Istoria unui brand, ,,Sticla de Avrig“. Cristalul galben, unic în lume. Privatizările păguboase de după 1990 au pus pe butuci definitiv fabrica de la Avrig

• Paharele de Avrig din cristal galben, alb sau roz, pictate manual, se mai găsesc doar la muzeul oraşului sau în vitrinele avrigenilor

În orice casă din Țara Făgăraşului se găseau paharele din cristal produse la Fabrica de sticlă din Avrig. Erau la mare căutare cele din cristal alb sau roz, iar cristalul galben era o raritate pentru că aceste pahare erau destinate exportului. Erau produse unicat în lume care plecau pe poarta fabricii spre America, Japonia sau Germania.  Se făleau localnicii dacă reuşeau să aibă în casă un aşa produs. Fabrica de sticlă de la Avrig devenise un brand înainte de 1990, fiind recunoscută prin arta prelucrării sticlei de către cei mai buni meşteri sticlari. Vreme de aproape 2 secole fabrica a rezistat pe piaţă deşi a trecut pe la mai mulţi proprietari. O perioadă înfloritoare a avut  după ce a devenit proprietatea ,,Cooperativei ,,Gheorghe Lazăr“ din Avrig, un adevărat brand. Ca mai apoi după 1950 fabrica să fie modernizată şi retehnologizată. A fost oprită producţia  timp de 8 ani în perioada 1940-1947, dar tradiţia prelucrării sticei a fost reluată. Dar când a venit anul 1990, cu acele privatizări la comandă, fabrica de sticlă de la Avrig a fost închisă definitiv. Mai vorbesc despre frumoasele pahare de Avrig pictate manual cu multă migală doar localnicii. Și-ar dori ca producţia să se relanseze, dar şansele sunt foarte mici în economia de piaţă din prezent. Amintesc astăzi de frumoasele produse din stică de la Avrig doar exponatele din Muzeul oraşului de care s-a îngrijit Maria Grancea, avrigeana care iubeşte ca nimeni altcineva istoria locului.

Maria Grancea menţie viu spiritul vechii fabrici

,,De multe ori, când le explic copiilor din Avrig veniţi la Muzeu cum stătea treaba cu „Sticla” (fabrica din Avrig), unii îmi spun:

• Și bunica/bunicul a lucrat la Sticla!
• Ce frumos! Le răspund, Ce a lucrat? Ce făcea?
• Aaaa… era muncitor la gravură/pictură/chiar la creaţ
• Nu, nu era muncitor, era artist! Toţi cei care făceau asta erau artişti!Nu doar cei de la creaţie! Și apoi ne „plimbam” printre sutele de modele studiind mai atent lucrătura. Copiii pipăiau sculpturile fine în cristal şi gravurile în sticlă, ascultau sunetele emise prin ciocnirea paharelor şi vedeau diferenţa de densităţi dintre sticlă şi cristal, apreciau culorile cu care erau pictate şi delicateţea sau robusteţea unor forme şi apoi plecau încântaţi că au şi ei câte ceva acasă sau că cineva din familia lor a lucrat la aşa minunăţ  Fabrica de sticlă din Avrig s-a închis după o lungă agonie. Că a fost interes să moară sau au fost doar vremurile, rămâne de văzut, dar o istorie de aproape două secole cu un obiectiv devenit brand naţional s-a sfârşit lăsând doar povestea.   Poate cândva… doar a mai fost închisă şi a renăscut din propria cenuşă“ scrie Maria Grancea de la Muzeul Avrig.

  Glăjăria de la Avrig, o istorie de 2 veacuri

Meşteşugul prelucrării sticlei are în Țara Oltului rădăcini vechi, toponimia locală amintind locul unor vechi ateliere în locurile păstrate în amintire ca: „La Glăjărie”. La Arpaşu de Sus, la Cârţişoara sau Porumbacul de Sus, au existat glăjării care au produs nu doar glaja pentru ferestre ci şi diverse obiecte de uz cotidian sau chiar artistice. La Avrig a fost ultima glăjărie deschisă în zonă, înfiinţată în 1830 pe fondul crizei şi al decăderii Glăjăriei de la Porumbacu. Într-un memoriu din anul 1889 adresat autorităţilor comitanense este descris amplasamentul glăjăriei, în estul localităţii, pe o suprafaţă de 7 iugăre, lângă râul Avrig a cărui apă era folosită ca forţă hidraulică deoarece viteza de curgere atingea peste 50 C.P.  Documentul relevă o fabrică în plin proces de dezvoltare, având în funcţiune 8 cuptoare de topit şi de întindere a sticlei plane, încălzirea acestora în perioada de topire făcându-se cu gaz aerian, având un timp de topire de 16 ore, randamentul acestora într-o lună fiind de 20 de cicluri de producţie. Un ciclu de topire furniza 187 kg de materie primă din care se obţineau 130 kg produse de sticlă, aproximativ 15% din materie pierzându-se în timpul prelucrării şi manipulării, produsele din sticlă fiind în mare parte sticlă plană şi vase farmaceutice. Pentru un ciclu de topire se foloseau 120 kg nisip de cuarţ, 44 kg de soda de Silezia, 16 kg de var şi 7 kg de potasă.  Memoriul din 1889 menţionează şi modul de retribuire a forţei de muncă, astfel un fochist era plătit cu 12 creiţari pentru un ciclu de topire, un strungar sau un topitor cu 45 de creiţari, un muncitor avea un salariu calculat la 1000 de bucăţi de sticlă de calitatea a I a, de 3 florini.

Meşteri nemţi cu experienţã la fabricile din Boemia

Pe mãsurã, însã, ce se dezvoltau alte fabrici de sticlã din Transilvania şi din Ungaria şi îşi adaptau produsele la cererea pieţei încercând sã concureze fabrici cu vechime din alte ţãri, rentabilitatea glãjãriei din Avrig devine fluctuantã, depinzând nu doar de materia primã şi forţa de muncã ci şi produsele pe care le fabrica şi de calitatea acestora. Ca urmare producţia se diversificã, se pune un mai mare accent pe calitate şi se aduc meşteri nemţi care lucraserã la fabricile din Boemia. Aşa se constituie la Avrig o micã enclavã de populaţie germanã, diferitã de saşii stabiliţi aici în secolul al XIII- lea.  Colonia de nemţi se formeazã în jurul fabricii, aceştia fiind de rit catolic (nu protestant cum erau saşii avrigeni) şi-au ridicat o micã bisericuţã catolicã în spatele fabricii. La început cele douã grupãri – nemţi şi saşi – nu s-au prea „îngãduit”, nemţii considerându-se superiori din punct de vedere etnic faţã de saşii autohtoni, dar timpul a şters diferenţele, tot mai multe familii de saşi sau chiar români încuscrindu-se cu familii de nemţi.

În 1923, fabrica a aparţinut familiei Fleissig

Dupã primul Rãzboi Mondial şi desãvârşirea Unirii de la 1918, producţia creşte astfel cã în 1922 ajunge la 150-200 vagoane de sticlã. Crescând fabrica se reorganizeazã iar din 1923 devine societate în nume colectiv care se ocupã cu producerea şi comercializarea obiectelor din sticlã, cu un capital investit de 254.000 lei şi care aparţinea familiei Fleissig. Avântul din anii de dupã unire face ca producţia fabricii sã creascã, de asemenea a crescut şi capitalul ajungând sã depãşeasã un ,milion de lei în jurul anului 1930.  Fabrica era în dezvoltare şi în ceea ce priveşte tehnologizarea, a fost dotatã cu o locomobilã de 8 cai-putere, 2 „roate de apã” ce dezvoltau o putere hidraulicã de pânã la 40 c.p., a fost construit un cuptor de topit nou, de capacitate mai mare, au fost montate mai multe maşini de gravat şi tocilãrie. Producţia fabricii devine tot mai variatã, iar calitatea produselor creşte şi ea. Sunt menţionaţi încã, printre angajaţii fabricii şi specialişti strãini. Ca numãr de muncitori s-a ajuns în perioada interbelicã la peste 100 în producţie la care se adaugã în jur de 50 angajaţi ţinând de partea administrativã, specialiştii şi muncitorii necalificaţi neimplicaţi în producţie ci în ceea ce ţinea de „gospodãrirea” spaţiilor.  Dacã tehnologic fabrica s-a dezvoltat faţã de perioada dinainte de unire, din punct de vedere al condiţiilor de muncã nu se poate spune acelaşi lucru. Oamenii lucrau în condiţii grele, inhalând gaze, în spaţii închise cu temperaturi ridicate, ore multe de lucru, salarii foarte mici, confruntându-se cu un permanent pericol de accidente de muncã.

Au angajat copii în producţie  

Pentru a câştiga mai mult plãtind mai puţin, patronii fabricii au angajat şi copii, aceştia fiind plãtiţi mult sub nivelul unui adult. Le-a convenit şi pentru faptul cã acei copii nu protestau. Se ajunsese ca aproape 1/5 din lucrãtorii din producţie sã fie copii, lucru care a nemulţumit administraţia şcolii avrigene care semneazã o plângere cãtre revizorul şcolar din Sibiu, la 23 octombrie 1925, împotriva fraţilor Fleissig, arãtând cã aceştia atrag şi folosesc angajaţi copiii care nu mai au timp sã meargã la şcoalã, abandonând-o. Școala primarã era obligatorie. Toate acestea duceau la o permanentã fluctuaţie a forţei de muncã, la nemulţumiri, revolte şi chiar greve, aşa cum a fost şi greva din 7-21 martie 1926, grevã la care au participat 160 de persoane. Sticlarii şi-au constituit şi un sindicat.

Afectatã de criza economicã din 1929-1933

Dupã avântul din deceniul de dupã unire, se resimt ºi la fabrica din Avrig efectele crizei economice din 1929-1933.  Fabrica a continuat sã producã normal, dar preţurile au tot scãzut în timp ce impozitele şi taxele pe profit au crescut. Primii care au fost afectaţi au fost muncitorii, lor li s-au diminuat drastic salariile, dar li s-a crescut numãrul de ore pe schimb, de asemenea au avut de suferit şi condiţiile de muncã, deşi acestea nu erau deloc grozave nici înainte. Pe fondul scãderii profitului şi al problemelor cauzate de criza economicã, fabrica a rãmas oarecum, dar cu greu, pe linia de plutire, iar în 1937 a fost cumpãratã, prin achiziţionarea întregului pachet de acţiuni, de o societate localã, ,,Cooperativa Gheorghe Lazãr” care a integrat-o în sistemul corporatist din judeţ. Din pãcate nici cu noul acţionariat fabrica nu reuşeşte sã depãşeascã problemele cu care se confrunta şi criza de materii prime şi firesc cã profitul nu este cel scontat astfel cã în 1940 producţia a încetat.

Dupã 8 ani, în 1948, s-a reluat producţia

Dupã rãboi, în 1947 s-a început refacerea cuptoarelor şi reorganizarea fluxului de producţie astfel cã la 1 iunie 1948 a început producţia de sticlã în primul cuptor reactivat al fabricii, primele produse fiind apoi prezentate, în aceeaşi varã, la o expoziţie organizatã la Sibiu. Expoziţia a avut succes şi datoritã comenzilor tot mai consistente s-au repus în funcţiune încã douã cuptoare de topit. Intratã în sistemul nou al proprietãţii de stat, fabrica continuã sã producã şi sã aibã comenzi, astfel cã s-a impus modernizarea, retehnologizarea, extinderea spaţiilor de producţie de la 1680 mp câat avea în 1937, la 8211 mp, ceea ce a dus la o creştere a producţiei, o diversificare spectaculoasã a sortimentelor fabricate,

Cristalul galben, unic în lume

Cu un atelier de creaţie propriu şi specialişti formaţi atât în domeniul creaţiei, dar şi al compoziţiei reţetelor, coloranţilor, vopselelor, producţiei, Sticla Avrig a devenit un brand. Cea mai mare parte a producţiei era destinatã exportului produsele fãcute la Avrig ajungând pânã în SUA sau în Japonia, în mare parte din ţãrile Europene şi în multe alte colţuri ale lumii. Un mare succes l-a avut cristalul galben. Chiar dacã a produs şi cristal alb sau roz, cea mai de succes reţetã a fost cea a cristalului galben fiind singura care producea aşa ceva în ţarã. Muncitorii care lucrau la fabrica de sticlã reuşeau sã transforme meşteşugul într-o artã, atât cei care dãdeau formã şi consistenţã sticlei cât şi cei care transformau obiectele brute în mici opere de artã: gravorii şi pictorii. Indiferent cã vorbim de tehnica sculpturii în cristal, a gravurii, sablãrii, cracrãrii, a picturii simple sau cu aur, a lucrãrii vaselor în douã sau trei straturi, de îndemânarea de a pune tãlpi paharelor sau toarte cãnilor, de a subţia sticla la suflat sau în formã transformând-o în delicate, uneori chiar dantelate obiecte, muncitorii fabricii au ridicat meseria lor la rang de artã: arta sticlei.

Privatizãrile au distrus fabrica 

Dupã 1990, fabrica a fost trecutã pe lista privatizãrilor. Au fost pãguboase pentru  brandul  numit „Sticla Avrig”. Unii dintre specialiştii fabricii, dezamãgiţi de felul în care se derulau lucrurile au plecat, încercând, pe ici pe colo, sã-şi facã mici ateliere private cu mai mult sau mai puţin succes. Economia aşa zisã „de piaţã” a dat credit produselor fãcute „la bandã” venite de pe piaţa asiaticã, tot ceea ce conta fiind preţul scãzut. Paharul migãlit cu talent şi inspiratie nu mai avea cãutare sau dacã avea devenise „rara avis” cãci nu mai era mâna care sã-l producã.  Din vechea glorie a fabricii de sticlã de la Avgrig a rãmas clãdirea în ruine şi, în unele case,   sticlãria din vitrine.

Muzeul Avrig aminteşte de arta sticlãriei practicatã în vechea fabricã

,,La Muzeul Avrig am strâns, pe lângă expoziţia iniţială existentă din 1979 de la deschiderea muzeului, aproximativ 600 de piese, din aproape 500 de modele create aici, piese donate de avrigeni. Colecţia creşte, căci încă mai sunt oameni care, în loc să arunce ultimul pahar dintr-un set sau un obiect de sticlă puţin ciobit, au înţeles că-l pot aduce la muzeu sau bibliotecă, pentru a creşte numărul de modele rămase ca mărturie a măreţiei unui brand: SA (Sticla Avrig).  De la piesele produse în secolul al XIX lea : pahare diverse, recipiente farmaceutice, recipiente pentru băuturi (vin, apă minerala, lichioruri fine), obiecte de uz practic (felinare, sfeşnice, opaiţe, vârşa pentru muşte, clopoţei, boluri, căni, pahare terapeutice sau de adălmaş, etc) la piesele contemporane toate piese care pentru unii erau… aparent banale, strânse prin aportul comunităţii, într-o adevărată simfonie de forme şi culori.  Vă aşteptăm în continuare cu obiectele de sticlă de Avrig, care nu vă mai folosesc, să creştem colecţia. Din miile de modele patentate aici şi făcute în serie mare sau mică să salvăm măcar 1000“ anunţă Maria Grancea, care se ocupă de muzeu. (M.F.)