Cu cuvintele ,,Mult e dulce şi frumoasă/Limba ce-o vorbim,/ Altă limbă armonioasă/ Ca ea nu găsim” începe o poezie a scriitorului paşoptist Gheorghe Sion (1822-1892), dedicată limbii române. Lui şi generaţiei sale le-a închinat Mihai Eminescu cuvinte de sinceră apreciere: ,,Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”, pentru grija cu care s-au străduit la mijloc de secol al XIX-lea să aducă limba română într-o ,,formă nouă şi înţeleaptă”, asemenea unei cununi pentru naţiunea tînără ce-şi revendică drepturile. La procesul de cristalizare şi îmbogăţire a limbii naţionale contribuie împreună vorbitorii, în avangarda cărora oamenii de cultură şi toţi cei care se bucură de instrucţia şcolară au, în primul rînd, conştiinţa datoriei de a spori strălucirea acestui tezaur al comunicării verbale, orale şi scrise. Neglijarea lui dăunează gîndirii şi afectează însăşi imaginea neamului. Limba română aparţine familiei limbilor romanice şi moşteneşte latina vulgară vorbită de coloniştii romani aduşi de împăratul Traian ca să stăpînească Dacia cucerită, acum 2000 de ani. Prin ,,latina vulgară” se înţelege o latină vorbită de popor (,,vulgus”= popor), o latină simplă, orală şi utilă, mijloc de comunicare fără nuanţe depreciative. Alta era limba latină savantă, de nivel academic, aspectul ei scris cultivat în şcolile Romei. De la acest sîmbure popular, româna s-a format prin ani, ajungînd azi la nivelul literar, cult, asimilat prin şcoli şi impus printre limbile uzuale ale Europei şi ale lumii. În procesul de evoluţie şi-a modificat sensul şi termenul ,,vulgar”, care, depărtat de înţelesul originar, înseamnă acum ,,ordinar”, ,,grosolan”, ,,indecent”, trăsături ofensatoare pentru un vorbitor şi limba ce o practică. Dar din păcate asemenea caracteristici negative chiar se potrivesc unor conlocutori de-ai noştri ce urîţesc şi rănesc cuvintele pe care le folosesc, deşi, credem, nu mai sînt analfabeţi, precum acei colonişti pe care istoria i-a împămîntenit, alături de o populaţie autohtonă cu nivelul rudimentar al civilizaţiei de atunci. Dar nu numai gunoaiele care se ridică deasupra cuvintelor curate periclitează acum imaginea limbii, ci şi stîlcirea ori prescurtarea formei multor cuvinte, din graba ori neglijenţa scrierii lor prin mesaje scrise electronice. O degradare dublă: cuvinte murdare plus cuvinte invalide, un organism în suferinţă care reclamă atît igiena cît şi spitalul, adică un gen de profilaxie civilizatoare. (Prof. Liviu IOANI)
