Puțini își mai aduc aminte cum arătau edificiile istorice din Țara Făgărașului în urmă cu peste 50 de ani: Cetatea lui Negru Vodă de la Breaza, Cetatea Făgărașului, Biserica Brâncovenească din Făgăraș, ,,Sfântul Nicolae“, Castelul brâncovenesc de la Sâmbăta de Sus cu poarta de intrare pe domeniul brâncovenilor veche de trei secole, Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. Monitorul de Făgăraș prezintă în exclusivitate un reportaj video realizat prin anii 1970.
Cetatea Breaza, fortificaţie medievală
Cetatea de la Breaza a intrat în tabloul fortificațiilor medievale cu o aură de legendă, tradiția locală calificând-o drept „Cetatea lui Negru Vodă”. Cetatea se află la o distanță de 5 km de satul Breaza, în punctul numit „Cetate” sau „Turn”, pe un platou îngust și alungit. Fortificația are o structură simetrică, cu două șanțuri prevăzute cu val, de o parte și alta a laturilor înguste, care protejează o incintă de zid întărită în cele două capete înguste cu câte un turn cilindric. Săpăturile arheologice au scos la iveală faptul că cetatea medievală s-a ridicat pe un sit arheologic din epoca dacică (perioada Laténe). Aici, au fost descoperiți, în 1967, zece denari republicani romani (anii 129 î.Hr. și 38 î.Hr.), descoperirea lor completând izvoarele cu privire la orizontul dacic atestat sub nivelul medieval al cetății de la Breaza. Câțiva ani mai târziu au mai fost descoperiți încă 122 de denari, care se datează între anii 155/120-8/6 î.Hr. Astăzi se mai păstrează din vechea cetate, la extremitatea de nord, o parte din turnul cilindric, dar și un al doilea turn rotund la interior și hexagonal la exterior. Cetatea Breaza este singura fortificație voievodală românească de care este legat numele lui Negru Vodă, dar și motivul „descălecatului” voievodului românilor din Țara Făgărașului la sud de Carpați, care împreună cu „românii și alte neamuri” au dat un impuls procesului de întemeiere a Țării Românești. Se spune Negru Vodă, împreună cu „ceata” sa s-ar fi rugat în locul numit ,,La Rugă” înaintea plecării pentru reușita trecerii peste munți. Acțiunea îi reușește, ajungând la Câmpulung, unde descalecă în primă instanță. Aici, la Câmpulung, „descălecătorul” făgărășean își va instala reședința voievodală și va ctitori o „biserică mare și frumoasă și înaltă”, atestată de altfel arheologic.
Cetatea Făgărașului
Istoricul A.D. Xenpol spune că la 1290 domn al Făgăraşului era Tihomir căruia i-a succedat Basarab. Prima atestare documentară a Făgăraşului este datată la 11 martie 1291 ca urmare a unui document emis de regele Ungariei. ,,Noi, Andrei, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, vă aducem la cunoştinţa tuturor cărora se cuvine că…, magistrul Ugrinus, iubitul şi credinciosul nostru, ridicîndu-se în acea adunare a noastră, a cerut să i se înapoieze şi restituie nişte moşii ale sale numite Făgăraş şi Sîmbăta, aflătoare lîngă rîul Olt, zicînd că i-au fost înstrăinate pe nedrept şi a înfăţişat actele şi privilegiile sale cu privire la aceasta…“ În anul 1324 regele Carol Robert îl numea pe Basarab ,,voievodul nostru transalpin“. Un studiu din analele franciscane ne aduce la cunoştinţă faptul că în anul 1342 aveau loc lucrări de fortificaţie la Făgăraş sub conducerea şi finanţarea lui Ludovic I. La 1456 Vlad Ţepeş, se va intitula ,,Vlad Vodă al Ţării Româneşti şi herţeg al Făgăraşului“. Între 1511-1518 Cetatea Făgăraşului este condusă De Paul de Thomor, castelan şi căpitan, nimeni altul decît eroul de la Mohacs care era cât pe-aci să-l învingă pe Soliman Magnificul doar cu armata Transilvaniei. . ,,La 1541, turcii atacă Regatul Maghiar. Conduşi de Mustafa Paşa turcii asediază cetatea şi, printr-un şiretlic îl prind pe Mailat. O oştire de 50.000 de oameni nu reuşeşte însă a intra în cetate. Închis la Stambul, la Yedicule, Mailat moare după vreo 10 ani în temniţă“. Cetatea Făgăraşului, fortificaţia iniţială, a fost ridicată probabil în sec. XII, cu ziduri de lemn, înconjurate de un şanţ şi un val de pământ, care însă a fost distrusă de un incendiu la mijlocul sec. al XIII-lea. Între 1368-1464 cetatea şi domeniul intră în posesia domnitorilor valahi din Ţara Românească, iar Ştefan Mailat transformă cetatea într-un castel feudal. În jurul castelului, nobilimea făgărăşeană se respecta şi trăia pe picior mare. Aceşti nobili ştiau să petreacă pentru că de patru ori pe an ei încingeau nişte chefuri de pomină la care se tăiau câte cincizeci de purcei. Nici Doamna Stanca, nefericita soţie a lui Mihai Viteazul, nu s-a ţinut departe de această protipendadă făgărăşeană în timp ce soţul ei i-a oferit drept domeniu cetatea şi împrejurările. Ea organiza în Cetatea Făgăraşului cele mai frumoase serate muzicale la care participau toate augustele soţii ale nobililor făgărăşeni. Cetatea a fost însă și un centru politic, aici sosind solii străine, dar fiind ratificate și tratate politice. La data de 25 mai 1685, Dieta ratifica aici Confederaţia cu Ţara Românească. Chiar şi Ioan Sobieski, eliberatorul Vienei, şi-a trimis aici mesajele. În anul 1675, la data de 28 aprilie, s-a semnat un tratat de alianţă între Franţa şi Transilvania în care se stipula un ajutor din partea Franţei împotriva Austriei. Istoricii romantici ca Nicolae Iorga, iar apoi urmaşii lor au susţnut cã românii din perioada medievalã au avut tot timpul o constiință natională puternică și că erau relativ independenți față de stăpânii vremii. A existat însă acest teritoriu, Țara Făgașului, în care românii chiar pot dovedi prin documente că erau respectați și temuți. Documente aflate astăzi în colecții private sau în arhivele de la Budapesta, Viena sau București, arată un portret inedit al românilor din Țara Făgărașului care în perioada medievală primeau scutiri de taxe, aveau drepturi speciale, se războiau cu sașii și nu ezitau să își facă singuri dreptate. La Viena sepăstrează documente scrise în timpul regimentului austriac care atestă faptul că în Cetate a fost garnizoană. Cetatea Făgărașului avea o capacitate militară similară cu cea de la Oradea. Aici exista un atelier de tunuri, care a fost apoi mutat la Alba Iulia, iar pe laturile de Nord şi de Sud și în lac, Cetatea avea o casă de pulbere. Tot pe lac se afla și un chioșc de ,,facere a dreptății“, era un stâlp pentru suplicii doar pentru personalul indisciplinat al cetății. În inventarul din 1632 se menţionează blazoanele aplicate pe unele tunuri sau denumirile ce le poartă aceste piese (nume de peşti sau păsări în cazul tunurilor de mici dimensiuni sau nume de animale de pradă în cazul tunurilor grele). Aceste elemente indică provenineţa pieselor: un tun cu blazonul lui Ştefan Mailath, două cu blazonul lui Ferdinand de Habsburg (deci tot din epoca lui Mailath), unul cu blazonul lui Gaspar Bekes, unul cu blazonul lui Balthazar Bathory, două cu blazonul lui Mihai Viteazul, unul cu blazonul lui Rudolf de Habsburg şi altul cu stema Sibiului. În aprilie 1936, Nicolae Iorga trecea prin Țara Făgărașului venind dinspre Brașov, când a poposit la Cetate unde a rămas preț de un ceas. A găsit castelul păzit de cătane și în construcție. ,, Cetatea trebuie degajata cât se poate mai mult; trebuie să fie aier, spațiu în jurul ei; trebuie, acolo unde sunt șanturile, o frumoasă gradină publică: în felul acesta un oraș arată înțelegere și iubire pentru trecutul său, dar nu prin aceia ca elementul istoric cu tot felul de creațiuni din timpurile noastre, care, oricâtă aparentă frumuseță ar avea, nu pot ajunge la frumuseta lucrurilor de odinioară“ îi sfătuia Nicolae Iorga pe făgărășeni. Venind mai aproape în timp Cetatea Făgărașului a fost transformată în închisoare de comunişti. În anii 1950, aici au fost aduşi cei mai duri călăi. Turnul Tomory sau Sala Dietei au ajuns spaţii ale suferinţei, iar subsolurile, celule de tortură şi de moarte. Şeful penitenciarului de la Făgăraş, Lazăr Tibor, era un om sadic, iar Refic Fizula, ofiţerul politic, un ins care trăia pentru violenţă. Au decedat în inchisoarea din Cetate 161 de deținuți printre care cinci generali ai țării. Prin 1960, închisoarea a fost desființată, iar urmele ei au fost distruse printr-un proiect de restaurare. Filmul a fost realizat după eliminarea tuturor urmelor penitenciarului
Biserica Brâncovenească din Făgăraș
În aprilie 1936, Nicolae Iorga a vizitat biserica brâncovenească din Făgăraș. Așa cum consemna istoricul biserica se afla ,,în mijlocul unei întinse curți de iarbă deasă sămănată cu morminte“.
- ,,Mi-am dat sama de nevoia absolută de a spăla pictura care, afară de catapeteasmă, adusă de dincolo de Brâncoveanu însuși, este o lucrare ardelenească destul de bună de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Pictura aceasta trebuie spălată: pentru aceasta va trebui să mai căutați și d-voastră în pungă, adecă Primăria, și să vedem ce se poate lua de la Ministeriu. Dar firește că, după aceasta, nu se vor aprinde lumânari de parafină și prin urmare nu va mai fi nevoie ca, dupà câțiva ani, să se procedeze la o nouă spălare. Picturile au fost făcute pentru a fi văzute, iar nu afumate de o evlavie care poate găsi alt mijloc de manifestare decât acela de a trimete fumul în nasul sfinților zugrăviți sau al credincioșilor cari sunt în ea“ consemna Nicolae Iorga.
Făgărașul în 1970
Castelul Brâncovenesc de la Sâmbăta de Sus
Palatul de la Sâmbăta de Sus este legat de familia brâncovenilor care era foarte atașată de zona Făgărașului. La 11 martie 1654, vornicul Preda Brâncoveanu primește de la Susana Lorantfi, văduva principelui maghiar Gheorghe Rakoczi, o moșie la Sâmbăta de Sus, drept garanție pentru o sumă de bani pe care i-o împrumutase. Așa a intrat moșia în posesia boierului muntean care a construit aici un conac și o biserică din lemn. Când a fost instalat principe Mihail Apaffy, acesta confiscă moșia. În anul 1701, domnitorul Constantin Brâncoveanu, nepot al lui Preda Brâncoveanu, reușește să ia această moșie ca ,,drept de refugiu pentru sine și familia sa, în caz de nevoie“. Astfel conacul lui Preda Brâncoveanu este transformat în palat domnesc, iar în locul bisericii de lemn este construită o mănăstire din piatră și cărămidă. Astăzi, se mai păstrează din vechiul conac doar poarta de intrare, o poartă monumentală din piatră. Lângă acea poartă se afla vechiul palat, dar nu a rămas nimic din el. A fost ultimul dintre palatele construite de domnitor, arhitectura sa fiind asemănătoare cu palatele brâncovenești Mogoșoaia și Potlogi. După moartea lui Constantin Brâncoveanu, domeniul de la Sâmbăta de Sus este amanetat unui negustor din Sibiu, Dumitru Marcu. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, palatul este dărâmat de guvernatorul Transilvaniei, din motive de securitate militară, datorită apropierii de vechiul hotar către Ţara Românească. Din palat s-au păstrat doar pivniţele. Abia la începutul secolului XIX, în anul 1801, banul Grigore Brâncoveanu readuce moșia la viață, construind la vreo 200 de metri de vechea reşedinţă brâncovenească un castel în stil baroc târziu, caracteristic pentru Transilvania, la construcția căruia utilizează elemente decorative din vechiul palat. Din testamentul banului Grigore Brâncoveanu reiese că ansamblul de la Sâmbăta de Sus era compus din palat, clădiri administrative, o fabrică de coniac, două mori şi grădini. La reforma agrară din 1922, domeniul a fost expropriat, iar Ministerul Domeniilor a trecut moşia din proprietatea Bisericii Greco-Catolice unde ajunsese la 1835 în proprietatea Mitropoliei din Sibiu. Palatul a fost renovat în întregime, iar în 24 iunie 1925, a fost inaugurat aici un centru de recreere pentru artişti şi scriitori. După război, timp de câteva decenii, este transformat în şcoală primară. După 1948, domeniul a fost naționalizat de comuniști, iar în anii ’70, palatul a intrat în proprietatea Întreprinderii Agricole de Stat, fiind transformat în depozit de fructe, destinație pe care a avut-o până în anii ’90.
Mănăstirea Brâncoveanu
Preda Brăncoveanu construise la 10 km de conac, pe valea pârâului Sămbăta, o biserică din lemn. Pe locul ei, Constantin Brăncoveanu a zidit în 1697, din piatră şi cărămidă, o mănăstire. Ctitoria a avut de la inceput o şcoală de ,,grămătici”, un atelier de pictură şi tipografie, după modelul brăncovenesc. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, începănd cu anul 1762, în Transilvania au fost distruse 150 de mănăstiri şi biserici ortodoxe, la cererea administraţiei catolice. Cele de lemn au fost incendiate, iar cele de piatră dărâmate cu tunurile de către generalul austriac Bukow, însă mănăstirea de la Sămbăta de Sus nu a fost atinsă. In 1785 inevitabilul s-a produs, generalul Preiss dărâmând cu tunurile Mănăstirea Brăncovenilor. Chiliile au fost demolate complet, iar biserica, datorită zidurilor groase, nu a putut fi distrusă, doar grav avariată. Reclădirea bisericii s-a desfăşurat abia între anii 1926-1946. Ulterior a fost rezidită în forma iniţială şi vechea clopotniţă a mănăstirii, cu cele 5 clopote turnate intr-un atelier din Viena în 1936. Forma actuala a mănăstirii a fost construită începând cu 1985. În imaginile din film se vede lăcașul de cult înainte de lucrările de reconstrucție. (Lucia BAKI)
