orientul ) era tărîmul par excellence de unde proveneau tainicele plante şi substanţe psihotrope“ (ibidem) La sfîrşitul secolului al XVIII-lea se ştia în Ţările Române despre aceste substanţe. Cronicarul muntean Dionisie Ecleziarhul vorbea despre fabricarea ,,secreturilor“ ruseşti, alcătuite din ,,otrăvuri foarte iuţi şi scumpe foarte, aduse de pe la spiţeriile împărăteşti de la Hindiea“. (Hronograf, 1764-1815 ). Mai ales în timpul perioadei fanariote, boierii români au început să copieze obiceiurile turceşti nu numai în ceea ce privea vestimentaţia; mai ales ciocoii ,,vechi şi noi“- parveniţi dintr-o clasă ,,schiloadă“ şi îmbogăţiţi pe seama arendelor şi a lenei clasei boiereşti care petrecea ,,la Francia“. Nicolae Filimon descrie în romanele sale acest obicei-ciocoii fanarioţi pufăiau tacticos din ,,ciubucele şi narghelelile cele umplute cu parfumatul tutun al Siriei“. Nu lipsea nici ,,gebelul“-plantă arabă. Radu Rosetti spunea despre această ,,mirodenie“ psihedelică că era cu ,,tumbekiu aromatic, cumplit de tare“. Nicolae Filimon în ,,Nenorocirile unui slujnicar“ spunea plastic: ,,cufundaţi în acea dulce extază pe care o simt numai adevăraţii fumători“. În anul 1732, fiul lui Dimitrie Cantemir, pe numele mic Antioh, îi trimitea de la Konigsberg la Sankt-Petersburg o cutie de tutun surorii sale pe care o chema Maria. După cum relatează tot Radu Rosetti-,,Fumau şi cocoanele, dar mai rar“….Domnitorul Nicolae Mavrocordat se exprima în termeni foarte critici la adresa acelor boieri care ,,sculaţi de dimineaţă“, se simt mînaţi ,,ce de o teribilă nebunie….ca să tragă o doză ( N.R- de tutun ) şi să-şi umple măruntaiele cu funingine“. Antioh Cantemir povestea despre tatăl său-eruditul Dimitrie Cantemir, că avea obiceiul să bea o cafea şi ,,să tragă din narghilea, după obiceiul turcesc“, la prima oră a dimineţii. ,,Fumatul <<pe burta goală>> mărea efectul narcotic şi psihotrop al tutunului. Boierii români <<se aşezau turceşte pe pat>>, beau ,<<cafe turcească>> şi trăgeau din ciubuc sau din narghilea <<de îndată ce făceau ochi, înainte de a se spăla şi de a se îmbrăca>>, îşi aduce aminte Radu Rosetti…“ Nici chiar unele feţe bisericeşti, ca şi astăzi, nu se dădeau în lături de la astfel de obiceiuri, după cum consemnează Andrei Oişteanu în studiul său: ,,La sfîrşitul epocii fanariote, arhimandritul ieşean de la Biserica Trei-Ierarhi…fuma imediat ce se trezea de dimineaţă. El ,<<trăgea din ciubuc cu sete numai cu un ochi deschis….pînă nu şi-ar fi dres cheful, nu te socotea de om>>“ citîndu-l pe Alexandru Beldiman. ( Narcotice în cultura română, Narcotice şi halucinogene în spaţiul carpato-dunărean, p. 122 ). Un alt dependent de tutun al elitei româneşti, Iacob Negruzzi, pe atunci student, scria în jurnalul său: ,,Sînt foarte obosit, deci nu voi mai scrie nimic şi, după ce voi fuma o ţigară…., mă voi culca“. Era data de 1 decembrie 1861. Boierul Costache Negruzzi era şi el un fumător înfocat. Tînărul Iacob, fiul său, i-a creionat portretul astfel: ,,Cînd ochii ţi se deprindeau de atîta fum, zăreai în fund, şezînd greceşte (N.R-turceşte) pe o sofa, un om bine închegat, stînd de vorbă cu Kogâlniceanu. Alături, feciorul (N.R- ciubucciul ) aştepta în picioare. Cînd boierul bătea din palme, feciorul umplea un nou ciubuc, îl punea în gură trăgînd cîteva fumuri de încercare, apoi îl trecea stăpînului. Obiceiuri de boier bătrîn….“.
Ciubucele-obiecte de lux
Ciubucele au devenit o adevărată modă a păturii bogate şi erau socotite a fi obiecte de lux. În această privinţă a apărut şi o nouă meserie-cea de ciubucciu. Aceştia erau nişte maeştri desăvîrşiţi în curăţarea şi aprinderea ciubucelor lungi şi frumoase şi se iveau în uşă imediat ce boierul bătea din palme. Aceşti ,,şmecheri“ de curte erau renumeraţi din plin cu mulţi gologani. Nicolae Filimon numea aceste obiecte ca fiind de ,,dulce extază“ iar Lazăr Şăineanu afirma că ele provocau o adevărată ,,reverie delicioasă“. Radu Rosetti scria despre aceste fiţe ale perioadei fanariote: ,,Boierii fumau ciubuc după ciubuc, un ciubucciu stînd necontenit în odaia de alături pentru a aduce un ciubuc aprins îndată ce auzea bătînd în palme…Slujba de ciubucciu, avînd a ţine curate şi a umplea ciubucile într-o curte primind mulţi musafiri, era departe de a fi o sinecură şi, cînd numărul musafirilor era deosbit de mare, ciubucciul casei mai era ajutat de băieţi ciubuccii şi de feciorii musafirilor“. Nu de puţine ori chiar boierii făceau pe ciubucii şi aprindeau pipele superiorilor, lucru amintit de către Dimitrie Ralet pe la jumătatea secolului al XIX-lea- ,,împle ciubucile tuturor celor de care are cel mai mic interes“. Ciubucele domneşti erau confecţionate din lemn de iasomie sau de lămîi şi erau prevăzute cu diferite ornamente încrustate uneori chiar şi cu diamante. Aceasta era opulenţa boierimii româneşti din sec. XVIII-XIX. Scriitorul francez Ulysse de Marsillac spunea: ,,Tolăniţi pe un teanc de perne, beau ( N.R-referirea era făcută la adresa boierilor români ) tutun de Medina din ciubuce de iasomie, cu muştiuc de chihlimbar încrustat cu pietre preţioase sau trăgea din narghilea de cristal. Li se aducea cafea fierbinte într-un păhăruţ din aur filigranat, numit zart“. Profesorul de franceză F.G. Laurencon, stabilit la Bucureşti, relata că ciubucele făceau chiar şi obiectul comerţului dintre Turcia şi Ţara Românească: ,,Imamelele din chihlimbar galben nu sînt un obiect neînsemnat de negoţ ca şi frumoasele ciubuce din lemn de cireş şi tutunul de fumat“. ( Nouvelles observations sur la Valachie, 1821 ). Haiducii din epocă, atunci cînd îi jefuiau pe boieri, le luau mai întîi tabacherele şi muştiucurile de chihlimbar pentru că erau împodobite cu pietre preţioase şi, într-o altă ordine de idei, pentru a-i umili întrucît aceste obiecte reprezentau opulenţa şi mîndria clasei din care aceştia făceau parte; ce-i drept o clasă parazitară care nu producea nimic şi ale cărei averi nu erau muncite, ci moştenite. Tubul ciubucului era numit ,,zevanea“ termen ce definea un cuvînt turcesc care însemna lemnul găurit pînă la mijloc care se bagă cu un cap în ciubuc. Muştiucul purta denumirea de ,,imamea“- osul sau piatra lucrată ,,ca sfîrcul ţîţei, ca ţîţa vacii, ca un nastur ce se pune în vîrful zevanelei şi, îmbucînd-o în gură, suge fumul prin ea din ciubuc“ după cum explica Iordache Golescu în ,,Condica limbii rumâneşti“.
Fumatul-ceremonial de socializare
,,Tabietul marilor boieri de a fuma împreună era un ceremonial fanariot de socializare. Nu era însă înţeles sau gustat de toţi călătorii străini prin Ţările Române. Este simptomatică reacţia de stinghereală manifestată de un diplomat danez, Clausewitz, care în 1824, trecînd prin Bucureşti spre Istanbul, i-a făcut o vizită de curtoazie domnitorului Grigore al IV-lea Ghica. Domnitorul stătea <<aşezat pe sofa cu picioarele încrucişate>>, fiind înconjurat de boierii dregători şi de nevestele lor. <<Vodă Ghica primi pe străini cu multă amabilitate, îi pofti pe italieneşte să şadă şi dădu ordine să li se aducă dulceţuri, cafele şi lulele ( ciubuce ). Danezului îi pare cam ciudat să fumeze în faţa unui principe înconjurat de atîtea cocoane elegante>> O narghilea din cristal şi metal argintat, din primele decenii ale secolului al XIX-lea, care a aparţinut familiei Ghica, se află în colecţia Muzeului de Istorie a Moldovei“ (Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română, p. 125 ). O manea din folclorul urban al acelei perioade suna cam aşa: ,,Ienăchiţă Văcărescu/Şade-n poartă la Dudescu/Cu ciubuc de diamant,/ Capot roşu îmbrăcat,/Cu anteriu de atlaz/ Moare Doamna de necaz“.
O lume cosmopolită
,,În aceeaşi epocă, pipele de opium folosite în China erau şi ele confecţionate din materiale preţioase: fildeş, jad sau baga. De asemenea, pipa indiană ( hooka, din arabă hukkab ) cu care se fuma haşiş ( sau canabis ) amestecat cu tutun semăna cu narghileaua turcească. <<Din canabis ( care creşte în Kashmir )-scria braşoveanul J.M. Honigberger, stabilit în Lahore pe la 1829-se prepară churrus-haşiş, care este vîndut în India, unde, în amestec cu tomakoo-tabac, este folosit ca drog special de către fachirii ce-l fumează folosind o huka“. Avem astfel de a face cu o societate cosmopolită în care Levantul se încrucişează cu Europa. Iată cum arăta Iaşi-ul descris de Vasile Alecsandri în preajma Revoluţiei de la 1848: În ,,cafineaua grecească, plină de fesuri mari, de fustanele,…felengele de cafe, ciubucile şi narghilelele gioacă roluri însămnate…fumul de tiutiun domneşte în toată nourimea sa. Alături, pe uliţă se află o ,,tiutiungerie arminească…Ea este împodobită în faţă-i cu bucaluri mari pline de liulele, de imamele, de tiutiun; prin lăuntru este ticsită de dulapuri, în care sînt întinse fel de fel de chisele cusute cu fir, tot soiul de mătănii de mărgean sau de chihlimbar şi prin colţuri stau grămezi de ciubuce de cireşi şi de iasomie. Marfa orientală ce se vindea într-însa, aşezarea-i curioasă şi mai ales figura caracteristică a armeanului ce trage necontenit ciubuc pe pragul uşii îi dau un aer străin din care un zugrav ar putea face un tablou foarte original…“ În anul 1851 existau la Iaşi şi 15 ,,tiutiungerii“ jidoveşti.
Tabachera-sărutul morţii
Cum tabacherele erau la mare preţ, este demn de menţionat în acest sens un eveniment din istoria noastră. Tabachera era ca o cutiuţă ,,magică“ plină cu tutun de prizat. În anul 1777, Grigore al III-lea Ghica-domnitorul Moldovei, a fost momit în mrejele morţii cu o astfel de cutiuţă de lux de către trimisul sultanului ca să-l înjunghie. ,,I-au întins tabachere,/ Şi cînd Vodă s-au plecat,/ Adică,/ Ca să ei tabac/ Făcu sămn lui haznatarul ( N.R-vistiernicului )/Să-l lovească cu hamgerul“. ( Occisio Gregorii, 1778, apud. Narcotice în cultura română, p. 129 ) (Ştefan BOTORAN)
