Democraţia americană şi problema rasei roşii
Istoricul Alexis de Tocqueville a surprins naşterea democraţiei americane în călătoriile sale de-a lungul coastelor S.U.A, precum şi ciocnirea între civilizaţia albă şi cea indigenă, apoi problema afro-americanilor. ,,În timp ce sălbaticii se străduiau să se civilizeze, europenii continuau să-i înconjoare şi să-i înghesuie din ce în ce mai tare. Astăzi, în sfârşit, cele două rase s-au întâlnit; ele se învecinează. Indianul a devenit superior tatălui său, sălbaticul, dar este încă inferior vecinului său alb. Cu ajutorul resurselor şi al inteligenţei lor, europenii n-au întârziat să-şi însuşească avantajele pe care posesia solului putea să le ofere indienilor, s-au stabilit în mijlocul lor, au pus mâna pe pământ sau l-au cumpărat pe nimic şi i-au ruinat printr-o concurenţă căreia aceştia nu puteau în nici un caz să-i facă faţă. Izolaţi în propriul lor ţinut, indienii au alcătuit doar o mică colonie de străini incomozi, în mijlocul unui popor numeros şi dominator”. Deşi preşedintele Washington dădea mesaje pline de empatie în legătură cu indienii, lucrurile au stat cu totul altfel. ,,Suntem mai luminaţi şi mai puternici decât naţiunile indiene; este potrivit cu onoarea noastră să-i tratăm cu bunătate, chiar cu generozitate” spunea el adresându-se către Congres. ,,Această politică nobilă şi virtuoasă n-a fost pusă niciodată în practică” spune Alexis de Tocqueville- ,,De obicei, aviditatea colonilor este însoţită de tirania guvernului. Deşi triburile Cherokee şi Creek trăiesc pe pământul pe care îl locuiau dinainte de venirea europenilor, deşi americanii au tratat cu ei ca şi cum ar fi tratat cu popoarele străine, statele în care se găseau n-au vrut să le recunoască drept popoare independente şi s-au apucat să-i supună pe aceşti oameni, abia ieşiţi din pădure, magistraţilor lor, obiceiurilor şi legilor lor. Mizeria i-a împins pe aceşti indieni nefericiţi spre civilizaţie; opresiunea îi împinge azi spre barbarie. Mulţi dintre ei, părăsindu-şi câmpul abia desţelenit, îşi regăsesc obiceiurile vieţii sălbatice. Dacă se examinează cu atenţie măsurile tiranice adoptate de legiuitorii statelor din Sud, purtarea guvernanţilor şi deciziile tribunalelor, ne convingem uşor că scopul final spre care tind simultan toate eforturile lor este expulzarea completă a indienilor. Americanii din această parte a Uniunii privesc cu invidie pământurile pe care le posedă indienii, ei îşi dau seama că aceştia din urmă n-au pierdut complet tradiţiile vieţii sălbatice, şi înainte ca civilizaţia să-i lege complet de pământ albii vor să-i aducă la disperare şi să-i forţeze să se îndepărteze. Oprimaţi în anumite state, triburile Creek şi Cherokee s-au adresat guvernului central. Acesta nu e insensibil la necazurile lor şi ar dori sincer să salveze ce a mai rămas din indigeni şi să le asigure libera posesie a teritoriului care le-a fost garantat, dar când încearcă să pună în practică acest plan statele opun o rezistenţă formidabilă şi atunci guvernul se decide fără greutate să lase unele triburi, pe jumătate nimicite, să piară, pentru a nu pune în pericol Uniunea americană. Incapabil să-i protejeze pe indieni, guvernul federal ar dori măcar să le uşureze soarta; în acest scop i-a transportat pe cheltuiala sa în alte locuri”.
Transportarea indigenilor
Transportarea indigenilor în alte ţinuturi părea o soluţie viabilă, dar supravieţuirea acestei populaţii hibride, pe jumătate civilizate, avea slabe şanse. ,,La sfârşitul anilor 1831, am fost asigurat că 10.000 de indieni au ajuns deja pe malurile râului Arkansas; alţii veneau în fiecare zi. Dar Congresul nu izbutise încă să creeze o voinţă unanimă printre cei cărora urma să le decidă soarta; unii acceptau bucuroşi să se depărteze de nucleul tiraniei; cei mai luminaţi refuzau să-şi abandoneze recoltele nestrânse şi noile locuinţe; ei considerau că, dacă acţiunea civilizatoare se va întrerupe, nu va mai fi reluată niciodată; se temeau că obiceiurile sedentare, de-abia deprinse, să nu se piardă cu desăvârşire în ţinuturile încă sălbatice, unde nimic nu era pregătit pentru a asigura subzistenţa unui popor de agricultori; ei ştiau că vor găsi în noile pustietăţi hoarde duşmane şi nu le vor putea rezista pentru că, fără a fi dobândit încă forţa civilizaţiei, nu mai au nici energia barbară de odinioară. Indienii au dibuit cu uşurinţă provizoratul din rostuirea care li se oferea. Cine le va garanta că vor fi lăsaţi în pace în noul lor adăpost? Statele Unite se angajează să-i ocrotească acolo; dar şi teritoriul pe care îl ocupă acum le-a fost garantat odinioară prin jurămintele cele mai solemne. E adevărat, guvernul american nu le ia azi aceste pământuri, dar permite ca ele să fie invadate. Fără îndoială că în câţiva ani aceeaşi populaţie albă care îi presează acum va fi din nou pe urmele lor în singurătăţile din Arkansas; vor da de aceleaşi probleme, fără a avea la îndemână aceleaşi soluţii; şi, cum mai devreme sau mai târziu vor resimţi lipsa pământului, vor trebui să se resemneze să dispară. În comportarea Uniunii faţă de indieni e mai puţină cupiditate decât în politica statelor, dar tuturor le lipseşte, în egală măsură, buna-credinţă. Extinzând ceea ce ei numesc acţiunea binefăcătoare a legilor lor asupra indienilor, statele îşi fac socoteala că aceştia vor prefera să plece decât să se supună; promiţându-le un adăpost sigur în Vest, guvernul central e conştient că nu va putea face nimic pentru aceşti nenorociţi. Astfel, prin tirania pe care o exercită, statele îi forţează pe sălbatici să fugă; prin promisiunile sale şi cu ajutorul resurselor sale, Uniunea face ca această fugă să devină facilă. Sunt măsuri diferite care tind către acelaşi scop” spune sociologul francez.
Scrisoarea indienilor Cherokee către Congresul american
,, Prin voinţa tatălui nostru din ceruri care conduce universul, rasa oamenilor roşii din America a devenit puţină; rasa albă a devenit mare şi renumită. Când strămoşii voştri au sosit pe ţărmurile noastre, omul roşu era puternic şi, deşi ignorant şi sălbatic, i-a primit cu bunătate şi le-a permis să-şi odihnească picioarele obosite pe pământul lui. Părinţii voştri şi ai noştri şi-au dat mâna în semn de prietenie şi au trăit în pace. Tot ceea ce a cerut omul alb pentru a-şi satisface nevoile, indianul s-a grăbit să-i ofere. Atunci indianul era stăpânul şi omul alb- cel care cerea. Astăzi, scena s-a schimbat: forţa omului roşu a devenit slăbiciunea sa. Pe măsură ce vecinii săi se înmulţeau, puterea sa era din ce în ce mai mică; iar acum, din atâtea triburi puternice care acopereau suprafaţa a ceea ce numiţi Statele Unite, de-abia dacă mai rămân câteva pe care le-a ocolit dezastrul universal. Triburile din Nord, atât de renumite odinioară printre noi pentru puterea lor, aproape că au dispărut. Acesta a fost destinul omului roşu în America. Noi suntem ultimii din rasa noastră. Oare şi noi trebuie să murim? Tatăl nostru comun din ceruri a dat din timpuri imemoriale strămoşilor noştri pământul pe care locuim; strămoşii noştri ni l-au lăsat moştenire. Noi l-am păstrat cu respect deoarece aici este cenuşa lor. Am cedat sau am pierdut vreodată această moştenire? Permiteţi-ne să vă întrebăm cu umilinţă, ce drept mai puternic decât dreptul moştenirii şi al posesiunii imemoriale poate avea un popor asupra pământului? Știm că statul Georgia şi preşedintele Statelor Unite pretind astăzi că noi am pierdut acest drept. O considerăm o afirmaţie gratuită. Când l-am pierdut? Ce crimă am făcut pentru a ni se lua patria noastră? Ni se reproşează că am luptat sub drapelul regelui Marii Britanii în timpul Războiului de Independenţă? Dacă despre această crimă este vorba, de ce nu aţi declarat în primul tratat încheiat după acest război că am pierdut proprietatea asupra pământurilor? De ce n-aţi inserat atunci un articol în tratat astfel conceput: Statele Unite sunt de acord să cadă la pace cu tribul Cerokee, dar, pentru a-i pedepsi pentru că au participat la război, declară că nu mai sunt consideraţi decât arendaşi pe pământul lor şi că vor fi obligaţi să-l părăsească dacă statele vecine le-o va cere? Atunci era momentul de a vorbi astfel; dar nimănui nu i-a trecut prin cap; şi niciodată părinţii noştri n-ar fi consimţit la un tratat al cărui rezultat ar fi fost răpirea ţării lor şi privarea de drepturile cele mai sfinte”. Aceasta este scrisoarea trimisă la data de 19 noiembrie 1829, şi astfel s-a născut democraţia americană. Se pare că legislatorii americani au învăţat, de-a lungul vremii, multe din jafurile şi crimele comise, iar toleranţa lor proverbială s-a născut din insăşi tolerarea celor pe care i-au cotropit. Astfel s-a născut marea toleranţă occidentală din America, în urma unor masacre şi mutări de populaţii, ambalate, ce-i drept, în forme juridice din cele mai rafinate. ,,Purtarea americanilor din Satele Unite faţă de indigeni dovedeşte, dimpotrivă, cea mai pură dragoste pentru forme şi pentru legalitate. Dacă indienii acceptă să rămână în starea de sălbăticie, americanii nu se amestecă în treburile lor şi îi tratează ca pe nişte popoare independente; nu-şi permit să le ocupe pământurile dacă nu le-au obţinut în bună regulă printr-un contract; şi, dacă, din întâmplare, o naţiune indiană nu mai poate locui pe teritoriul său, o iau frăţeşte de mână şi o conduc ei înşişi spre moarte în afara ţării părinţilor săi. Spaniolii, cu ajutorul unor practici monstruoase fără precedent şi acoperindu-se de o ruşine care nu va putea fi ştearsă, n-au izbutit totuşi să extermine rasa indienilor şi nici măcar s-o împiedice să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi ei; americanii din Statele Unite au atins acest dublu rezultat cu o minunată uşurinţă, în linişte, legal, filantropic, fără vărsare de sânge, fără a viola, în ochii lumii, niciun principiu moral. Nu s-ar fi putut distruge mai bine oamenii, respectând mai bine legile umanităţii” se pronunţă sarcastic Alexis de Tocqueville prin ochiul istoricului, sociologului şi reporterului. (Ştefan BOTORAN) (Va urma)
