În două rînduri personajele piesei (apărute la Editura Eikon din Bucureşti, în 2016) fac referire la data de 2 iulie, 2014, o zi toridă de vară, unitate temporală de istorie recentă, pe al cărei interval se desfăşoară evenimentele relatate. Mai înainte de a parcurge subiectul lucrării în ,,douăsprezece capitole”, fragmentare ea însăşi sugestivă pentru ideea de viaţă şi destin, la noua apariţie editorială a lui Cornel Teulea, frapează titlul lung, o frază cu două propoziţii, ca în vechile cronografii, cu cel puţin doi termeni asociaţi bizar, presupuşi a fi preluaţi din domeniul S.F. sau al peliculelor horror, menite să ne tulbure somnul. Un prim pas spre descifrarea universului imaginar ni-l aduce ilustraţiei dublei coperte I. Cartea evită o copertă a IV-a, căci de acolo se deschide o relectură, în oglindă, a textului tradus integral în limba engleză (traducere de Ligia Tomoioagă), cu sensul invers al paginaţiei, ce curge spre centrul lăsat de parcursul românesc. Pe acest înveliş exterior, găsim figurate cîteva elemente avertizoare ale tramei dramatice: portretul clar conturat al lui Marx, în ţinută elegantă, burgheză, şezînd pe un jilţ, într-un decor cu simboluri ale revoluţiilor proletare: secera şi ciocanul, steaua cu cinci colţuri, o casetă cu ,,Der Kapital”, imaginea unei explozii, dar şi o pisică geometrizată, plastică, policoloră, cu ochi de bufniţă. O legătură dintre elementele acestui amalgam ne-o poate sugera termenul ,,se întoarce”, aflat în titlu, ce ar viza posibile evenimente, considerate defuncte, dar al căror spirit, sfînt ori diabolic, s-ar relua, prin resuscitare, pe alte coordonate istorice şi pe alte universuri umane. Elementele de pînă aici se semnalează, prin urmare, o scriere pe teme de actualitate, cu referire la istorie, ideologie şi politică, la condiţia umană, confruntată, tragic sau comic, cu mersul imprevizibil al evenimentelor, necesar a fi, la rîndul lor interpretate cu ,,corectitudine politică”. Cititorul este avertizat indirect că are în faţă un text-parabolă, în care scenele particulare din desfăşurarea epică, au semnificaţii mai largi, pe un plan superior etic, politic, ideologic. Presupunerile se confirmă pe măsură ce pătrundem în spaţiul evocat. Forţe aparent obscure generează o atmosferă de teamă, sentimentul că viaţa trebuie trăită produce oportunism, opoziţia la absurditate este reprimată violent, gustul puterii viciază şi menţine un aparat represiv, insensibil şi ilogic. Desele confruntări devin comice, iar mişcarea personajelor realizează o comedie de moravuri, pentru care autorul valorifică atît resursele comicului: de situaţie, de caracter, de limbaj, de nume, cît şi virulenţa pamfletului. Avem de-a face însă cu un comic amar, care condamnă, avertizează şi caricaturizează. De latura performanţelor dramatice aparţine şi consecvenţa autorului de a concentra acţiunea într-un singur loc şi posibilitatea ca şirul evenimentelor să se deruleze într-o singură zi, precum în rigorile teatrului liric. Decorul, unic pe parcursul celor douăsprezece episoade, un cîmp deschis, cu iarbă şi două-trei tufe, mai cuprinde în centru-dreapta ruinele unei clădiri, în stînga o grădină şi cîţiva pomi. Sub un nuc mare se vede o masă din lemn masiv şi o băncuţă, în depărtare se profilează nişte munţi înalţi, cu vîrfuri încă înzăpezite. Pierdută în zare s-ar identifica o troiţă. Un peisaj autohton, depersonalizat, dar funcţional, o placă turnată, prin care sînt puse în rol personajele.
Personaje individualizate versus personaje-concept
Autorul Cornel Teulea, fiind profesor de filozofie, cu certe înclinaţii eseistice, era de aşteptat ca abstracţiunile domeniului să-şi pună amprenta în conturarea personajelor. Cu cîteva excepţii personajele piesei nu sînt nişte individualităţi identificabile în împrejurările limitate ale lumii reale imediate, ci nişte modele generice, compuse în abstract, cu denumiri generalizatoare pentru categoria socială, profesională ori aspiraţiile şi veleităţile lor politico-doctrinale. Singurele personaje cu stare civilă identificabilă în text, cu corespondenţă în lumea cotidiană imediată sînt soţii Onel şi Titina Pârţok. Ele ocupă cel mai mult scena, fiind personaje liant între celelalte destine, dar şi între două perioade istorice pe care le oglindesc: perioada de dinainte şi de după evenimentele din 1989, în România. Prin firea lor şi moravurile la care se pretează devin personaje ridicole. Cred că autorul a avut în minte, în conturarea celor două personaje, prototipurile caragialiene Leonida şi Efimiţa din comedia ,,Conu Leonida faţă cu Reacţiunea”, pentru felul cum acestea comentează politica şi ideea ca din mişcările de stradă se poate obţine ,,orice profit”. Faţă de predecesori, cei doi au un statut intelectual mai înalt: el, profesor de filozofie, fost militant al filozofiei marxiste, acum om de cultură, aflat în elita ce conferenţiază la diferite centre culturale cu nume autohton-bombastice, ea, profesoară de fizică, dintr-o familie cu tradiţii revoluţionare. În decorul acelui cîmp, mai mult gol decît populat, ei apar pentru a căuta o cantină, la care s-au autoinvitat, ca un fel de recompensă pentru conferinţa ţinută de Onel ocazionată de lansarea unei noi cărţi de bucate. Presupunerea că respectiva cantină s-ar afla în clădirea ruinată, discreditată, îi derutează oarecum, fără a renunţa să profite. Aceasta le determină una din trăsăturile lor de caracter, oportunismul şi de aici suma de compromisuri şi compicităţile pe care le fac pentru a se simţi în fruntea bucatelor, ca apanaj al intelectualului aflat în relaţii bune cu puterea politică. Ticurile verbale pe care le promvează ,,Viaţa merită să fie trăită din plin” asociată cu altele, printre care ,,Sînt intelectual ce p…mă-sii”, le ghidează conduita. Satira mentalităţilor de acest tip, rezultă şi din comicul de nume la care apelează autorul. Duioşia diminutivală sugerată de prenumele Onel şi Titina se asociază, ironic, cu numele de familie Pârţok, ce are rezonanţe vulgare, dar pretins aristocratice prin scrierea cu ,,k”. Morga intelectuală, de om al oricăror vremi, se discreditează şi mai mult prin porecla ,,trompetă în chiloţi”, dată de elevii fostului profesor. Atitudinea amîndurora rămîne duplicitară, de aceea nu consecvenţa, ci laşitatea se asociază celorlalte metehne. Atraşi de favoruri, cînd atmosfera se tensionează recurg la minciună, delaţiune, fug şi caută să scape, prin ucidere, a obiectului delict, cum este o pisică reală, în ultimul capitol. Drumul lor este o continuă degradare şi duce, în deznodămînt, spre o stare demenţială, înspre clădirea minată ce seamănă tot mai mult a fi un ospiciu.
Dimensiunile parabolei
Semnificaţiile parabolei politice se desprind, mai ales, din evenimentele concentrate în jurul construcţiei minate, dar încă locuite, aflate în decor. Acest element rămîne multă vreme o enigmă şi pentru cititor. Onel şi Titina presupun că înăuntru ar fi cantina, băieţelul Niki se teme de torturile de acolo şi de medicul Niri, ce ar administra un tratament spitalicesc, bărbatul şi femeia Adam, lucrători în grădina din stînga, consideră clădirea un loc satanic, pe cînd nepotul Adam, cu un laptop asupra sa, acuză comunismul de ,,istorie exterminatoare” şi o confirmă prin descoperirea lîngă casă a unei gropi comune, de unde dă la iveală osemintele, ,,cu zgomot”. Fiecare dintre reprezentări lărgesc parabola şi ne conduc spre un anumit sistem social, proiectat filozofic ca o utopie, care devine, în realitate, opusul ei, o distopie. S-ar putea spune că aici autorul crează un univers orwelian, după modelul romanului ,,1984”, dar la fel de bine reflectă deziluziile din alte proiecte ideologice de stînga sau de dreapta, laice sau religioase, care au generat dictaturi, fanatisme, persecuţii, exterminări în masă. La modul concret, liderul acestui edificiu este Marxima Întîiul, ,,tovarăşul” cu o vîrstă de 90 de ani, ce apare în scenă pe un scaun cu rotile şi ţine în mînă ,,Capitalul” lui Marx. Este secondat şi aparent necontestat de Marxina al Doilea, un nepot de vreo 35-40 de ani. Ca marxist pur, Marxina I vorbeşte în sloganuri: ,,Era inevitabil din punct de vedere istoric”, se simte posesor al adevărului absolut: ,,Noi ştim cum stau lucrurile întregii omeniri”, conduce Institutul AS, unde a iniţiat acţiunea I.A.C.D. (Înscrisuri Anonime cu Conţinut Duşmănos) prin care i-a descoperit pe toţi duşmanii, în afară de unul care a scris o blasfemie pe pagina de gardă a Bibliei clasei muncitoare. ,,Capitalul lui Marx este un eveniment cuantic capabil să ucidă pisica lui Schrodinger”, ceva obscur, bizar şi comic în acelaşi timp. ,,Pisica” întreţine ambiguitatea: este virtuală sau biologică, Schrodinger find un fizician austriac, întemeietorul fizicii cuantice. Devotamentul lui Marxina al Doilea se dovedeşte, în realitate, fals. Disputa între generaţii capătă forma luptei pentru supremaţie. La disputele ideologice: ,,Ştiinţa trebuie să ţină pasul cu marxismul”, declară unchiul, pe cînd ,,Marxismul trebuie să ţină pasul cu ştiinţa”, susţine nepotul, îl profilează pe cel din urmă ca pe un neomarxist, capabil nu atît să-şi argumenteze ideile ci, mai radical, să-l sugrume ,,cu ură şi dispreţ” pe predecesor. Noul şef îşi adaugă funcţiei şi calificativul ,,Supremul ca Atare”, informează poliţia, anunţată să ancheteze, că asasinul văzut este Louis Althuser (de fapt un alter ego) care momentan a dispărut. Planurile real şi ficţional se amestecă, transferul de personalitate dă şi mai mult impresia de ospiciu, ipocrizie şi lipsă de responsabilitate. În realitate, pîrîtul Althuser murise în 1990, voia un marxism resuscitat, iar în 1980 îşi asasinase soţia într-un acces de demenţă. Fenomenul substituirii de personalitate îl vizează pe încă un personaj al ospiciului. Onel recunoaşte în textul de pe pagina de gardă, scrisul fostului elev Beza, de pe atunci obsedat de pisici şi care acum, apare drept ,,omul cu lumînarea”, simbol al căutării. El se închipuie şi se autodeclară Michel Foucault, în realitate un fost contestator al marxismului.
Un plus de teatralitate
Faţă de scrierile anterioare în care autorul creează o specie de mitologie proprie printr-o fantezie debordantă, actuala scriere aduce un plus de teatralitate, prin care înţeleg posibilitatea reprezentării scenice, impresia de veridic şi de evenimente plauzibile. Textul, în ansamblu, este dens în idei, atinge, din emfaza unor personaje, problematica lumii contemporane din care nu lipsesc nume precum Ceauşescu, Putin, China, Crimeea, ş.a. Autorul se dovedeşte un mînuitor virtuoz al replicilor scurte, percutante, incisive sau ironice. Satira tăioasă biciuie precum pamfletul. Denumirile liderilor revoluţionari cu ,,Întîiul”, ,,al Doilea”, la care mai adaugă superlative sugerează despotism dinastic, nu democraţie. Pamfletar, partidul unic patronat de Marxina II, are sigla PCURR, devenită Partidul CURR-ului, întrucît va fi aservit doar liderului. Nu lipsesc nici replicile lungi, discursive, cu rezonanţă în mesajul transmis. Adam, nepotul, dezgroapă osemintele din groapa comună şi se adresează relicvelor asemenea lui Hamlet, craniului lui Yorik. Lungul şir de vorbe incoerente ce se aud în final din interiorul clădirii dezvăluie un univers dement. Remarcabilă se afirmă arta lui Cornel Teulea în crearea personajelor, fie ele tipuri sociale, fie abstracţiuni. În filozifia lor de viaţă, Onel şi Titina sînt personaje pitoreşti, capabile să-şi justifice cameleonismul, cu replici savuroase şi cuvinte colorate, departe de orice etichetă. Memorabile rămîn, de asemenea, coordonatele pe care evoluează cei doi Marxina. Cartea nu oferă o lectură comodă, ci îl provoacă pe cititor la reflecţie, atitudine şi raţiune. (Prof. Liviu IOANI)
