Pe drumul lui Marco Polo
Ceea ce se întâmplă acum în Europa de Est ne întoarce în istorie, pe drumurile străbătute odinioară de comerciantul şi aventurierul veneţian Marco Polo. În anul 1271 acesta a întreprins o călătorie spre China. Robert Kaplan vorbeşte despre ,,revenirea lumii lui Marco Polo”, de parcă ar exista o ciclicitate istorică a evenimentelor petrecute pe plan internaţional. ,,Pe măsură ce Europa dispare, Asia se coagulează. Supercontinentul devine o entitate fluidă şi cuprinzătoare de comerţ şi conflicte, în timp ce sistemul statal westfalic slăbeşte, iar vechile moşteniri imperiale, Rusia, China, Iran, Turcia, capătă o importanţă majoră. Toate crizele, din Europa Centrală până în inima imperiului etnic han din China, sunt acum interconectate. Avem de-a face cu un singur front de luptă” spune Robert Kaplan în lucrarea, intitulată sugestiv, ,,Revenirea lumii lui Marco Polo. Război, strategie şi interese americane în secolul XXI”. Din rămăşiţele lumii greco-romane, penetrarea creştinismului, se naşte Occidentul de astăzi, iar N.A.T.O este sinteza vizionarismului lui Aetius, Constantin cel Mare, iar strălucirea bazileilor a fost reluată de către Rusia. N.A.T.O este moştenirea cruciaţilor iar Federaţia Rusă constituie moştenirea tradiţiei bazileilor defunctului Imperiu Roman de Răsărit. Scindarea Imperiului de către Teodosie cel Mare, şi împărţirea sa între Arcadius şi nevolnicul Honorius, a produs ceea ce avem astăzi, pentru că evenimentele istorice au o legătură directă, istoria este cuantică, chiar dacă ni se pare liniară. Reînvierea unor foste imperii acum, în perioada contemporană, ne întoarce în lumea lui Marco Polo. ,,Niciodată în istoria sa Vestul nu a mai atins un nivel de concizie geopolitică şi putere brută ca în timpul Războiului Rece şi în perioada următoare. Vreme de mai bine de jumătate de secol, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) a condensat o tradiţie milenară de valori politice şi morale, Vestul, pe scurt, într-o alianţă militară solidă. Rădăcinile sale spirituale ajung până la moştenirea filozofică şi administrativă a Greciei şi a Romei, până la apariţia creştinismului în Evul Mediu timpurie şi la Iluminismul din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, din care s-au născut ideile Revoluţiei Americane. Desigur, naţiunile cheie ale Vestului au luptat, făcând alianţe, în Primul şi al Doilea Război Mondial, iar acele conjuncturi urgente au constituit fundamentul structurilor mai sigure şi complexe ale NATO. Aceste structuri au fost la rândul lor consolidate de un sistem economic continental, culminând cu crearea Uniunii Europene (UE). UE a oferit atât susţinere politică, cât şi consistenţă cotidiană valorilor intrinseci din cadrul NATO, aceste valori însemnând, în general, domnia legii asupra deciziilor arbitrare, a statului de drept asupra naţiunilor etnice, precum şi protecţia indivizilor indiferent de rasă sau religie. Democraţia, în fond, este mai puţin despre alegeri şi mai mult despre instituţii imparţiale”. (Robert Kaplan)
Rămăşiţele ,,războiului lung”
Se vorbeşte despre două războaie mondiale, în realitate este vorba despre ,,lungul război european” din perioada 1914-1989, cu o pauză de repliere, numită interbelică, un ,,război rece” cu numeroase reglări şi o victorie a valorilor democratice în detrimentul nazismului şi comunismului. Extinderea hotarelor NATO şi a sistemelor UE în Europa Centrală şi de Est a fost o victorie care s-a transformat într-o înfrângere şi o relansare a lungului traseu pe care a călcat Marco Polo, fostele imperii s-au reactivat, mai ales China dinastiei Han, Rusia ţarilor şi Iranul perşilor. ,,Decadele fericite şi monotone ale Europei din cea de-a doua jumătate a secolului XX s-au datorat parţial separării geografice de Orientul Mijlociu musulman. A fost, de asemenea, un rezultat al etapei de Război Rece din timpul lungului război european, când statele închisoare totalitare din zone precum Libia, Siria şi Irak au fost zeci de ani susţinute cu sprijin şi consiliere sovietice, iar apoi au continuat pe cont propriu. Multă vreme Europa a fost norocoasă în această privinţă: putea respinge politica puterii şi predica drepturilor omului tocmai pentru că unor zeci de milioane de musulmani din vecinătate le erau refuzate aceste drepturi şi, odată cu ele, libertatea de mişcare. Dar acele state închisoare musulmane s-au prăbuşit pur şi simplu (fie pe cont propriu, fie prin intervenţie externă), eliberând un val de refugiaţi în societăţile europene copleşite de datorii şi cu economii stagnate. Europa se fracturează acum din interior pe măsură ce populismul reacţionar câştigă teren iar pe cuprinsul continentului se ridică noi frontiere pentru a împiedica deplasările refugiaţilor musulmani dintr-o ţară în alta. Între timp, Europa se destramă şi din exterior, fiind reintegrată într-un destin comun afro-asiatic.Toate acestea rezultă în mod natural din geografie şi istorie. Vreme de secole, în antichitatea timpurie şi medie Europa însemna întregul bazin mediteraneean sau ,,mare nostrum” (,,marea noastră”), faimoasa denumire a romanilor incluzând, până la invazia arabă din Antichitatea târzie, Africa de Nord. Această realitate subiacentă nu a dispărut niciodată: la mijlocul secolului XX, istoricul francez Fernand Braudel a subliniat că adevărata frontieră sudică a Europei nu e nici Italia, nici Grecia, ci deşertul Sahara, unde se adună acum caravanele cu migranţi pentru a porni spre nord. Europa, aşa cum am cunoscut-o noi, a început să dispară. Și, odată cu ea, Vestul însuşi, cel puţin în sensul de forţă geo-politică clar definită, îşi pierde şi el definiţia substanţială. Desigur, Vestul în calitate de concept civilizaţional se află de multă vreme în criză. Faptul absolut evident că sunt tot mai rare şi mai controversate cursurile de civilizaţie occidentală în majoritatea campusurilor universitare din Statele Unite dovedeşte efectul multiculturalismului într-o lume în care se intensifică interacţiunile cosmopolite” (Robert Kaplan). Alexandr Herzen, unul dintre cei mai prolifici intelectuali ruşi, spune: ,,gândirea occidentală modernă va intra în istorie şi va fi încorporată de aceasta, îşi va avea propria influenţă şi propriul loc, aşa cum corpurile noastre vor intra în compoziţia ierbii, oilor, cotletelor şi apoi oamenilor. Nu ne place o astfel de nemurire, dar ce putem face?” Occidentul se diluează tocmai datorită drepturilor tradiţionale cu care a venit pe scară globală. Este unul dintre cele mai mari paradoxuri ale istoriei. Kaplan concluzionează: ,,Câştigând lungul război european, Occidentul, în loc să continue cucerirea restului lumii, începe acum să se piardă în ceea ce Reinhold Niebuhr numeşte ,,vasta reţea a istoriei”.
Lecţia Georgiei
Se pare că ucrainienii, în mirajul Occidentului, nu au învăţat lecţia Georgiei. ,,Invazia rusească a Georgiei Mari în 2008 a reprezentat un punct esenţial în acest proces. Până atunci, Armenia s-a aflat în aceeaşi tabără cu Rusia, iar Georgia în aceeaşi tabără cu Statele Unite şi cu Europa. De asemenea, de partea Occidentului se afla Azerbaidjanul, bogat în resurse energetice datorită petrolului şi conductelor de gaze naturale care ocolesc Rusia şi operează de la Baku, prin Georgia şi Turcia până în Marea Mediterană. Dar azerii musulmani au văzut cum au abandonat în 2008 americanii Georgia, o naţiune creştină la vreme de ananghie, şi şi-au dat seama că nu se putea avea încredere în Washington în momente de criză, chiar dacă azerii înşişi continuau să-i deteste pe ruşi” explică Kaplan.
Circul invaziei
Războiul a început deja, chiar dacă sunt tatonări între separatiştii pro-ruşi şi forţele armate ucrainiene. Este un război mediatic între trusturile de presă occidentale, ruse şi pro-ruse, un război jurnalistic, propagandistic, din care nu lipseşte fermentul religios, substratul naţionalist-populist, în altă ordine de idei, toţi mint! Rusia minte în mod tradiţional, Occidentul minte în acelaşi demers propagandistic. Este un joc de puzzle în care trebuie să ştii cum să aşezi piesele lipsă. Occidentul vrea să obţină ce poate mai mult, o destabilizare socio-economică a Rusiei, nicidecum vecinătatea NATO la graniţele Federaţiei Ruse, se ştie că ţarul Putin nu ar permite aşa-ceva. Din punct de vedere militar, Occidentul nu poate obţine o victorie asupra Rusiei şi nici Rusia nu ar ieşi neşifonată dintr-un conflict frontal cu forţele occidentale, ambele puteri ar pierde, şi ele ştiu foarte bine asta, mai puţin ,,pionii” idealişti, care nu-şi dau seama că sunt nişte simpli pioni. Toată lumea aşteaptă cu sufletul la gură invazia, rusească şi ostracizarea lui Vladimir Putin. Ceea ce presa occidentală ignoră este faptul că Putin este iubit în societatea rusă, o societate conservatoare, ancorată foarte puternic în tradiţia ortodoxă iar Putin oferă din plin această siguranţă, Biserica Ortodoxă Rusă nu este atacată în valuri, precum în România. Nimeni nu a învăţat lecţia ,,societăţilor tradiţionale”. Când USR, care pornea ca un partid ce aducea un aer proaspăt în politica românească, a început să atace direct Biserica Ortodoxă Română, a decăzut în sondaje, nici ei nu au calculat bine, nu ştiau pe ce teren minat merg, oricât s-ar vrea ca Biserica să fie ,,scăzută” în sondaje, românii nu vor renunţa la ea, chiar şi cei care o critică aderă la serviciile religioase (botezuri, cununii, înmormântări). În Estul Europei, în momentul în care i-ai câştigat pe liderii Bisericii Ortodoxe, câştigi şi votanţii, iar Putin a fost destul de abil să facă acest lucru.
Cum să plângi la morminte străine
Presa din România, obedientă în mare parte puterii, jeleşte invadarea Ucrainei, o Ucraină care nu a făcut rabat de umilirea comunităţilor de români care trăiesc în interiorul ei, iar ucrainienii îi urăsc pe români mai mult decât ruşii, sunt cu mult mai naţionalişti iar şovinismul lor împotriva românilor este cunoscut. Tratatul cu Ucraina, parafat de preşedintele Constantinescu, a adus grave deservicii integrităţii teritoriale a României, totul de dragul aderării la NATO. Criza din Ucraina constituie un conflict artificial, atât din partea hegemoniei ruse, cât şi din partea Occidentului care nu doreşte decât să scormonească, nu are alte interese, iar Ucraina, cu un preşedinte visător, nu face decât să-şi sape singură groapa de dragul ,,occidentalizării”. S-a văzut foarte clar tributul pe care societatea românească l-a adus cu ocazia aderării la UE şi structurile nord-atlantice, fără să fim anti-occidentali. Nu curge laptele şi mierea, dimpotrivă, societatea românească a fost paralizată, debusolată şi s-au reactivat celulele naţionaliste care mocneau într-o stare latentă, aceasta este ciclicitatea istoriei. În timp ce Eurasia se încheagă, societatea de tip occidental participă la propriul prohod. România se împarte între nostalgici comunişti şi idealişti visători ai iubirii Occidentului faţă de noi, nu există nicio cale de mijloc, iar în fruntea ţării se află lacheii care au întotdeauna de câştigat, indiferent ce parte slujesc. Pentru noi, invadarea Ucrainei de către ruşi nu contează, doar propaganda de tip occidental, la fel de scârboasă şi patetică precum fosta propagandă de tip sovietic. Nu am învăţat nimic din greşelile trecutului, fabricăm eroi care ne-au îngropat şi nu ne găsim busola. Pentru că bocitoarele de profesie, plătite gras din banii noştri, îşi fac bine treaba, în timp ce vom plăti energia electrică şi gazul foarte scump. Nu contează, românii stau cu sufletul la gură ca Putin să nu invadeze Ucraina, chiar dacă curând vor fi scoşi în stradă pentru că nu vor mai avea cu ce să-şi plătească gazul şi lumina. Pe noi nu ne afectează ce face Putin cu nişte vecini care ne urăsc, ne afectează doar propaganda care ni se bagă în cap: nu există prieteni, dar ,,românul e frate cu codrul”, ştie să aleagă uşor calea bejeniei. (Ştefan BOTORAN)
