Dintre toate personalitățile care au marcat istoria, de departe figura lui Iisus din Nazaret uimește și astăzi, El fiind contemporanul nostru oferind mereu noi căi de abordare și profunzime tuturor problemelor noastre. Nicio învățătură nu a fost atât de vie, la zi, cum sunt învățăturile dulgherului sau ale fiului dulgherului din Nazaret. Iisus al istoriei devine Hristosul credinței iar Hristosul credinței devine Iisus al istoriei, cele două figuri nu pot fi separate în ochiul credinciosului și, totuși, datoria istoricului este cu totul alta, el devine un fel de ,,avocat al diavolului”, pătrunzând acolo unde mintea credinciosului nu își permite. Pentru credincioșii tradiționali, a spune că Iisus este fiul unei femei care a mai avut copii, relații conjugale, este o blasfemie, pe când rolul istoricului avizat este să ia în calcul toate ipotezele, să epuizeze totul, orice sursă, izvor, cutumă, context cultural, hagiografic (N.R- hagiografia este știința care se ocupă de istoria sfinților, a sfințeniei în general; este parte a teologiei- știința care se ocupă cu studiul transcendenței dintre om și Dumnezeu). Suntem atât de preocupați de Hristosul cosmic încât ajungem să-i negăm chiar și respirația pământească. Istoricii nu sunt eretici, ei au datoria să ne spună că, în primul rând, Iisus Hristos este personaj istoric, numele de evreu era Yoshua, un nume foarte comun printre evreii acelor timpuri, iar Hristos este varianta grecească de la ,,uns” sau Mesia. Mesianismul este încă o parte importantă a naționalismului evreiesc, Isarelul fiind și acum un popor teocratic, fiecare soldat primește o biblie iar dârzenia lor amintește de Macabei, eroii naționali sau de vechii zeloți. Din crepusculul acestei istorii s-a dezvoltat arta de luptă krav maga, predată astăzi în mai toate serviciile militarizate sau mai puțin militarizate de pe mapamond. Biblia este nu doar ,,cartea sfântă”, ea conține foarte multe surse cu care istoricii lucrează. Imaginea lui Iisus din Nazaret a fost disecată de istorici până acolo de unde nu au mai putut continua, limitele izvoarelor au fost preluate de credință. Credința este un dat și un dar, pe care fiecare om are libertatea să-l primească sau să-l respingă. Chiar și ateii cred în faptul că nu cred. Nu există om fără crez, fără o credință, pe acest pământ. Unii cred în rațiune, știință, dovezi empirice, alții cred și în una, și în alta. Libertatea este cel mai frumos dar cu care omul se naște iar fanatismul, fie religios sau secular, i se opune. Fanaticul religios devine atât de idolatru și spălat pe creier încât poate justifica orice crimă. Din nefericire jihadismul (N.R- jihadul este războiul sfânt la musulmani; musulmanii moderați îi dau o importanță mai mult spirituală apropiată de ,,războiul nevăzut” despre care vorbesc părinții creștini din perioada patristică) a corupt și miezul credinței creștine, transformând anumite instituții în secte imbecilizate, care nu mai au nimic comun cu mesajul de pace al lui Iisus, ele servind unor scopuri de-a dreptul criminale.
Cuvântul
Cuvântul este prima formă de viață, sursa existenței. Cartea Facerii din Vechiul Testament se bazează foarte mult asupra rostirii, a cuvântului care zidește: ,,Și a zis Dumnezeu: Să fie…” Începutul Evangheliei după Ioan constituie o adevărată odă adusă Cuvântului ziditor de viață, rostire și încarnare a Zeului care a luat parte la întemeierea lumii din punctul de vedere al istoricului religiilor, sau a Fiului lui Dumnezeu, cea de a doua persoană a Sfintei Treimi, coborât pe pământ, asumându-și natura omenească din trupul unei fecioare prin puterea Sfântului Duh din punctul de vedere al dogmaticii creștine (N.R- dogmatica este un fel de matematică a credinței, formulând adevărurile la care credinciosul trebuie să adere. Nu există credință fără dogmă, fie ea elenă, romană, hindusă, islamistă, budistă sau creștină). Prologul Evangheliei după Ioan prezintă acest aspect într-o formă de-a dreptul maiestuoasă. Aici avem de-a face cu realitatea Cuvântului încarnat. ,,La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toți să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume. În lume era și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu. Care nu din sânge, nici din poftă trupească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unui-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr”. (Ioan 1, 1-14) Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu încarnat, regele, înțeleptul, liderul, preotul care se aduce pe sine jertfă pentru întreaga omenire. Vom porni într-o călătorie cu El, să-L cunoaștem mai bine, să-I descifrăm mesajul și să ne hrănim cu el. Vom merge pe urmele lui Iisus iudeul, inițiatorul unei dinastii prelungite în istorie, fondatorul creștinismului, al unei revoluții sociale care a băgat în sperieți autoritățile religioase ale evreilor dar a pus pe jar și stăpânirea romană, care vâna permanent urmașii regalității evreiești de la David încoace. În afară de faptul că majoritatea oamenilor de pe glob îl primesc pe Iisus ca pe Fiul lui Dumnezeu, om adevărat și Dumnezeu adevărat, majoritatea istoricilor sunt de acord cu faptul că evreul Iisus avea sânge regal prin ambii părinți, de la mamă moștenea și o dinastie sacerdotală, de preoți. Istoria este fascinantă, iar când se intersectează cu credința devin două pietre prețioase care scot scântei de aur.
Pe urmele lui Iisus din Nazaret
,,Când începem să reconstruim nașterea, viața și învățăturile lui Iisus, cele mai bune și mai vechi izvoare sunt cele patru evanghelii, după Matei, Marcu, Luca și Ioan, cuprinse în Noul Testament” spune istoricul James Tabor în lucrarea ,,Dinastia Iisus- Istoria secretă a lui Iisus, a familiei sale regale și a nașterii creștinismului”. Acesta explică mai departe: ,,Rezultatele acestei anevoioase cercetări ne-au permis să le citim mai atent și să le folosim cu încredere așa cum ne servim de alte izvoare istorice, chiar dacă ele sunt incluse în canonul Noului Testament ca texte sacre ale Scripturii. Toate cele patru evanghelii ale Noului Testament sunt scrise în greacă, deși avem o tradiție mai veche conform căreia Evanghelia după Matei ar fi fost compusă inițial în ebraică sau aramaică. Numele asociate cu aceste evanghelii sunt tradiționale, iar autorii, oricare ar fi fost aceștia, nu se autoidentifică. Evanghelia după Marcu este cel mai vechi text, chiar dacă este a doua în structura Noului Testament. A fost scrisă în jurul anului 70 d.Hr. și ne oferă datele esențiale ale evoluției lui Iisus. Evanghelia după Matei a fost scrisă a doua, cel mai probabil prin 80 d.Hr., iar autorul folosește textul lui Marcu ca sursă principală, dar o compune liber…Așa cum voi explica pe larg, mai târziu, autorul Evangheliei după Matei a avut acces și la o colecție a învățăturilor lui Iisus pe care o numim Q și pe care Marcu nu o cunoștea. Matei încorporează și acest material în lucrarea sa. Evanghelia după Luca datează din jurul anului 90 d.Hr., iar autorul ei folosește atât textul lui Marcu, cât și sursa Q, aducând totodată multe alte informații proprii cu care completează istorisirea. Aceste trei evanghelii, după Marcu, Matei și Luca sunt numite sinoptice, datorită asemănărilor care există între ele. Pe scurt, Marcu oferă cadrul istoriei, pe care, atât Matei cât și Luca îl folosesc adăugând textul Q, și câteva materiale proprii. Evanghelia după Ioan este cea mai recentă, scrisă spre sfârșitul secolului I, și nu are niciun fel de legătură literară cu evangheliile sinoptice. Autorul Evangheliei după Ioan ne oferă o tradiție independentă, axându-se pe Iisus ca Fiul lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Ioan este mai orientat teologic, dar nu înseamnă că relatarea lui este lipsită de informații istorice valoroase. După cum vom vedea, fără scrierea independentă a lui Ioan, ne-ar lipsi multe detalii geografice și cronologice”. Părintele Andre Scrima spune despre această carte: ,,Este evanghelia cu cea mai mare putere și ,,mișcare”: este în ea un dinamism clar, cel cu care Christos strânge laolaltă întreaga creație și o ,,întoarce” spre a o înfățișa Tatălui”. (Andre Scrima, Comentariu integral la Evanghelia după Ioan)
Evangheliile- biografii selective
Douglas Groothuis, în magnifica lucrare- ,,Portrete istorice atribuite lui Iisus din Nazaret”, spune: ,,Ce-i drept, cele patru Evanghelii (și restul Bibliei în această privință) nu satisfac anumite curiozități ca, de pildă, aspectul fizic al lui Iisus, detalii asupra copilăriei Sale, amănunte despre gândurile pe care le avea, datarea exactă a fiecărui eveniment sau alte fapte care ar face din Evanghelii o biografie cu succes a anilor 90. Cu toate acestea, fiecare Evanghelie oferă un portret distinct al lui Iisus, din care nu lipsesc date istorice semnificative: nume de regi, orașe, provincii, râuri, munți, sărbători religioase și altele. Chiar dacă nu ni se spune ce feluri de mâncare prefera sau ce mărime purta la sandale, toate Evangheliile dau multe amănunte despre ultimele zile ale vieții Sale pământești, având ca punct culminant răstignirea. Acest fapt nu constituie un incident biografic, deoarece răstignirea ocupă un loc central în semnificația mesajului Său. Omiterea răstignirii sau minimalizarea ei, ar compromite în întregime acest mesaj. Prin urmare, Evangheliile pot fi numite bibliografii selective ale vieții lui Iisus, scopul lor nefiind acela de a prezenta detalii irelevante, ci de a descrie acele evenimente care sunt esențiale prin mesajul pe care-l adresează lumii. Evenimentele istorice prezentate nu pot fi disociate de adevărurile teologice”. Istoria lui Iisus din Nazaret este istoria întoarcerii la natura primordială, o întoarcere plină de învățătură și de jertfă. Prin Iisus omul a căzut vălul ignoranței iar prin Iisus Fiul lui Dumnezeu omenirea și-a recăpătat busola. (Ștefan BOTORAN)
