În aprilie 1936, Nicolae Iorga trecea prin Țara Făgărașului venind dinspre Brașov. A poposit la Cetate unde a rămas preț de un ceas. A găsit castelul păzit de cătane și în construcție. A vizitat biserica brâncovenească aflată ,,în mijlocul unei întinse curți de iarbă deasă sămănată cu morminte“. A fost așteptat apoi la Liceul Radu Negru de dascălii și elevii de aici. A vorbit audienței în calitatea sa de profesor de istorie și membru al Comitetului Monumentelor Istorice. Nicolae Iorga era cunoscut în întreaga lume nu doar ca istoric al artelor și filosof al istoriei ci și ca enciclopedist, poet, dramaturg, critic literar, memorialist, gazetar, publicist, om politic, membru titular al Academiei Române, o activitate ştiinţifică excepţională, fiind autorul a 1003 volume, 12.755 articole şi studii, 5000 de recenzii, culminând cu Istoria Românilor în 10 volume, pentru care a fost numit cel mai mare istoric şi savant al României din toate timpurile. Tocmai de aceea vizita în Făgăraș a fost o sărbătoare a orașului. Era 26 aprilie 1936. Cuvântările marelui istoric și însemnările sale despre zona Făgăraș se regăsesc în volumul ,,Amintiri din Țara Oltului“, sursa acestui articol. Orașul Făgăraș este descris și în volumul ,, Priveliști din țară“. Dar consemnări despre alte vizite ale lui Nicolae Iorga în zona Făgărașului regăsim și în registrele bisericilor și în articolele din presa vremii. Vom publica fragmente din conferința marelui istoric susținută la Făgăraș.
Conferința ținută la Făgăraș în 1936
,,Să-mi dați voie să mulțămesc d-lui director al Liceului pentru așa de bunele cuvinte și să explic de ce v’ am supărat cu vizita mea. Chemat la Sibiu pentru a vorbi ofițerilor cari se pregătesc pentru gradul de căpitan, am socotit că nu este bine să fac ceia ce se face de obiceiu, adecă să mă suiu într-un tren seara și sä mă trezesc dimineața la Sibiu, ci am luat căruta mea și cu dânsa am făcut un popas la Brașov, unde am vorbit aseara, și unde, neavând glasul mai înainte, l-am recăpătat, pentru că este un Dumnezeu și pentru conferențiari. Cu tot glasul obosit de pe urma unei călătorii așa de lungi ca aceia facută cu colegii miei din străinătate cari au luat parte la adunarea istoricilor din București, mi-am spus: este atâta vreme de când n’am trecut pe aici, așa încât ar fi o datorie pentru mine să vă văd. Mai ales, cum ani prea mulți nu se întind nici înaintea mea, nici înaintea celor pe urma cărora va veni o lume nouă pe care o doresc mai bună decât a fost aceasta și chiar mai bună decât am înțeles-o eu însumi, e natural să vreau să-i văd. Și, pe de altă parte, cum, ultima oară când eram pe aici, eram într-un rost pe care nu l-am cerut și pe care l-am părăsit cu bucurie și n’am intenția să-l reiau vreodată, căci este plină lumea de oameni mai buni decât mine, nu vreau să rămâneți supt impresia unei cuvântări care firește că nu era aceia a unui profesor. Prin urmare vă vorbesc astăzi ca profesor de istorie și, în același timp, ca președinte al Comisiei Monumentelor Istorice.
La castel am stat mai mult de un ceas, am văzut cum zidirea aceasta se reface pentru armată, cum din starea de ruină în care era ajunge să fie din nou o adevărată locuință care să trezească încă și amintirile de odinioară, amintiri despre care o să vorbesc și eu în aceste puține cuvinte. Și am intenția ca și Comisia Monumentelor Istorice, cu ce are și cu ce nu are, cu ce poate cere și cu ce trebuie să i se dea, să contribuie cu ceva pentru ca acest castel, care este una din podoabele țerii noastre, să se ridice la ceia ce a fost în vremurile care nu erau bune pentru noi, dar, pentru castel, au fost uneori mai bune decât zilele de nepăsare de după razboiu. Într’un viitor număr al Buletinului Comisiunii Monumentelor Istorice am să caut să dau o descripție a castelului: d. Brătulescu, directorul Muzeului de Artă Religioasä din București, care mă întovărășește, ia fotografii pentru aceasta. Poate să scormonesc și eu în lucrurile pe care le cunosc, pentru a face astfel ceia ce trebuie, Și, atunci, veți avea o broșură frumos ilustrată în care va trăi și viața țerii și aceia a castelului și a locuitorilor.
,,Picturile au fost făcute pentru a fi văzute, iar nu de a trimete fumul în nasul sfinților“
Iarăși venind acum de la biserica lui Brâncoveanu, mi-am dat sama de nevoia absolută de a spăla pictura care, afară de catapeteasmă, adusă de dincolo de Brâncoveanu însuși, este o lucrare ardelenească destul de bună de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Pictura aceasta trebuie spălată: pentru aceasta va trebui să mai căutați și d-voastră în pungă, adecă Primăria, și să vedem ce se poate lua de la Ministeriu. Dar firește că, după aceasta, nu se vor aprinde lumânari de parafină și prin urmare nu va mai fi nevoie ca, dupà câțiva ani, să se procedeze la o nouă spălare. Picturile au fost făcute pentru a fi văzute, iar nu afumate de o evlavie care poate găsi alt mijloc de manifestare decât acela de a trimete fumul în nasul sfinților zugrăviți sau al credincioșilor cari sunt în ea.
,,Istoria este viața oamenilor de odinioară și trebuie înfățișată ca viață“
lată o explicație a prezenței mele aici, și, după aceasta, să-mi îngăduiți a vă face o scurta conferință istorică despre locul în care vă găsiți unii, făgărășeni de baștină, iar alții venind de aiurea dar, aflându-vă aici, vă împărtășiți, o bucată de vreme, de ceia ce poate prezenta localitatea ca frumusețe naturală și, în acelasi timp, ca monumente istorice. Deci va fi istorie, dar nu istoria aceia, seacă, rece cu care nouă, oamenilor din generația mea, ni se scoate ochii de un tineret încrezut, care crede că a găsit un nou fel de a scrie despre trecut. Istoria este viața oamenilor de odinioară, și trebuie înfățișată ca viață; dacă ai însușiri de învietor, o scrii, dacă nu le ai, să nu critici pe acei cari le au, ci să faci matematică, să faci inginerie, medicină, să faci lucruri la care nu se cere darul acesta de a aduna rămășițile trecutului și de a face din nou pe oamenii cari au trăit odinioară. Așa încât ca un lucru viu vă voiu înfățișa trecutul acestei localități, cum, de altfel, nici aiurea nu m’aș duce niciodată să fac acea istorie sterilisată, lipsită de orice viață care nu folosește fără indoială pentru cultura și desvoltarea unei națiuni.
,,Țara Oltului, în vremurile cele mai vechi, a fost întreagă“
Încep cu însuși rostul acestui oraș și acestei regiuni. Azi, ca și orașul, județul însuși se chiamă Făgăraș, după cetate; însă numele cel vechiu, pe care îl știe toată lumea, era altul, cuprinzând o regiune foarte intinsă, care samănă în ce privește hotarele cu cele de acum: ,,Țara Oltului”, și de la numele de ,,Țara Oltului” putem ajunge la lămuriri care mi se par deosebit de prețioase în ce privește vremea cea mai veche a poporului nostru. Iată, poporul nostru a trăit împărțit în țerile acestea, care erau rânduite pe văi și care se numiau deci după râurile care curgeau acolo. Apoi, uneori, numele acestor văi, care au devenit ,,țări”, au fost înlăturate și înlocuite cu altele, de străini sau și de noi înșine. Înainte de a vă arăta ce a putut să fie Țara Oltului, cea mai veche, să vedem ce a putut să însemne ea pentru poporul nostru și din ce vreme putem crede că aceastä Țară există cu sensul ei deosebit. Pentru că noi nu suntem o adunătură venită în bătaia vântului, cum își închipuie anumite suflete rele și anumite minți înguste; noi suntem împletiți cu pământul acesta și încătușați, am putea zice, împreună cu dânsul, și de aceia l-am eliberat cu sacrificiul tuturor puterilor noastre și suntem gata să întrebuințăm iarăși toate puterile noastre pentru a apăra fiecare bucățică din țarina aceasta frământată cu sudoare și sânge. Dacă vă uitați la harta acestei frumoase Românii de astăzi în care a nu ne face de cap este o datorie, și trebuie să ne purtăm așa cum ne cere jertfa făcută pentru a o avea și amenințarea care se îndreaptă împotriva acestor hotare, dacă ia cineva, zic, harta această frumoasă a României, o să vadă o Țară a Crișurilor, dar n’o să vadă o Țara a Timișului, căci acolo Timișoara s’a format cu totul altfel. Tot așa n’o să vadă o tară a râului Cerna, căci acolo a fost cetatea ungurească a Mehadiei sau Meediei, din care s’a făcut ,,Mehedinți“, adecă oameni legați de cetate, căci sufixul ,,inți“ e ca și sufixul ,,ieni“, al nostru; se zicea odinioară Turcii Dunărinți sau Dunăreni. După aceasta; întâlnim Țara Jiului, care se desface în trei bucăți: Jiul Unguresc, Jiul-de-Sus, adecă Gorjul, și Jiul-de-jos, adecă Doljul. Pe urmă, iată, vine Țara Oltului, care, în vremurile cele mai vechi, a fost întreagă, adecă partea ardelenească și cea de dincolo erau supt atârnarea aceluiași jude. Dar a venit pe urmă cucerirea ungurească, care a stabilit un hotar la mijloc. Din acea singura Țară a Oltului a rămas dincolo județul Olt, pentru că s’a băgat la mijloc Domnul de la Argeș, cu cetatea Argeșului. Deci acolo s’a făcut un județ de altfel, iarăși în atârnare de cetate, pentru că județul Argeșului este și al apei Argeșului, dar înainte de toate al cetății și al curții Argeșului. După aceia tot după ape se numesc județele: Dâmbovița, Ilfov, Buzău, Râmnicul-Sărat, Putna.
,,Țara Oltului reprezintă un Stat românesc de odinioară“
Țara Oltului nu reprezintă doar un nume dat de râiu ci un Stat românesc de odinioară: aici este marea însemnatate a acestui nume. Istoria se scrie după documente, dar, când nu e documentul, se pot căuta numirile geografice și amintirile poporului, și numirile geografice ca și amintirile poporului spun ceia ce am spus acuma: un Stat românesc, întinzându-se pe toată Tara Oltului, pornind deci din adâncul Secuimii, prinzând satele cele vechi care au fost prin aceste părți, și, mai târziu, la ele s’au adus satele pe care le-au întemeiat sau întărit Voevozii veniți de dincolo. Apoi linia Oltului urmează, ea duce la Turnul Roșu, se înfundă în regiunea muncelelor din Țara Românească și iși taie drumul către Dunäre, pe care, încă de la începutul șederii noastre, am ajuns-o și stăpânit-o. De câte ori vine cineva să presinte istoria acestei regiuni ca fiind cu temelie străină, iar noi să fi venit așa, în grupe mici, primiți de milă și asezați ca intruși în această regiune, pentru a fi supuși la toate umilințele și apăsările tocmai pentru că am fi niște venetici, conștiința noastră de noi înșine trebuie să știe răspunde oricui și oricând prin ideile adânc pătrunse în sufletul fiecăruia, așa încât fiecare să poată fi un mărturisitor de adevăr istoric și un apărător al drepturilor poporului său. Nu se apără rostul nostru, care acesta dă puterea moralä, numai cu propaganda unor ziare, oricât de hotărâtă și oricât de binevenită ar fi propaganda pe care o fac ele; nu se apără numai prin comitete antirevisioniste, ci rostul nostru se apără prin aceia ca orice membru al poporului nostru are cunostința vieții acestui popor în așa fel încât să poată închide orice gură mincinoasä și obraznică. Pentru că un Stat se apără cu fiecare din membrii unei națiuni, iar fiecare din membrii unei națiuni trebuie să stăpânească tot ceia ce se cere pentru ca să fie ostaș la locul sau în marea oaste care cuprinde pe toți membrii națiunii. De aceia studiile istorice acestea nu sunt o materie care s’o predai la liceu sau la Universitate: ele sunt o hrană sufletească pentru poporul nostru.
,,Țara aceasta a Oltului ardelenesc corespunde tradiției celei mai vechi“
Când oare peste vechea Tară a Oltului s’a așternut stäpânirea străină? In aceastä privință este un lucru foarte interesant ceia ce a făcut regele Ungariei la începutul secolului al XIII-lea, când a așezat pe cavalerii germani, pe Cavalerii Teutoni ai Maicii Domnului de la lerusalim, în Țara Bârsei, spunând că Țara Bârsei este o țară nelocuită. Când regele Ungariei zicea că o țară este nelocuită, aceasta însemna că nu sunt destui locuitori să-i umple buzunarele lui cu impozite; era un fel de nelocuire fiscală, iar nu țerănească, de oameni simpli cari se îndestulau cu rodul muncii lor și nu aveau ce trebuie ca să contribuie la vistieria țerii, cum contribuiau orașele și lumea din castele. A trecut mai multă vreme, Cavalerii Teutoni s’au dus, regalitatea ungurească a trăit prin năvălirea tătarilor în împrejurări foarte grele, pe la 1240 li s’a dat Cavalerilor francesi, Ospitalierilor, Severinul, toată Țara Oltului de dincolo, cu anumite drepturi și peste Olt, la Argeș. Dar de regiunea aceasta de aici nu se vorbește nimic. Și atunci întrebăm iarăși: Țara aceasta a Oltului ardelenesc, care corespunde oarecum cu teritoriul dat Cavalerilor Ospitalieri atunci, de ce nu este pomenită în concesie? Pentru că aici exista acel rost românesc corespunzând tradiției celei mai vechi, era o comunitate țerănească sprijinită pe puterea acestor minunate sate dintre Carpați și dintre Olt. Prin urmare nu un pământ de dăruit, ci un pământ al cărui vechiu rost popular trebuia respectat, a cărui democrație trebuia tolerată. Când, în regalitatea ungurească, s’a pierdut vechea dinastie arpadiană și au venit Francesii cu Carol-Robert, cu Ludovic-cel- Mare, atunci s’a petrecut un lucru care trebuie să vă intereseze mai ales pe d-voastră. Căci, o viață întreagă, mi-am dat silința de a face ca aceste cunoștinți ale Istoriei Românilor să nu rămână un lucru închis în cine știe ce tainiță cu tot felul de chelari învățați cari nu vor să descuie, ci un lucru care să pătrundă în sufletele tuturora, și din causa aceasta întrebuintez un ton popular prin care pot să pătrundă aceste cunoștințe în orice suflete. Au venit deci Francesii acestia, cu alte idei decât ale Arpadienilor. Arpadienii erau regi cari stăpâniau sau colonizau oameni aduși de aiurea, cum au fost sașii, cum au fost teutonii, cum trebuiau să fie Ospitalierii. Acești Francesi din neamul Sfântului Ludovic, pentru că, atunci când în istoria Ungariei se vorbește de Ludovic-cel-Mare ca și cum ar fi fost un rege național al Ungariei, să nu credeți: oamenii aceștia erau Francesi, deși trecuți prin Italia, aveau cu totul altă concepție decât înaintașii lor. Ei aduceau concepția feudală. Pentru regele frances era indiferent dacă un cavaler este de origine românească sau maghiară; pe dansul îl interesa numai serviciul militar care se face. Dacă se duce cineva prin părțile Huniedoarei, o să vadă în cutare biserică, la Sangiorgiul pe Streiu, o frescă foarte interesantă, în care sunt zugrăviți ctitorii: femeia îmbrăcată românește, iar, lângă dânsa, bărbatul cu sabia atârnatà de gât, ca un miles, un ostaș, un cavaler ce este, întocmai ca și cavalerii francesi din acea vreme. Si atunci el a dat Domnului Țării Românești, lui Vladislav-Vodă, această Țară a Oltului, pomenind în act că este de colonisat, de intemeiat o lume nouă. Dar vreau să mă opresc asupra actului acestuia săvârșit pe la 1360, pentru a arăta însemnătatea lui și pentru timpurile noastre de unire românească. Domnul de dincolo cu sabia țeranul de aici cu plugul, cetatea represintând valoarea ostășească a acestei regiuni.
,,Cetatea trebuie degajată, spațiu în jurul ei, unde sunt șanturile, o frumoasă gradină publică“
In fațada Cetății se văd două puternice bastioane din carămidă așezată în lung, care represintă felul de a zidi al Domnilor munteni din vremea lui Vladislav și Mircea. Azi încă vederea este deschisă asupra acestei părți din cetate, și nu este bine să clădească Primăria acolo, pentru cà ar astupa cetatea. Ci cetatea trebuie degajata cat se poate mai mult; trebuie să fie aier, spațiu în jurul ei; trebuie, acolo unde sunt șanturile, o frumoasă gradină publică: în felul acesta un oraș arată înțelegere și iubire pentru trecutul său, dar nu prin aceia ca elementul istoric cu tot felul de creațiuni din timpurile noastre, care, oricâtă aparentă frumuseță ar avea, nu pot ajunge la frumuseta lucrurilor de odinioară. Deci intrând în cetate, se văd imediat urnele castelului muntenesc din secolul al XIV-lea. Secolul al XV-lea se afirmă acolo unde în jurul ferestrelor se desfășoară niște linii gotice, ori la intrarea în capela care a fost paraclis al pârcălabilor Domnilor munteni, mergând pană la ascuțita îmbinare gotică în partea de sus, prefăcută. De atunci vin și scările acelea de lemn, ajuns așa de tare ca piatra, învârtindu-se spre vârf, scările pe care au trecut, pe care s’au strecurat boierii și ostașii Domnilor Țării Românești.
,,Aici, Doamna lui a plâns lacrimi de sânge“
Mihai Viteazul, în zilele acelea mari ale lui, când avea Moldova, când i se deschidea drumul către Constantinopol, nu se gândia ce lacrimi vor vărsa Doamna Stanca și copilul Nicolae Pătrașcu între zidurile Făgărașului. A venit momentul însă când din toate părțile au căzut trăsnetele asupra lui, și el s’a apărat până în clipa din urmă ca un om cinstit, viteaz și drept. Țin să o spun aceasta astăzi când stau față în față cu privirea la Mihai Viteazul două carți: cartea mea, începută de când eram tânăr și mântuită anul trecut, și cartea unui fost elev al mieu, care merge pe drumul acela al istoriei ,,reci“, d. P. P. Panaitescu, în care Mihai Viteazul este înfățișat ca un fals fiu al lui Petrașcu-cel-Bun, mințind o obârșie pe care n’o avea. In loc să fie ,,viteazul” care taie drum, care se jertfește pentru creștinătate, el ar fi fost o unealtă în mâna marilor proprietari de pământ din Muntenia, doar cu ceva talent militar și atât. Eu stăruiu însă și aici asupra faptului că Mihai a fost un om întreg, nu numai ca voință, dar și ca gândire, în care se zbătea unul din cele mai puternice suflete pe care le-a dat omenirea. Rămân întru hotărârea aceasta: el nu e pentru mine un biet bastard, nici o unealtă pe care să-l joace alte interese, ci a avut o politică a lui creștină, și aceasta, de o parte, și imperialismul românesc, opus, de alta, 1-au condus până la sfârșit. Aici, însă, Doamna lui a plâns lacrimi de sânge. Noi nu avem în orașele noastre statui ale femeilor care au jucat un rol însemnat în viața poporului românesc, ar fi foarte potrivit ca, în mijloc, să se ridice statuia acestei femei care și-a jertfit averea, liniștea, viața pentru eroul acestui neam, ținând lângă dânsa, ocrotind cu mâna ei de mamă, pe acela pe care Mihai și-1 vedea după dansul Domn al Țerii-Românești, al Moldovei și al Ardealului? Ar fi fără îndoială un act foarte frumos, și doamnele de aici și oastea de acolo ar putea să ridice acest monument (aplause). În această aprobare a d-voastrà eu văd o garanție că va veni vremea când cu toții ne vom aduna în jurul acestui monument de marmoră și vom comemora triumful nostru de azi pe locul unde lacrimi grele au cazut pe pământul cetății în care Doamna a trei țeri nu era altceva decât o întemnițată și o amenintată cu moartea.
,,Făgărașul în mânile voevozilor maghiari ai Ardealului“
După aceia, Făgărașul a încăput din nou în mânile voevozilor maghiari ai Ardealului. Unul dintre dânșii a fost foarte isteț și puternic, dar n’a avut o viață destul de lungă pentru a săvârși lucruri și mai mari decât acelea pe care le-a făcut. Un om care a înțeles că Ardealul, vechiul Ardeal maghiar, nu poate trăi decât sprijinit pe cele două aripi: Țara-Românească și Moldova. Acum, aripile acestea au încunjurat centrul și-1 apără din toate părțile împotriva oricui, dar era o vreme când Ardealul străinilor nu putea trăi –fără ajutorul principatelor noastre. Acela a fost Gabriel Bethlen, om înțelept și întelegător, pentru care a fost și iubitor al nației noastre. Prinț de mare reputație, calvin, el luase în căsătorie o princesă de Brandenburg, pe Ecaterina de Hohenzollern, care a fost, după moartea înainte de vreme a soțului, și regentă în Ardeal. Ecaterina a iubit cetatea, în care i-a plăcut să steie; acolo unde se văd de-asupra unei uși două păsări și o suliță cu inițialele C.B., aceasta însemnând Caterina de Brandenburg, regenta pentru câtăva vreme a Ardealului. După aceasta au venit Rakóczeștii, și ei prieteni ai Domnilor noștri, de au stăpânit în cetate până ce Voevodul maghiar al Ardealului a ajuns, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în împrejurările cele mai grele, ca o jucărie în mâna Turcilor.
Ținut dominat de Brâncoveni
Când, în sfârșit, a intrat Casa de Habsburg, Imperialii, Nemții, și au pus stăpânire pe Ardeal, în momentul acesta, dincolo, în Țara-Românească, era ca stăpânitor un om foarte bogat și mândru, care a avut o lungä Domnie până ce a terminat prin chinurile de la Constantinopol și prin căderea capetelor fiilor înaintea tatălui care i-a urmat în moarte: Constantin Brâncoveanu. Brâncoveanu, prin ginerele său, a stăpânit și Moldova, el a avut legături foarte mari în Ardeal, țiind casa lui în Brașov, moșiile lui în Țara Bârsei, la Sâmbăta, la Poiana Mărului, rudele lui întinzându-și și ele stăpânirea în aceste părți, de la Ștefan-Vodă Cantacuzino rămânând și numele de Vaida-Recea pentru o parte din satul cu acest nume, și un fiu al lui Mihai Spătarul Cantacuzino, care era unchiul Brâncoveanului, purtându-se și el pe aici. Pe o Psaltire românească din Ardeal este o însemnare, în care cel care scrie pe una din moșiile domnești de dincoace spune că o face supt oblăduirea Măriei Sale Constantin Brâncoveanu, ca și cum țara ar fi fost, nu a Impăratului, ci a lui Brâncoveanu. In vremea aceia o parte dintre Români au trecut la Unire, și nu este rostul mieu să fac aici o împărțire între dreptatea unora și a altora: dorința mea este ca acei cari aparțin la două confesiuni să-și aducă așa de mult aminte că fac parte din aceiași nație. Dar Constantin Brâncoveanu, în credința lui că are în mână tot Ardealul-de-jos, a clădit frumoasa biserică de aici.
Făgărașul, la adăpostul episcopilor de la Alba Iulia
Dar, pe urmă, o bucată de vreme, Făgărașul a fost adăpostul arhiepiscopiei celei noi pe care catolicismul o scosese din Alba Iulia și o așezase în mijlocul Românilor. Era în această o izgonire, și Vlădicii, cari nu mai erau acum decât simpli episcopi, au stat aici până s’au mutat la Blaj. Dar în aceasta era și o recunoaștere din partea străinilor. Pe episcopul românesc, fie el și unit, l-au așezat ei unde? În această cetate românească, în această cetate a Oltului, între ai săi. Era, astfel, o consacrare a caracterului românesc al acestei întregi regiuni.
Decăderea Făgărașului
După aceia Făgărașul, părăsit de Domn ca și de Vlădică, a decăzut din ce în ce mai mult. Dar, iată, s’au schimbat cu totul vremurile. Am venit noi aici împreună cu viața noastră politică liberă, am întemeiat o țară mărită, o țară dreaptă față de oricine, legală -fără de orice drept, dar care înainte de toate represintă, nu numai majoritatea celor care muncesc, și la statistică se trec cei cari muncesc cu un coeficient îndoit, întreit, iar acei cari exploateazä munca elementului indigen, aceia intră cu mai puțin, așa proporția elementului românesc în Ardeal este astfel cu mult mai mare decât dacă s’ar socoti numai pe capete dar noi am intrat aici și cu tot ceia ce ni asigură cea mai veche tradiție a acestui pământ. Dar trebuie să recunoaștem un lucru: că, față de vechile noastre centre, față de locurile unde a trăit viața noastră de-a lungul secolelor, n’am avut înțelegere.
Criticile istoricului Nicolae Iorga
Îmi veți îngădui deci să mântuiu aceasta expunere, prin câteva observații de natură critică. Noi am intrat în Bucovina, unde am găsit Cernăuțul, care, ca locuitori, nu este al nostru: orice silință am face, el aparține celor veniți pe urmă. Ne-am așezat acolo, dar noi aveam datoria să ne îngrijim de acele locuri unde era trecutul românesc mai antic. Aveam datoria să ridicăm cetatea Sucevei, Cernăuțul rămânând acolo în margene pentru cine este înăuntru lui, iar noi să cinstim cetatea lui Ștefan-cel-Mare. Ne-am așezat în Basarabia, unde avem Orheiul, Soroca, nu vorbesc de Hotin, care este în hotar și ar putea fi primejduit, avem atâtea locuri de veche viață românească unde au stat pârcălabii Domnilor Moldovei. Dar ne-am băgat în Chișinău, un sat de odinioară, unde s’au amestecat rasele, apoi Rușii, luând ceia ce a devenit ,,Basarabia” lor, au tras străzi largi printre casele sămanate ici și colo, și pe urmă toată Jidovimea s’a bagat acolo. Am venit în Ardeal: de ce ne-am înfundat în Cluj? Clujul nu este orașul cel mai frumos din Ardeal; tradiția gotică a Sașilor se păstrează doar în biserica mare din centru, iar tot restul este o colecție de zidiri oarecare, care n’au niciun fel de frumuseță. Mai este și un loc în care, în anumite luni din an, este o căldură extremă și în altele un frig excesiv, Someșul care-l străbate nu are frumuseța apelor care vin din munte. Populația este alcatuită din Unguri creștini și Unguri mosaici. Si acolo am îngrămădit toate clădirile școlare, făcând dintr’însul centrul cultural al nostru. Ducem de atâta vreme o luptă pentru a face acolo o cetate sufletește românească fără a izbuti decât în foarte mică măsură. Pe când și aici datoria noastră era să căutăm locurile în care s’a pus pecetea strămoșilor, în care sate românești puternice stau de jur împrejur. Aici, în Făgăraș, pe urmele lui Vlaicu-Vodă trebuia să fie așezată o nouă cetate de Scaun. Stiu că anumiți amatori de îmbogățire rapede voiau să mute Bucureștii la Făgăraș, ceia ce este imposibil și ar fi și un păcat față de tradiția represintată de București: nu se improvisează un oraș intr-un loc unde până atunci a fost numai o așezare destul de modestă. După câte jertfe am făcut însă pentru Cluj, el nu mai poate fi părăsit, dar este un mijloc de a întări un oraș care poate fi românesc și de a slăbi un altul care nu va putea fi românesc: îi ieai încetul cu încetul așezămintele de căpetenie, și viața merge aiurea împreună cu dânsele. Multe lucruri se vor schimba în România, multe lucruri pe care bătrânii nu vor să le admită, pe care tinerii nu le văd încă, dar lucrurile acestea, supt apăsarea vremurilor, se vor săvârși. Si eu cred că voiu trăi să le văd. Am văzut multe minuni și voiu trăi să mai văd una, chiar dacă de data aceasta, nu voiu ajuta, cum am ajutat la alte minuni. Voiu trăi sä văd minunea ca această Țară să se întărească pentru noi cu tot ceia ce este viata românească într-însa“.
Biografia marelui istoric
Nicolae Iorga se naște la Botoșani, la 5 iunie 1871. Devine student la Facultatea de litere de Ia Universitatea din Iași, dar după un an obține licența de studii. Pleacă în Italia, Franța și Germania cu bursă. Revine în țară și profesează la universitate. Cercetează arhivele din Europa pentru a afla legătura cu mărturiile trecutului neamului românesc. Publică lucrări istorice (Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul românesc”, ,,Sate și preoți din Ardeal“, note de călătorie, „Studii şi documente cu privire la istoria românilor”, în 25 volume, ,,Istoria lui Ștefan cel Mare povestită neamului românesc”, ,Pe drumuri depărtate”, ,,Istoria Românilor în chipuri și icoane”, ,,Sate și mănăstiri din Romania”, ,,Neamul romanesc în Bucovina”, două volume din ,,Neamul românesc în Ardeal Țara Ungurească la 1906″, se tipărește în Anglia ,,The Byzantin Empire”, lucrare care îl situeaza pe N. Iorga printre cei mai vestiți bizantinologi, ,, Istoria Imperiului Otoman” în cinci volume, ,,Istoria românilor din Transilvania și Ungaria”, 2 volume, ,,Istoria literaturii române contemporane” (2 volume), ,,O viață de om, așa cum a fost” (3 volume). ,,Istoria Românilor”, carte pe care o socotea cea mai grea din câte a scris în viața sa (1936, 10 volume), ,,Amintiri dinȚara Oltului”, etc. Întreaga activitate științifică îl situează printre cei mai mari savanți europeni. Este Preşedintele Partidului Naţionalist-Democrat, este ales deputat și senator în Parlament, președinte al societății Liga pentru unitatea culturală a românilor”, este ales membru activ al Academiei Române, este numit președintele primei Adunări a Deputaților României, preşedintele Senatului 9 iunie 1939 – 13 iunie 1939, preşedintele Consiliului de Miniştri 18 aprilie 1931 – 31 mai 1932, ministru de Interne interimar, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice 18 aprilie 1931 – 31 mai 1932, ministru de stat 10 februarie 1938 – 30 martie 1938, consilier regal 30 martie 1938 – 5 septembrie 1940. În 1935 intreprinde numeroase turnee în Europa, fiind, totodată, ales membru și doctor honoris causa al mai multor academii din străinătate. Deznodamintul tragic al marelui istoric are loc la 27 noiembrie 1940, când este asasinat în pădurea satului Strejnic din apropierea orasului Ploiești. (Lucia BAKI)
