Prin forţa propagandistică a ambelor puteri intrate în coliziune, pe de o parte monolitul pro-comunist FSN, pe de alta forţele democratice reprezentate de PNL şi PNTCD, Piaţa Universităţii a devenit, de departe, cel mai puternic fenomen mediatic al anilor 90 şi a atins punctul culminant odată cu venirea minerilor la Bucureşti, urmând alte mineriade în septembrie 1991, şi în vremea mandatului preşedintelui Emil Constantinescu.
,,Cu televizorul, aţi minţit poporul!”
Acest slogan a devenit foarte cunoscut la începutul anilor, după ce crainicii TVR care îşi ceruseră iertare românilor că i-au minţit vreme de zece ani, într-un moment plin de patetism, au reînceput să facă ceea ce ştiau mai bine în iunie 1990, minţind cu neruşinare alături de Răzvan Theodorescu, directorul de atunci al celei mai difuzate instituţii media din anul 1990. ,,Fenomenul Piaţa Universităţii – spune Călin Hentea – a fost rezultatul puternicelor şi uneori violentelor confruntări politice dintre regimul foştilor activişti comunişti instalat la putere după 22 decembrie 1989 şi cei care nu mai erau dispuşi să accepte un neocomunism şi o democraţie de faţadă. Manifestările au durat 53 de zile şi au constat în ocuparea zi şi noapte de către protestatari a Pieţii Universităţii, în perimetrul dintre Universitate, Institutul de arhitectură, Hotelul Intercontinental şi Teatrul Naţional. Evenimentele politice generatoare ale manifestaţiei de protest anticomunist au început în ziua de 12 ianuarie 1990, declarată zi de doliu pentru comemorarea victimelor Revoluţiei. În acea zi, coloanele de manifestanţi s-au adunat în faţa clădirii Guvernului din Piaţa Victoriei, cerând Puterii nu numai adevărul despre Revoluţie, dar şi scoaterea PCR în afara legii şi reintroducerea pedepsei cu moartea, măsură care viza lotul de nomenclaturişti arestaţi; în faţa presiunii populare, Ion Iliescu a fost nevoit să cedeze, semnând cele două decrete, ce vor fi abrogate ulterior. Pe 23 ianuarie, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, structura provizorie de conducere a ţării (care anunţase iniţial că nu va intra în confruntarea electorală) formată în 22 decembrie 1989, a hotărât transformarea Frontului în partid politic şi participarea acestuia la alegerile generale care au fost amânate până în 20 mai; ca urmare prestigioasa disidentă anticomunistă Doina Cornea care şi-a dat demisia din Consiliu în semn de protest”. O manifestaţie a partidelor istorice, PNL şi PNTCD, va veni imediat ca răspuns la acţiunea lui Iliescu, pe data de 28 ianuarie 1990 în Piaţa Victoriei.
,,Moarte intelectualilor!”
Manifestanţii coaliţiei democratice au scandat ,,Cine-a stat cinci ani la ruşi, nu poate gândi ca Bush”, ,,FSN-PCR” sau ,,Ieri Ceauşescu- azi Iliescu”. Precum Groza şi Ana Pauker odinioară, Iliescu aduce muncitorii marilor uzine bucureştene şi, pentru prima dată, se aude clar ,,Moarte intelectualilor!”, slogan pus în practică la propriu peste trei luni. ,,Aceştia au fost susţinuţi a doua zi de minerii din Valea Jiului, care au trecut la asedierea clădirii centrale a PNȚCD, liderul acestuia, Corneliu Coposu, fiind evacuat de Petre Roman într-un transportor blindat al armatei” (Călin Hentea- Enciclopedia propagandei româneşti). În 18 februarie 1990, o demonstraţie paşnică anti-comunistă degenerează în acte de violenţă odată cu venirea unui grup care a trecut la atacarea şi devastarea clădirii Guvernului, în mod curios foarte slab apărat. Minerii vin din nou la Bucureşti, deşi armata a preluat controlul.
Proclamaţia de la Timişoara
,,La 11 martie 1990 a fost lansată Proclamaţia de la Timişoara, la al cărei punct 8, devenit apoi element nodal al protestelor din Piaţa Universităţii şi al protestelor anticomuniste şi antiiliesciene, se cerea ca prin Legea electorală să se interzică dreptul la candidatură, pe orice liste, pentru trei legislaturi, al foştilor activişti comunişti şi al ofiţerilor de Securitate, ceea ce ar fi însemnat dizolvarea politică a FSN” spune Călin Hentea. Nimic din dorinţa anti-comunistă nu a fost luat în serios, deja Iliescu pregătea manevrele în cunoscutul stil bolşevic.
Reactivarea fostei Securităţi
Zilele de 15-20 martie au fost hotărâtoare pentru reactivarea fostei Securităţi sub denumirea de SRI, aceeaşi Mărie, cu o altă pălărie. ,,în zilele de 15-20 martie, pornind de la aniversarea de către maghiarii din Harghita a Revoluţiei ungare de la 1848, au avut loc, îndeosebi la Târgu-Mureş, violente ciocniri între români şi maghiari, manifestându-se puternice răbufniri naţionaliste şi iredentiste, intens mediatizate de presa internaţională (uneori contrar adevărului, precum în cazul Mihăilă Cofariu, prezentat iniţial drept un etnic maghiar bătut bestial). Aceste evenimente au drept consecinţă, pe de o parte, o primă (următoarea va fi după 14-15 iunie) cădere dramatică a imaginii României în ochii cetăţenilor occidentali, care au început să regrete ajutorul umanitar benevol acordat românilor priviţi acum ,,ca o hoardă de barbari”, iar pe de altă parte a creat condiţiile înfiinţării, la 24 martie 1990, a Serviciului Român de Informaţii condus de Virgil Măgureanu care, la acea dată, reîncadra cea mai mare parte din ofiţerii fostei Securităţi” spune Călin Hentea. Reactivarea foştilor comunişti creează premisele mitingului electoral din data de 22 aprilie 1990 al PNȚCD, început iniţil în Piaţa Aviatorilor şi care s-a transformat într-o manifestaţie non-stop în Piaţa Universităţii. Va începe, astfel, fenomenul Piaţa Universităţii, mediatizat mai ales de presa occidentală, mistificat de puterea ,,neo-comunistă” împreună cu postul naţional de televiziune şi aportul lui Răzvan Theodorescu. (Ştefan BOTORAN)
