Dupã retragerea aurelianã în vechea Dacie, oraşele vor decãdea odatã cu strãmutarea unei mari pãrţi a populaţiei în mediul rural pentru a fi mai feritã de invaziile barbare. Obştiile sãteşti vor deveni organul de bazã în conducerea administrativã şi juridicã. Aceste obşti reprezintã temelia formãrii ,,cnezatelor“ şi a ,,voievodatelor“ care la rîndul lor vor duce la formarea Ţãrilor Româneşti şi care vor pãstra de fapt unitatea lingvisticã şi etnicã a românilor de pe teritoriul vechii Dacii.
Istorici maghiari care recunosc continuitatea românilor
Cronicarii din cele mai vechi timputi vorbesc despre unitatea lingvisticã şi etnograficã a românilor: autohtonie, latinitatea limbii lor, strãvechimea portului popular care pãstreazã chiar şi în ziua de astãzi amprenta îmbrãcãmintei vechilor daci. Chiar şi reprezentanţii populaţiilor care se aşeazã în spaţiul carpato-danubiano-pontic dupã formarea poporului român îi considerã pe români cei mai vechi locuitori ai acestor meleaguri. Mai mult decît atît notarul anonim al regelui ungur Bela (,,Dictus magister quodum regis Belae notarius“) spune despre români cã sînt descendenţii romanitãţii din ţinutul cuprins între Carpaţi şi Dunãre. Acest ,,Anonymus“ relateazã faptul cã ungurii gãsesc în aceste ţinuturi şi chiar în Pannonia în care s-au aşezat ulterior o numeroasã populaţie alcãtuitã din mai multe neamuri printre care şi ,,vlahii adicã pãstorii romanilor“). Conform aceluiaşi notar una din cãpeteniile maghiare care se numea Tuhutum aflã despre bunãtatea ,,ţãrii de dincolo de pãduri“: ,,Tuhutum, tatãl lui Horca, un om şiret, a prins de veste de la locuitori despre ,,bunãtatea“ ,,ţãrii de dincolo de pãduri“ unde stãpînea un român, anume Gelu…El s-a pregãtit cu oştenii lui şi, lãsîndu-şi acolo tovarãşii, a plecat dincolo de pãduri, cãtre rãsãrit, împotriva lui Gelu, ducele românilor. Iarã Gelu, ducele ultrasilvan, aflînd de sosirea lui, şi-a adunat oastea şi a pornit cãlare, în cea mai mare grabã, în întîmpinarea sa, spre a-l opri la porţile Meseşului…Şi s-au luptat cu înverşunare şi furã prinşi ostaşii ducelui Gelu şi mulţi din ei furã ucişi, iar mai mulţi furã prinşi“ (Anonymus, Gesta Hungarorum). ,,Cele scrise de Anonymus sînt confirmate de un alt cronicar de la sfîrşitul secolului al XIII-lea, Simon de Keza, care precizeazã, în ,,Gesta Hunnorum et Hungarorum“ cã românii-pãstori şi coloni ai românilor-supravieţuiesc în Pannonia în vremea hunilor. Secuii în schimb, potrivit aceluiaşi cronicar, nu locuiesc în ,,Cîmpia Pannoniei“ ci în ,,munţii din margine“, împreunã cu alte comunitţi româneşti, de la care învaţã scrierea acestora“. Dupã aproape cinci veacuri, istoricul ungur Huszti Andras, autorul cãrţii ,,Vechea şi noua Dacie“ (Viena 1791) scrie cã românii sînt ,,urmaşii geţilor“ şi ai ,,vechilor colonii romane“; limba lor este atît de apropiatã de aceea veche romanã (latinã), încît românii (,,valahii“), ,,sînt în Transilvania“ descendenţii celor douã popoare antice amintite. Anteriorlui Huszti, Martin Opitz, un profesor german de la academia din Alba Iulia, realizeazã, o lucrare, ,,Dacia Antiqua“, în care apreciazã limba şi datinile strãmoşeşti ale românilor: ,,În fiece colibã cu pae acoperitã; Un sînge nobil spune cã limba moştenitã; Şi azi e tot aceeaşi, cã datinile sînt; Pãstrate cu credinţã, c-al vostru îmbrãcãmînt; Şi jocul chiar e martor c-aveţi tulpinã veche“ (Istoria Românilor, Din cele mai vechi timpuri pînã la Revoluţia din 1821, manual pentru clasa a X-a, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti 1993)
Roesler şi avatarii sãi
Au existat peudo-istorici de teapa lui Roesler care au încercat sã conteste continuitatea românilor pe aceste meleaguri. În aceste teorii stupide care serveau interesele politice ale austro-ungariei se vehicula ideea cã de fapt poporul român ar fi venit din altã parte. Înaintea lui Roesler cronicarul maghiar Szamorskozy Istvan care era de altfel un cunoscut colecţionar de inscripţii latine din Transilvania susţinea într-o lucrare din 1593 cã românii sînt urmaşii coloniştilor romani, dar dupã domnia lui Mihai Viteazul afirmã contrariul: românii nu sînt de fapt urmaşii coloniştilor aduşi de Traian în Dacia pentru cã Gallienus mutã pe romani la Sud de Dunãre. Makkai ajunge atît de departe încît susţine cã afirmaţiile lui Anonymus sînt basme negînd de fapt documente preţioase care au stat la baza existenţei ţãrii sale. Cãrturarii saşi combat însã aceste teorii. L. Toppeltinus şi J. Troster autor al unei lucrãri intitulate semnificativ ,,Dacia“ Troster era convins cã ,,românii de azi ce trãiesc în Ţara Româneascã şi Moldova nu sînt decît urmaşii legiunilor romane de pazã….ei sînt romanii cei nobili, cei mai vechi locuitori ai acestei ţãri“. Însuşi istzoricul maghiar Benko Iozsef scria în cartea intitulatã ,,Transilvaniae principatus“ tipãritã la Viena în anul 1778 cã în timpul abandonãrii provinciei Dacia ,,mulţi romani împreunã cu dacii indigeni au rãmas pe loc“. Franz Ioseph Sulzer, ofiţer de justiţie al armatei imperiale, redacteazã la Viena o lucrare intitulatã ,,Geschichte das transalpinischen Daciens“ susţinea cã românii constituie de fapt un popor care s-a format în Moesia tracicã-peninsula balcanicã-unde primesc influenţa slavã îmbrãţişînd astfel credinţa ortodoxã şi care vor trece Dunãrea în douã etape undeva la sfîrşitul secolului al XIII-lea cînd sînt atacaţi de împãratul Isac Angelos şi mai ales dupã invazia tãtarilor din anul 1241 cînd ,,Cumania era golitã de toţi locuitorii“. Contemporanii au catalogat teoriile lui Sulzer drept aberaţii ale unui ofiţer aflat în solda unui Imperiu cotropitor. În timpul rãscoalei lui Horea din anul 1784, Michael Lebrecht, om de culturã sas, scria cã românii sînt urmaşi ai romanilor şi ,,cei mai vechi locuitori ai acestor regiuni“. Însuşi împãratul Iosif al II-lea îi considerã ,,cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei“. Englezul E.Gibbon care era un specialist în istoria Imperiului Roman aratã cã în Dacia au rãmas dupã retragerea aurelianã ,,o parte însemnatã din locuitorii ei, care mai mare groazã aveau de emigrare decît de stãpînul got“. De la aceşti locuitori popoarele migratoare învaţã ,,agricultura şi plãcerile lumii civilizate“. Corifeii Şcolii Ardelene-curent format în sînul Bisericii greco-catolice din Ardeal, dupã ce episcopul Petru Pavel Aaron întemeiazã la 1754 şcolile Blajului (Samuil Micu; Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu) urmaţi de istoricii eleni D. Philippide şi D. Fotino stabiliţi în Ţara Româneascã precum şi eruditul mitropolit sîrb Ştefan Stratimirovici demonstreazã netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer. Teoria imigraţionistã este dusã la paroxism de cãtre aşa zisul istoric Robert Roesler care nu era decît un simplu slujbaş al propagandei dualiste de la 1867. Acesta susţinea urmãtoarele: dacii ar fi fost distruşi ca popor în urma rãzboaielor cu romanii; vechea toponimie dacicã ar fi dispãrut tocmai datoritã acestei exterminãri; Dacia nu a putut fi romanizatã în doar 165 de ani; toţi locuitorii au pãrãsit Dacia în timpul lui Aurelius; poporul român şi limba românã s-ar fi format la sud de Dunãre; românii ar fi un popor de nomazi; n-ar exista izvoare istorice care sã ateste existenţa românilor la nord de Dunãre anterior secolului al XIII-lea, deci ei ar fi venit dupã maghiari în Transilvania. Izvoarele numismatice, arheologice, epigrafice şi toponimia combat aceste ipoteze. Cel mai grãitor izvor în acest sens îl reprezintã Columna Romanã care aratã bãrbaţi daci care se întorc acasã de la rãzboi. Istoricul Constantin Giurescu spunea referitor la teoria imigraţionistã: ,,I-a trecut cuiva prin minte sã nege sau sã conteste continuitatea poporului francez în Galia, a celui spaniol şi portughez în Peninsula Ibericã sau a celui italian în Italia? A admis oare vreun istoric cã galo-romanii şi-au pãrãsit locuinţele plecînd din Galia, peste Alpi sau peste Pirinei, pentru a se întoarce mai tîrziu, dupã secole, îndãrãt acasã, sau cã spaniolii au trecut strîmtoarea Gibraltar, în Africa, pentru a reveni, dupã sute de ani, în vechiul teritoriu? Simpla formulare a unor asemenea întrebãri aratã lipsa lor de temei, totala lor inanitate“
Între imperii şi regate
Dominaţia avarilor asupra daco-romanilor şi gepizilor va slãbi dupã ce aceştia împreunã cu slavii vor fi învinşi sub zidurile Constantinopolului. În anii 679-681 bulgarii lui Asparuh trec prin sudul Moldovei şi Dobrogea. Ei veneau din regiunea fluviilor Volga şi Don. Au fost alungaţi de fapt sub presiunea unei formaţiuni politice de turci vestici din Asia numiţi ,,chazari“ Dupã ce Asparuh învinge armatele bizantine îşi aşazã supuşii în nord-estul peninsulei balcanice printre slavi, greci şi daco-romani. În aceeaşi perioadã un alt grup de avari porneşte din Asia şi se alãturã celor stabiliţi anterior în Pannonia. Statul chazar de la nord de Marea Caspicã, Munţii Caucaz şi Marea Neagrã devine dupã cum scrie Victor Spinei ,,factor de echilibru în rãsãritul Europei Meridionale“. În alianţã cu Bizanţul chazarii vor reuşi cu succes în secolul I sã împiedice expansiunea atît a perşilor cît şi a bulgarilor. Atît arabii cît şi grecii încearcã dar fãrã succes sã-i atragã pe chazari la religia lor, islamism în cazul arabilor, respectiv ortodoxia grecilor. Prozelitismul iudaic aduce însã roade fertile: în anul 730 conducãtorul chazarilor şi o parte a supuşilor lor îmbrãţişeazã mozaismul. Dupã anul 791 francii lui Carol cel Mare îi alungã pe avari peste Tisa care vor fi lichidaţi total în anul 803 de hanul Krum.
Vechea civilizaţie româneascã
Culturile Ipoteşti-Cândeşti (sec VI-VII) şi Dridu (sec VIII) demonstreazã procesul de uniformizare a civilizaţiei locale şi ne aratã ansamblul arheologic creat de poporul român care are un caracter unitar. În jurul anului 1000 are loc o creştere demograficã confirmatã de numãrul mare al aşezãrilor descoperite pe actualul teritoriu al României. Acest proces este urmat de ,,accentuarea stratificãrii sociale“ odatã cu organizarea activitãţii economice, culturale şi religioase.
Obştile sãteşti
Reprezintã principalul factor de conducere la vechii români dupã decãderea vieţii urbane provocate de atacurile repetate ale migratorilor. Fiecare membru al obştii poseda o proprietate funciarã de pãmînt care era moştenitã ereditar. O anumitã parte a pãmîntului se lucra în comun-aceasta era ,,rezerva obştii“. Forma şi mãrimea locuinţelor cît şi a anexelor gospodãreşti atestã cã aceste comunitãţi rurale aveau o organizare ierarhicã împãrţitã în ,,juzi“ , ,,cnezi“ şi ,,oamenii buni şi bãtrîni“-sfatul bãtrînilor. Acestea erau adevãrate instituţii juridice şi sociale care ghidau normele de comportament (morale) şi întreaga viaţã socialã, administrativã şi economicã. Aceastã ierarhie ajunge în timp sã posede averi tot mai mari mãrind astfel diferenţierea socialã. Acest lucru poate fi observat şi prin inventarierea necropolelor. Necropolele de la Alba Iulia, Brateiu, Sultana, Şendreni şi Chipereşti atestã douã rituri de înmormîntare: incineraţia-preluatã de la slavi şi înhumarea care se impune total odatã cu creştinarea românilor.
Primele formaţiuni politice româneşti
,,Ţara Balak“ este amintitã de un vechi cronicar armean iar o veche cronicã turceascã aminteşte de o ,,Ulak ili“ acestea sînt formaţiuni politice româneşti. Aceste formaţiuni se raporteazã la evenimente din secolul al IX-lea care sînt însã greu de localizat în istorie. Mai este o menţionatã o a doua astfel de ,,ţarã“ în legãturã cu o luptã la care participã şi ruşii undeva în nord-estul spaţiului carpatic. Arheologii ieşeni descoperã mai multe fortificaţii care atestã existenţa unor formaţiuni medievale alcãtuite din mai multe uniuni de obşti pe care Nicolae Iorga le numeşte ,,romanii populare“ O astfel de formaţiune este denumitã încã din vechime ,,Codrii Herţei“ şi ne aratã stadiul dezvoltãrii politice a vechilor români pînã la formaţiunea statalã denumitã cnezat sau voievodat. La est de Carpaţi tradiţia-izvor nescris- localizeazã ,,Ţara Sipeniţului“ şi ,,Codrii Cosminului“ care grupau mai multe aşezãri întãrite din secolele IX-XI, identificate în jurul localitãţii Cernãuţi. Aceste centre aparţin vechii populaţii româneşti. ,,Codrii Orheiului“ şi ,,Codrii Lãpuşului“ delimiteazã alte zone ce atestã existenţa unor formaţiuni politice româneşti din jurul anului 1000. Mai sînt cunoscute formaţiunile locale numite ,,cîmpuri“ : ,,Cîmpul lui Dragoş“, ,,Cîmpul lui Vlad“ etc. În ţinuturile Dorohoi, Neamţ, Bacãu, Vaslui se vorbeşte despre aşa-numitele ,,cobâle“ iar în zona Cîmpulung şi Vrancea existau ,,ocoalele“ Mai amintim denumirea datã de vechii slavi a Codrului Vlãsiei: ,,Vlaşca“, ,,Vlãsia“ În secolul al X-lea sînt atestate mai multe formaţiuni româneşti pe teritoriul dintre Dunãre şi Mare: una îl are în frunte pe Gheorghe-nume neaoş românesc atestat de o inscripţie descoperitã la Basarabi-Murfatlar iar o alta era condusã de ,,jupan Dimitrie“ conform unei inscripţii descoperite în jurul localitãţii Mircea Vodã ce dateazã din anul 943. În Banat este atestatã existenţa unei vechi formaţiuni politice româneşti condusã de Glad avînd centrele în cetãţile fortificate de la Covin şi Orşova-o veche vatrã daco-romanã ce a purtat iniţial numele antic Dierna. Menumorut stãpînea peste Ţara Oaşului şi bazinul Mureşului Inferior. Menumorut le vorbeşte solilor trimişi de Arpad cã nu cunoaşte decît o singurã autoritate: cea a împãratului din Constantinopol, fapt ce reflectã orientarea religioasã a vechilor români. În Transilvania (Terra Ultrasiluana) ,,Gesta Hungarorum“ îi aminteşte pe Glad şi Menumorut oferind şi amãnunte importante cu privire la modul de viaţã al vechilor români: locuitorii spaţiului carpatic sînt români şi slavi (ordinea în care sînt amintite aceste douã popoare corespunde realitãţii demografice). Conducãtorul politic este un ,,oarecare“ român considerat ,,duce“ (dux), acelaşi izvor aminteşte şi de voievodatul lui Gelu Românul situat în apropierea Vãii Someşului în zona fortificaţiilor descoperite la Cluj-Mãnãştur, Dãbîca, Moldoveneşti. Izvoarele arheologice descoperite la Dãbîca şi Biharea (metal, arme) atestã strînse legãturi comerciale ale românilor cu Imperiul francilor aflat într-o ultimã fazã. Pentru o perioadã scurtã îşi exercitã puterea asupra vechilor români primul Ţarat Bulgar. Iatã ce spune Anonymus despre întîlnirea dintre Menumorut şi solii lui Arpad: ,,Iarã ducele Arpad…a trimis soli în cetatea Bihor (Biharea), la ducele Menumorut…Iarã ducele Menumorut i-a primit cu bunãvoinţã şi, încãrcîndu-i cu daruri felurite, în a treia zi le spuse sã se întoarcã acasã. Le-a dat şi rãspuns zicînd: Spuneţi lui Arpad, ducele Ungariei, stãpînul vostru, cã-i sîntem datori, ca prieten unui prieten, cu toate ce-i sînt de trebuinţã, fiind el om strãin şi ducînd lipsã de multe. Dar pãmîntul pe care l-a cerut bunãvoinţei noastre nu i-l vom da niciodatã…Şi nu ne tulburã cu vorbe ca acelea trimise, cã e coborîtor din neamul regelui Attila, cel ce era numit ,,biciul lui Dumnezeu“.
Ungurii
În ultima parte a mileniului I din stepele Eurasiei se va deplasa cãtre bazinul Dunãrii un nou val de cãlãreţi, maghiarii. Aceştia erau cunoscuţi în izvoarele arabe şi persane ,,al-Maggariya“ şi erau de origine fino-ugricã. Iniţial se instaleazã la Don într-o zonã neidentificatã încã cu precizie de cãtre cercetãtori. În anul 837 izvoarele confirmã faptul cã aceştia îi ajutau deseori pe bulgari în conflictul lor cu Imperiul bizantin. Între anii 862-863 atacã Imperiul est-franc-Germania pentru ca în anul 881 sã porneascã un atac asupra împrejurimilor oraşului Viena. Cabarii (cowari), strãmoşii secuilor organizeazã la rîndul lor o expediţie în Europa Centralã folosind însã un itinerariu diferit de cel al bulgarilor. La rîndul lor şi bizantinii se folosesc de bulgari-în anul 895 o solie a acestora le cere maghiarilor din Nordul Mãrii Negre sã-i atace pe bulgari. În anul 896 cetele pecenegilor profitã de conflict şi ocupã teritoriile maghiarilor care se vor îndrepta spre Pannonia. Cronica lui Nestor vorbeşte despre aceastã migraţie ( 896): maghiarii urcã pe valea Nistrului, trec pe lîngã Kiev, strãbat Carpaţii Pãduroşi prin pasul Verecke, şi se luptã potrivit aceleiaşi cronici ,,cu volohii şi slavii, care locuiau“ acolo. În cele din urmã vor ajunge într-o regiune din Cîmpia Pannonicã denumitã Ţara Ugvarului de unde provine şi numele de unguri. Denumirea ţãrii pãstreazã vechiul nume: Ungaria. Cînd ajung în Pannonia aceştia se aflau sub conducerea lui Arpad din familia Almos. Şapte triburi ale uniunii vor depune jurãmînt în faţa sa marcînd astfel trecerea de la autoritatea tribalã la cea de stat. Mai întîi îşi impun stãpînirea asupra populaţiei romanice de aici-,,blachi ac pastores Romanorum“ şi asupra celei slave. Începînd din anul 899 urmeazã rãzboaiele cu Moravia Mare în timpul cãrora se extind în toatã regiunea dintre Dunãre şi Tisa. La începutul secolului al X-lea vor declanşa o amplã acţiune de cucerire a spaţiului cuprins între Tisa, Crişuri şi Someş. Aici întîlnesc cele trei formaţiuni politice româneşti conduse de Gelu, Glad şi Menumorut. Aceştia vor fi înfrînţi pe rînd iar locul lor va fi luat de cãtre conducãtori maghiari. Odatã cu procesul de cucerire al formaţiunilor politice româneşti va începe, dupã încreştinarea ungurilor şi Marea Schismã de la 1054, un altul de înlocuire a instituţiilor ortodoxe cu cele catolice.
Religia ungurilor
Izvoarele istorice vorbesc despre un misionarism ortodox în rîndul ungurilor în faza incipientã a încreştinãrii lor: ,,venind în contact cu populaţia româno-slavã din Cîmpia Tisei sau cu cea româneascã de la rãsãrit de Tisa, ungurii au început sã deprindã felul de viaţã mai aşezat al acestora, iar unii dintre ei-sub influenţa celor dintîi-au îmbrãţişat credinţa creştinã. Dovadã sînt cuvinte specific româneşti, de origine latinã, care au intrat în lexicul maghiar (oltar-altar; pogany-pãgîn; szent-sfînt, karacsony-Crãciun) sau cuvintele slave (krezst-krest, vecserny, boboteazã etc), denumirea veche maghiarã a lunilor, dupã numele unor sãrbãtori ortodoxe, precum şi unele practici şi obiceiuri ortodoxe, folosite de unguri chiar şi dupã primirea ,,oficialã“ a ritului latin (cãsãtoria preoţilor, pînã în secolul al XII-lea, cinstirea deosebitã a unor sfinţi ortodocşi ca Sfîntul Ioan Botezãtorul şi Sfîntul Dumitru), folosirea unor slujbe ortodoxe (se cunosc traduceri în limba maghiarã a slujbei de sfinţirea apei, din secolul al XI-lea şi a slujbei înmormîntãrii din secolul al XII-lea, probabil fãcutã dupã manuscrise slave). Acest prim contact al ungurilor cu creştinismul rãsãritean îl recunosc şi istoricii maghiari. Dar, pe lîngã aceste începuturi de încreştinare, se poate vorbi şi de un misionarism ,,oficial“ , venit din Bizanţ, pe care îl pomenesc diferite izvoare istorice şi pe care, de asemenea, îl admit şi istoricii maghiari. Despre misiunea a doi demnitari maghiari la Constantinopol prin anii 948-949-cînd unul din ei s-a botezat-vorbesc atît împãratul Constantin VII Porfirogenetul în lucrarea ,,De administrando imperio“, cît şi cronicarii bizantini Gheorghe Kedrenos (care se baza pe Cronograful lui Ioan Skylitzes, pentru perioada 813-1057) şi Ioan Zonaras. La scurt timp, a primit botezul la Constantinopol un principe Gylas sau Ghiula (sub numele Ştefan), care-dupã afirmaţiile lui Kedrenos ,,a luat cu sine şi pe un monah cu numele Ierotei, vestit pentru evlavia sa, hirotonit episcop al Turciei ( nume cu care cronicarii bizantini înţelegeau Ungaria) de cãtre Teofilact (patriarhul Constantinopolului) care, ajungînd acolo (în Ungaria), a întors pe mulţi de la rãtãcirea barbarã la creştinism. Este vorba, deci, de un ,,episcop misionar“ pentru Ungaria, sub jurisdicţia Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, cu nume Ierotei, fãrã sã fi avut o reşedinţã stabilã. Se cunosc şi doi urmaşi ai sãi: Antonie, pe la începutul secolului al XI-lea şi Ioan ,,mitropolitul Turciei“ (Ungariei, n.n. ) în 1028. În aceeaşi perioadã este amintitã ,,mãnãstirea greceascã“ de cãlugãriţe de la Veszpremvolgy, din Ungaria apuseanã, numitã ,,mãnãstirea mitropolitului“ Deci, este vorba de un mitropolit ortodox în Ungaria propriu-zisã, care a activat în prima jumãtate a secolului al XI-lea, înainte de ,,marea schismã“ din 1054“ (Pr. prof. dr. Mircea Pãcuraru, Istpria Bisericii ortodoxe Române )
Ungaria-regat catolic apostolic
,,Dar la scurt timp dupã primirea creştinismului rãsãritean de cãtre conducãtorii maghiari, au început sã pãtrundã în Ungaria şi misionari apuseni. Trebuie reţinut faptul cã Ungaria era situatã la punctul de întîlnire a culturii romano-germane cu cea greco-slavã, respectiv a creştinismului apusean cu cel rãsãritean. Erau la mijloc şi interese politice, cãci în anul 973, principele maghjiar Geysa (Gheza) a încheiat o alianţã cu puternicul sãu vecin, împãratul Otto I al Germaniei ( 936-973), care în 962, devenise cîrmuitorul ,,Sfîntului Imperiu roman de naţiune germanicã “, cel din urmã obligîndu-se sã trimitã misionari catolici în Ungaria. Apoi, Roma papalã nu putea lãsa o ţarã ca Ungaria sã intre în sfera creştinismului rãsãritean, cãci aceasta ar fi însemnat pentru ea o dublã înfrîngere: religioasã şi politicã. Misionari, ca episcopii Pilgrim de Passau şi Adalbert de Praga , au înregistrat sucese printre unguri, ajutaţi şi de cîteva principese cãsãtorite cu conducãtorii lor. Cel care a organizat temeinic tînãra Bisericã maghiarã a fost Ştefan cel Sfînt, primul rege al Ungariei (997-1038). Dupã tradiţie, el a înfiinţat douã arhiepiscopii, una la Esztergom (Strigonium), alta la Calocea, opt episcopii, precum şi cinci abaţii, toate de rit latin. Astfel, prin orientarea principelui Gheza spre Imperiul romano-german din Apus şi prin înlocuirea treptatã a ritului ortodox cu cel latin, începînd cu Ştefan cel Sfînt, s-a pus temelia unui stat catolic maghiar, susţinut secole de-a rîndul de scaunul papal, fiind considerat un ,,regat apostolic“ (Mircea Pãcuraru, op.cit.)
Diploma cavalerilor ioaniţi
În anul 1247 regele Bela IV al Ungariei (1235-1270) acordã o diplomã cavalerilor din ordinul Sfîntului Ioan care mai erau numiţi şi ioaniţi sau ospitalieri pe care i-a chemat sã apere hotarele Ungariei de noi incursiuni tãtare iar în schimbul serviciilor militare prestate aceştia primeau teritorii şi privilegii. Chiar dacã ioaniţii nu s-au aşezat niciodatã în teritoriile care le-au fost dãruite documentul este foarte important întrucît apare prima atestare documentarã a unor cnezate şi voievodate româneşti la sud de Carpaţi: Ţara Severinului în sud-vestul României; cnezatul lui Ioan din sud-estul Olteniei pînã la Dunãre, cnezatul lui Farcaş-Vîlcea dupã toate probabilitãţile; voievodatul lui Litovoi-pe valea Jiului pînã la Dunãre prelungindu-se spre nord pînã în Ţara Haţegului; Ţara lui Seneslau-regiunea de munte, deal şi cîmpie din Muntenia vesticã respectiv actualele judeţe Argeş, Dîmboviţa, Olt, Teleorman, Prahova şi unele pãrţi din sudul Transilvaniei-Ţara Fãgãraşului. textul documentului este acesta: ,,Îi dãm şi îi dãruim lui şi printr-însul numitei case (a cavalerilor ioaniţi) întreaga Ţarã a Severinului, împreunã cu munţii acesteia şi cu toate celelalte locuri ce ţin de ea, precum şi cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş, pînã la rîul Olt, afarã de ţara lui Litovoi, pe care o lãsãm românilor, dupã cum au avut-o aceştia şi pînã acum…Pe lîngã aceasta, am dãruit…toatã Cumania de la rîul Olt şi Munţii Transilvaniei, în aceleaşi condiţii arãtate mai sus despre Ţara Severinului, afarã de ţara lui Seneslau, voievodul românilor, care rãmîne acelora, dupã cum au avut-o şi pînã acum“. ( Ştefan BOTORAN )
