Rezistența anticomunistă din satele făgărășene:  Sprijinul din Breaza al partizanilor, Ioan şi Constantin Vulcu

Neamul românesc este predestinat parcă să sufere. Calvarul său a început după „măreţul“ act istoric de la 23 august 1944. De atunci dreptatea şi adevărul pentru care s-a luptat au fost ecranate de aşa-zișii oameni politici şi diplomați care n-au făcut altceva decât să-şi vândă țara şi să domine sub imperiul răului. Comunismul instalat a aruncat oamenii de bună credinţă în lagăre şi închisori pentru a-şi putea fixa rădăcinile mai bine în neamul românesc.   În decursul anilor, bolşevismul a devenit mormântul adevărului şi al dreptăţii. Mlaştina desnădejdii a acoperit   speranţa românului, iar trădaătorii care s-au pus în slujba ocupanţilor au lovit din toate părţile. Toate localităţile din Ţara Făgăraşului au fost supuse celui mai crunt regim de supraveghere şi tortură.  Breaza, satul de la poalele Munţilor Făgăraş a avut un regim special. Zilnic „maşina comunistă“ mărşăluia pe uliţele Brezei, cetăţenilor fiindu-le interzis să-şi rezolve treburile câmpului între anumite ore din zi. Multă suferinţă a existat pentru aceşti săteni, dar nu numai. Mărturiile lui Ioan Vulcu din Breaza confirmă tirania comuniştilor. Ioan Vulcu a sprijinit grupul de luptători din Munţii Făgăraşului. Primul lui contact cu aceștia a fost în mai 1950 pe Valea Pojortei. „Eram la pescuit pe Valea Pojortei. Am văzut la un moment dat trei inşi care veneau de la deal spre vale. Purtau nişte bocanci legaţi cu sârmă şi aveau arme. Erau Gheorghe Haşu, Laurian Haşu şi Ioan Chiujdea. Atunci am discutat cu ei. Laurian Haşu m-a rugat să-i ajut cu haine şi mâncare. M-am înţeles cu el să vină până la marginea satului unde să-i dau provizile cerute. La întâlnirea fixată a venit şi vărul meu, Constantin Vulcu. Am fost amândoi impresionaţi de starea acelor tineri şi ne-am hotărât să-i ajutăm în continuare. Astfel am fixat noi întâlniri şi am procurat cele necesare traiului aspru din munţi pentru grupul fugar precum şi armament. După o lună ne-am întâlnit din nou în locul stabilit. Era vorba de „Hodomoaca“, unde era un mărăcine la locul numit „La ţarina“. A venit Laurian Haşu care ne-a cerut mâncare şi grâu pentru iarnă. Vărul, Constantin Vulcu, a cumpărat un sac de porumb de la Făgăraş. Am pus boabele în trei raniţe pe care le-am dat apoi lui Laurian. Le-am furnizat şi informaţii despre armată şi securitatea care îi căutau. În cazul în care fixam o întâlnire şi nu reuşeam să ne întâlnim aveam un consemn. Laurean lăsa un bilet cu data următoarei întâlniri pe care-l punea într-o cutie de chibrite, la un mărăcine în locul amintit. Pentru armament şi muniţie ne ajuta un prieten de-al meu, Gheorghe Ostăcioaie, care era şeful magaziilor de la fosta Miliţie Bucureşti. Ostacioaie ne-a procurat pantaloni de miliţie, muniţie, raniţe şi cartuşe pentru pistol. Eu aveam un pistol Browning 765 pe care-l ţineam ascuns în zidul de la fântână şi pe care l-am dat luptătorilor“ a rememorat  Ioan Vulcu.

Trei partizani s-au întâlnit cu Ioan Vulcu

Grupul fugarilor era însă  urmărit pas cu pas de securitate, care a antrenat divizii întregi de armată, astfel fiind expus primejdiei arestării. „În toamna anului 1953 Gheorghe Haşu, Laurian Haşu şi Ioan Chiujdea au coborât în sat şi s-au ascuns în şura la Constantin Vulcu. Securitatea a aflat că nişte fugari ar fi în sat şi a încercuit tot satul să-i caute. Era noapte. Au sculat din somn multe familii să verifice dacă partizanii s-au ascuns la unele dintre ele. Au amplasat posturi de pândă în tot satul. M-am dus la cartofi în câmp cu scopul de a afla modul de acţtiune al securiştilor şi totodata o soluţie care să-i salveze pe protejaţtii mei din ghearele comuniştilor. Patrulele de securitate însoţite de câini mărşăluiau prin tot satul. M-am speriat pentru ca nu  întrezăream nicio sşansa pentru cei trei. Atunci Gheorghe Haşu mi-a zis că ei sunt pregătiţi pentru orice. Stăteau în gardă cu armele gata  oricând să se apere. Pentru a nu da de bănuit securiştilor vărul meu s-a dus în acea zi la paădure. Când s-a întors seara acasă cu carul cu lemne a venit la el şeful de post. În acel moment cei trei fugari se aflau în grajd şi mâncau. În câteva secunde i-am anunţtat că sunt în pericol şi s-au retras imediat în şură. Șeful de post îl urmărise pe Constantin pentru că îşi adusese lemne din pădure fără bon. Atunci  fugarii s-au strecurat cu mult curaj printre posturile securiştilor, prin apă şi au părăsit satul. Am stat cu frică pentru ei. M-am liniştit pentru că nu am auzit împuşcături, motiv care mi-a dat de înţeles că au scăpat şi de această dată“ a relatat Ioan Vulcu. Constantin Vulcu l-a ajutat şi pe Andrei Haşu. În iarna anului 1952, Andrei Haşu s-a îmbolnăvit și necesita tratament. A coborât în sat. Cineva „binevoitor“ l-a denunţat la securitate. A stat un timp ascuns în şcoală de unde, cu sprijinul lui Constantin Vulcu, a plecat în Pojorta şi apoi în Voivodeni unde a fost ajutat de un anume Cabuz. A fost descoperit însă de comunişti şi a fost împuşcat. Andrei a fost trădat de Gălbincea din Sâmbata de Jos. După ce a fost ucis, Andrei a fost legat pe o scară şi depus pe treptele şcolii din Voivodeni pentru a-l vedea întreg satul şi astfel lumea să se intimideze şi să nu-i mai apere pe partizani. Nici la ora actuală nu se ştie unde a fost dus cadavrul lui Andrei Haşu.

Urmărit încă din 1955

Întâlnirile lui Ioan Vulcu cu grupul din munti au continuat. „În  toamna anului 1954 m-am reîntâlnit cu ei. Erau sleiţi de puteri. Mi-au spus că nu mai rezistă şi că se pregătesc să plece în Grecia. Îmi ziceau atunci că dacă vor fi prinşi cumva, ultimul cartuş va fi al lor şi tot nu vor divulga nimic. Anul următor au fost prinşi. Din acel moment şi eu am fost urmărit chiar dacă niciodată nu am dat de bănuit securităţii că aş avea legături cu luptătorii. Simţeam că oriunde merg eram urmărit. În 1957 am primit o scrisoare de la soţia lui Ostăcioae, de la Bucureşti, în care mă anunţa că soţul ei a fost arestat. Am plecat la Bucureşti să văd exact ce s-a întâmplat. Ajuns acolo, primul lucru pe care l-am făcut a fost să iau pistolul pe care-l ascunsese Gheorghe Ostăcioae în casă şi să-l arunc în Dâmboviţa pentru a nu-i îngreuna situaţia soţiei prietenului meu“ a mai relatat Ioan Vulcu.

Verii Vulcu arestaţi în mai 1957

Constantin Vulcu a fost arestat la 1 mai 1957. Tot atunci a fost căutat şi Ioan Vulcu, dar fiind plecat cu cartofi în Regat să-i vândă i-a fost amânată arestarea. „În 8 mai 1957 un maior şi doi ofiţeri de la securitatea din Făgăraş m-au ridicat de acasă şi m-au dus la sediul lor din strada Inului. Aici m-au lăsat săa aştept două ore după care m-au îmbarcat într-o dubiţă şi m-au dus la Securitatea din Braşov. Aici m-au dezbrăcat complet pentru percheziţie şi m-au trecut la un regim de anchete. Mi-au pus ochelarii negri la ochi şi mi-au spus să cobor 11 scări. M-au bagat într-un birou şi m-au aşezat pe un scaun care era cuit. Au urmat zile multe de anchetă şi tortură. Tot aici au fost aduşi şi cei trei luptăatori din munţi cu care eu am colaborat şi care voiau să ajungă în Grecia dar au fost trădaţi. La una din anchete l-au adus pe Laurian Hasu pe care l-au întrebat dacă mă cunoaşte. Acesta a raspuns:„Este Vulcu din Breaza“. M-au închis singur în celula 28.  După un timp mi-au băgat în celulă pe unul Seremet Stanislav din comuna Vadu Roşca din Basarabia. Acesta fiind turnător, încerca să mă convingă să scriu pe hârtie dacă am de comunicat ceva fugarilor că el poate să trimită biletul afară din închisoare. Pe acest basarabean nu-l mai puteam suporta. Comportamentul şi caracterul lui completat de regimul dur practicat de securişti, m-au determinat să-i spun comandantului închisorii, un anume Toth, să-l scoata din celula mea că dacă nu îl omor. M-a mutat pe mine însă în celula 26 unde era închis unul Belau Horia din Alba, căruia fratele îi era fugit în Franţa“ a povestit  Ioan Vulcu.

Bătăile de la Securitatea Braşov

Regimul dur de la Securitatea din Braşov a continuat la penitenciarul din Sibiu unde a fost mutat Ioan Vulcu în 30 iulie 1957.  „Legaţi în cătuşe am fost transferaţi la închisoarea din Sibiu. Împreună cu mine au avut aceiaşi soartă Constantin Vulcu, Ioan Petrişor din Recea şi Gheorghe Ostăcioae. M-au aruncat la subsol, în celula 3. Era o cameră de 1,5 metri pe 3 metri, cu ciment pe jos de care erau fixate belciuge. Pereţii erau stropiţi cu sânge, iar ca mobilier exista un singur pat. Celula era luminată artificial întrucât avea un singur gemuleţ cu gratii. Acolo am stat 3-4 zile după care am fost mutat la etaj, singur, în celula 16. Tot aici am avut parte de mai multe zile de izolator unde condiţiile au fost inumane şi mult mai dure decât în celulă“ a continuat Ioan Vulcu.

Condamnări pe bandă

În 10 august 1957 a urmat procesul care a fost judecat de Tribunalul Militar III Cluj în deplasare la Sibiu. În acel lot au fost judecaţi Ioan Vulcu, Constantin Vulcu, Gheorghe Ostacioae, Virgil Oancea şi Ioan Mutiu, colonel doctor militar din Sibiu. „Ne-au îmbrăcat în haine vărgate şi ne-au dus în boxă. Mie mi-au dat ca avocat pe unul Găvoznea. A fost un măgar. El n-a făcut apărare, a zis doar: sunt de acord cu instanţa. N-am nimic de adăugat. Judecător era Finichi Paul, iar acuzator public un evreu Tiron. Acesta a pledat în felul următor: sunt de acord cu încadrarea făcută, iar fapta este proporţională cu încadrarea. Sunt mulţumit că ultimele rămăşite au fost prinse“, a relatat  Ioan Vulcu.

 La acel pseudoproces sentinţele au fost urmatoarele:

•  Ioan Vulcu si Gheorghe Ostacioae muncă silnică pe viaţă;
•    Constantin Vulcu-25 ani de închisoare;
•  Ioan Mutiu-20 de ani de închisoare,
•  Virgil Oancea-10 ani de detentie.

A supravieţuit terorii din închisorile Sibiu şi Gherla

Elena Vulcu, soţia lui Ioan Vulcu, care a fost la proces la Sibiu îşi amintea: „Era foarte slab. Am fost avertizată să nu vorbesc nimic cu soţul meu. Nici nu mi-au dat voie să-i dau pachetul cu mâncare pe care i l-am pregătit“ Și pentru acest lot pedeapsa a fost pentru: „crimă de uneltire a securităţii interne şi externe a statului şi constituire în bande în scop terorist“. Ioan Vulcu a cerut recurs, dar răspunsul l-a primit abia după o lună şi acesta era respins, ramânând valabilă pedeapsa dată anterior. „Am fost întemniţat în penitenciarul Sibiu în camera 19. Era o încapere de 6/5 m în care eram 30 de persoane. Dormeam doi într-un pat. Mâncarea era o ciorbă, apă chioară, mămăligă mucedă, iar dimineaţa o cafea şi o bucată de pâine. De Sf. Ioan am fost mutat la închisoarea Gherla, ne-au dus noaptea cu lanţuri la picioare. Împreună cu mine mai erau Ostăcioaie, Constantin Vulcu, Petrişor, Joantă Ștefan şi Ioan Marin  din Breaza. La Gherla ne-au despărţit. Pe mine m-au închis în celula 107 cu alte 30 de persoane. M-am nimerit să dorm în pat cu David Greavu din Lisa. Am fost hrăniţi insuficient şi sufeream foarte mult de frig. Datorită conditiilor m-am îmbolnăvit. Lângă coloană am avut un abces de natura TBC. Am fost mutat într-o cameră de spital a închisorii unde medicii Dumitru Stere şi Gheorghe Cornea din Făgăraş mi-au făcut tratament şi puncţii. M-am vindecat abia dupa un an şi trei luni. Abcesul s-a datorat bătăii pe care o primeam. În fiecare zi de miercuri eram scoşi la bătaie. Pe mine mă legau pe o bancă şi cu ciomegele mă loveau peste spate şi în palme. Apoi mă înveleau într-un cearceaf cu apă rece. A fost crunt. Acelaşi regim l-au suportat Mihai Voicu, general de raăzboi şi Gheorghe Cristescu, procuror general. Metodele de tortură ale comuniştilor au revoltat în iarna 1958-1959 deţinuţii din mai multe celule. Aceştia au recurs şi ei la violenţă. Cei din celula 86 şi-au blocat uşa, au răsturnat hornurile şi obloanele. Alături de ei au intrat în grevă şi alte celule. Pe noi cei din 85 ne-au ameninţat cu arma cu care au tras pe vizorul uşii rănindu-ne. În timpul acelei revolte ne-au ţinut cu faţa la pământ în celulă. A fost chemată Procuratura şi reprezentanţi de la Bucureşti care i-a bătut şi torturat pe deţinuţii grevişti. A curs mult sânge atunci. Fără motiv eram băgaţi şi la izolator. Era o cameră foarte mică cu un pat de gratii. Primeam mâncare la 3 zile, în rest doar apă caldă, seara. Aveam voie doar noaptea să ne întindem pe pat care nu avea saltea şi pătura. Eu am stat şapte zile la izolator în decembrie. Eram doar în pantaloni scurţi. La Gherla cei mai duri gardieni au fost fraţii Șomlea şi comandantul Goiciu. Nu ştiu de unde aveau acumulată atâta ură. Îmi amintesc că odată de Paşti, în 1959, am primit drept hrană ciorbă cu 16 boabe de arpacaş, turtoi iar dimineaţa 80 gr de pâine. În 1962 ne-au mai fost ameliorate condiţiile de detenţie. Ne-a adunat comandantul într-o zi în club şi ne-a zis: “Depinde de voi eliberarea”. Nu l-am crezut. Din capre râioase nu ne-au scos niciodată. Unii dintre noi au cedat presiunilor. În 1964 prin martie, a venit unul de la Bucureşti şi ne-a spus: “Cel care-şi aude numele să-şi facă bagajele”. Din 100 de persoane câte eram în cameră au ramas 10 printre care şi eu: Nicolae Alexandrescu, avocat din Bucureşti, Ion Vulcănescu din Bucureşti, Ion Roşianu, Petru Novac din Berivoi, Petru Cârstea din Făgăraş. Pâna în 24 iunie 1964 am lucrat la fabrica de mobilă din Gherla după care m-am eliberat. Am fost aşteptat de familie în gară“ a relatat cu lacrimi în ochi Ioan Vulcu.

După eliberare, securiştii au încercat să-l facă informator

Acasa i-a fost confiscată toată averea: pamântul, carul, animalele, hainele, lemne şi toate bunurile. Soţia lui Ioan Vulcu, Elena, a recuperat o parte din bunuri plătindu-le în urma unui proces care a avut loc în 1957, la Făgăraş. Venind acasă Ioan Vulcu şi-a deschis un atelier de tâmplarie în care confecţiona ambalaje pentru Uzina nr.2 Braşov. A încercat să-şi recupereze pamântul confiscat, dar nu a reuşit nici măar după revoluţie. După 1965,  Securitatea a revenit acasă la Ioan Vulcu pentru a-l determina să devină informator. Cu toate insistenţele comuniştilor a refuzat. Nu după mult timp a fost chemat la Securitatea din Făgăraş de către maiorul Zilceag pentru acelaşi motiv. A refuzat din nou, motiv pentru care a fost supravegheat de miliţie. În 1985 a fost rechemat la Securitate în Făgăraş. „Era acolo un civil şi maiorul Zilceag. Mi-au promis bilete la băi dacă accept să fiu informatorul lor. Pentru că am refuzat din nou au început să mă înjure şi să mă ameninţe. Ce mi-a atras atenţia în acea cameră era un tablou mare cu faţa spre perete. M-au lăsat singur acolo timp de două ore după care mi-au dat drumul acasa“ a povestit Ioan Vulcu. În continuare familia Vulcu a fost persecutată. Fiica acestuia relatează:

• „Date fiind evenimetele din acea perioadă am suferit alături de parinţii mei. Am rămas de mică doar cu mama. Copilăria mi-a fost un calvar, de fapt nici n-am ştiut ce este copilaria. Am muncit şi suferit alături de mama când tata nu ştiam unde era şi dacă-l vom mai vedea vreodată. Nu doresc la nimeni răul pe care ni l-au făcut nouă comuniştii“.

De la ultima întâlnire cu securitatea la sediul din strada Inului, Ioan Vulcu s-a îmbolnăvit. Timp de 6 ani a stat prin spitale şi la Institutul Naţional de geriatrie din Bucureşti după care s-a pensionat. Era bolnav de Parkinson. Îţi doarme somnul de veci în cimitirul din Breaza.  (Lucia BAKI)