Fãgãraşul medieval a avut întotdeauna ca ,,inimã“ Cetatea. Pe lângã aceasta, din secolul XVI au apãrut şi breslele, care au contribuit la ridicarea statutului şi prestigiului aşezãrii. Pornite iniţial ca asociaţii ale meşteşugarilor de un anumit tip, breslele s-au dezvoltat, şi-au fãcut legi proprii, benefice atât material cât şi moral şi astfel, în evul mediu şi în cel târziu, fãgãrãşenii au avut organizaţii puternice financiar, care s-au dezvoltat în aşa mãsurã încât în anumite perioade fãceau oficiu de instituţii de credit dar şi de filantropie, fiind sprijinitoare permanente ale bisericilor, şcolilor şi aşezãmintelor culturale şi sociale. Deşi la prima vedere breslele par instituţii ermetice, severe şi conservatoare, care impuneau o serie de tabu-uri, realitatea este cã pe lângã apãrarea intereselor profesionale ale fiecãruia şi menţinerea monopolului absolut asupra produselor pe care le produceau, breslele încercau sã instituie şi sã pãstreze o anumitã conduitã moralã membrilor lor şi încurajau sau chiar constrângeau tinerii sã frecventeze şcoala şi biserica. Pedepsele celor care nu se supuneau mergeau de la amenzi pânã la bãtaia cu lopata sau excluderea din breaslã. Urme ale vechilor bresle sunt astăzi numele unor străzi din Făgăraş, Tăbăcari, Pălărieri, Olari, etc. Pentru realizarea acestui documentar s-a folosit ca sursă volumul ,,Breslele făgărăşene”de Constantin Bãjenaru.
Privilegii pentru bresle
În vestul Europei breslele au apãrut mult mai devreme, dar în Fãgãraş ele au început sã funcţioneze efectiv doar la sfârţitul secolului XVI, în contextul în care zona era bogatã în materii prime, existau meşteşugari, iar cerinţele populaţiei pentru produse era în creştere. Un rol important în formarea breslelor la Fãgãraş l-au avut şi principii care stãpâneau domeniul şi Cetatea. Pe de altã parte diferiţii meşteşugari fãgãrãşeni au simţit nevoia sã se uneascã în asociaţii profesionale care sã le protejeze interesele. Prima breaslã apãrutã în mod oficial la Fãgãraş este cea a pantofarilor (pãpucarilor), în baza unui privilegiu acordat de principesa Maria Christierna, stãpâna Cetãţii, la 4 august 1598. Privilegiul a fost întãrit ulterior (1643) şi de principele Gheorghe Rakoczy I. Documentul spunea cã pantofarilor li se aprobã doar confecţionarea de încãlţãminte joasã ,,pantofi şi alte lucruri de pantofãrie“. În anul 1622, principele Gabriel Bethlen îşi dã aprobarea şi pentru bleasla cizmarilor, care trebuia sã producã încãlţãminte ,,înaltã şi nobilã“. Cel mai important meşteşug practicat în zonã, tãbãcãritul, şi-a obţinut privilegiul de a se constitui în beaslã în 28 martie 1643, sub domnia lui Gheorghe Rakoczy I, care a dat curs cererii a 12 tãbãcari români. Principelele Gabriel Bethlen a aprobat în anul 1632 constituierea breslei Pietrarilor, dupã ce în 1614 încuvinţase constituirea breslei Olarilor. În Fãgãraş au mai funcţionat bresle ale aurarilor şi argintarilor, ale curelarilor, lãcãtuşerilor, tâmplarilor, cãciularilor, frânghierilor, dulgherilor, rotarilor, fierarilor, tapiţerilor, croitorilor, plugarilor, cojocarilor, brutarilor. Despre aceste bresle s-au pãstrat informaţii mai puţine, cert este însã cã ele eu funcţionat de multe ori cu sediul în cetate şi au activat în unele cazuri pe tot teritoriul Ţãrii Fãgãraşului. Cele mai multe documete s-au pãstrat de la Breasla tãbãcarilor români din Fãgãraş, de la care a parvenit şi un statut de organizare, similar cu al celorlalte bresle, existând bineînţeles şi diferenţe specifice fiecãrui meşteşug.
În bresle nu conta ierarhia socialã
Din breslele fãgãrãşene, fãceau parte în general iobagii, care pe lângã munca specificã în cadrul organizaţiei aveau obligaţia sã lucreze anual un numãr de produse pe care sã le dea gratuit stãpânului domeniului Fãgãraş. Astfel, tãbãcarii trebuiau sã dea din munca proprie 6oo de piei mici şi 70 de piei mari Cetãţii. Printre meşterii breslei se aflau însã şi câţiva care aparţineau clasei boierilor sau a nemeşilor. Indiferent de ierarhia socialã, în cadrul breslei s-a pãstrat obiceiul suportãrii în mod egal al sarcinilor. Ierarhia în cadrul breslei merge pe linia ascendentã ucenic-calfã- meşter. Ucenicii puteau fi primiţi începând cu vârsta 13-14 ani cu o limitã superioarã de 20 de ani, în funcţie de specificul breslei, iar durata uceniciei era de 4 ani. În statutele breslelor era prevãzurã şi o taxã de intrare în ucenicie care varia de la 1 florin, în cazul tãbãcarilor la 5 florini în cazul cizmarilor. În a doua parte a secolului XVIII aceste taxe cresc, pe fondul înmulţirii meşterilor. Se observã şi tendinţa breslelor de a primi cu precãdere copiii meşterilor, închizînd astfel accesul strãinilor care sã fure meseria, dar şi presiunea statului de a impune primirea în bresle a oricui, indiferent de origine, stare socialã sau religie. Dupã ce termina ucenicia şi dãdea o probã de meşteşug, tînãrul aspirant trebuia sã intre în rîndul calfelor.
Calfele erau îmbãtate, pãlmuite şi dupã un an trimise la plimbare prin lume
Pentru a intra în rândul calfelor, în unele bresle exista o prevedere în statut ce spunea cã noua calfã sã ,,nu poatã avea şedere în societatea calfelor pînã nu îşi dã paharul de tovãrãşie“. Asta însemna cã noua calfã trebuia sã bea mai multe pahare cu vin, închinând pentru oraş, ţarã, breaslã, dregãtori şi fiecare calfã a breslei, ajungând astfel într-o stare de beţie teribilã, dupã care fiecare calfã, pãstrând tradiţia, îi trãgea câte trei palme peste obraz. Dupã terminarea tuturor ceremonialelor, care mai includeau un jurãmânt şi asumarea unor reguli, noua calfã avea obligaţia de a rãmâne un an în Fãgãraş, lucrând la cât mai mulţi meşteri, probabil câte o sãptãmînã la fiecare. Dupã acest an, calfele trebuiau sã plece într-o cãlãtorie de perfecţionare în alte oraşe sau chiar ţãri care aveau bresle similare. Aceastã cãlãtorie purta numele de vanderlaş, şi ea trebuia documetatã de wander-buch, care ţinea loc de atestat de calfã, de paşaport şi se constituia şi în dovadã şi evaluare cã a lucrat în breslele din alte oraşe sau ţãri.
Examen de competenţã
Dupã efectuarea acestei cãlãtorii de perfecţionare, calfa putea sã se întoarcã în Fãgãraş şi sã dea o ultimã probã, numitã remeg ( lucrare de artã, capodoperã), care era impusã de breaslã. Termenul de execuţie a lucrãrii era în medie de 15 zile, dupã care meşterii din breaslã îşi dãdeau verdictul, conform statutului: ,,dacã lucrarea lui place sã fie primit, dacã nu place, sã înveţe mai bine“. Multe dintre calfe însã, deşi erau pregãtite pentru remeg, nu dãdeau acest examen din pricina taxei care trebuia plãtitã pentru admiterea ca meşter. Aceasta varia de la 10 florini în cazul unui fiu de meşter, la 20 de florini dacã aspirantul nu se trãgea dintr-o familie de meşteri. În unele cazuri, când calfa venea din alte oraşe, breslele au pus taxe exorbitante pentru a-şi proteja meşteşugul. Astfel, un anume Nicolae Moldovan a fost primit meşter doar dupã ce a plãtit suma de 125 de florini, din care 50 de florini au reprezentat numai depunerea jurãmântului. Pe lângã faptul cã trebuiau sã plãteascã taxa, unele calfe renunţau deoarece nu aveau capitalul necesar de a începe o afacere ca meşter, lucru care presupunea cumpãrarea materilor prime şi a uneltelor. Astfel erau privilegiaţi fiii meşterilor, care preluau afacerea pãrinţilor.
Meşteri bãtuţi cu lopata
Meşterii breslelor deţineau ateliere proprii, înzestrate dupã puterea financiarã iar materia primã o procurau din târgul Fãgãraşului sau din alte târguri din Transilvania. Fiecare meşter avea dreptul de a avea calfe şi ucenici, însã doar cu aprobarea breslei. De regulã meşterii tineri nu îşi permiteau sã angajeze astfel de ajutoare şi la început lucrau singuri. Prin statutele breslei şi prin edicte imperiale meşterii aveau o serie de îndatoriri, printre care şi îngrijirea tuturor bolnavilor din breaslã, de la ucenici pânã la confraţii meşteri prin asigurarea de hranã, medicamente şi doctori. Ca primã obligaţie colectivã a breslelor figura lucrul pentru Cetatea Fãgãraşului, urmatã de aceea cã marfa lucratã de ei sã fie datã mai întâi în piaţa Fãgãraşului şi abia apoi, dacã nu se vindea, putea fi vândutã în alte târguri. O altã reglementare prevedea cã meşterii erau obligaţi sã participe la înmormântarea tuturor membrilor breslei, la sãpatul gropii, la priveghi şi aşa mai departe. Exitau reguli stricte şi privind prezenţa la slujbele de duminicã, modul în care trebuie sã se poarte în societate un meşter şi chiar cum sã se îmbrace. Pentru fiecare abatere existau pedepse care mergeau de la amenzi la bãtai cu lopata sau cu biciul, indiferent de starea socialã. În documetele breslei tãbãcarilor au rãmas consemnate destul de multe amenzi dar şi pedepse fizice, unele aplicate chiar soţiilor meşterilor. De exemplu, în 1797, aruncând nişte vorbe urãte soacrei sale şi lui Ioan Vîlcan, soţia meşterului Gheorghe Pãtraşc este adusã în faţa judecãţii breslei, care decide ca vinovata ,,sã rabde 3 lopeţi sau cârpaciuri, dupã cum îi era voia“. În acelaşi an meşterul Şerban Brînzea este judecat pentru mai multe hoţii consecutive, verdictul fiind sã rabde ,,12 lopeţi şi un an de zile de la Scaonul şi de la Paharul cinstitei bresle sã fie lipsit“. Adicã meşterul a fost şi bãtut bine şi fãrã dreptul de a mai bea pe banii breslei.
Averea breslelor fãgãrãsene
Patrimoniul breslelor cuprindea atât activul cât si pasivul. În activele breslelor, desi în documente nu se spune clar, intrau imobilele care serveau drept sedii, pãmânturile si boltele pentru vânzare în târg si chiar si unele manufacturi, asa cum întâlnim în cazul tãbãcarilor, care în anul 1862 aveau în proprietate o ,,moarã de scoarţã” la Beclean. Între bunurile mobile apar în special ,,banii lãzii” proveniţi din diverse venituri si plasarea acestora spre fructificare, ca si numeroasele taxe si amenzi instituite prin legi, ordonanţe sau hotãrâri interne. Banii, constituind proprietatea exlusivã a breslei, nu puteau fi folosiţi de cãtre sfat, de ei dispunând doar Adunarea breslei respective. Principalele cheltuieli se duceau pe dãri si obligaţii dar si pe ajutoare si binefaceri. Pe lângã dãrile individuale, breslasii trebuiau sã plãteascã şi o taxã colectivã, care varia în funcţie de locul în care îsi desfãsurau activitatea (orase, târguri sau sate). Membrii breslei mai aveau de plãtit tricesma, pentru mãrfurile importate si dãrile comunale, în principal taxe de târg. Altã obligaţie financiarã a bleslelor fãgãrãsene se refereala asa numitele,,rânduieleile uliţei”. Acestea cuprindeau straja, mâncarea si încartruirea soldaţilor. De asemenea, breslele erau obligate sã contribuie şi la realizarea unor lucrãri edilitare cum ar fi construirea setrelor pentru vânzare, pavarea drumurilor si altele. Tot în privinţa cheltiuelilor breslei în documente apar numeroase sume pentru achiziţionarea unor lucruri uzuale ca hârtie, cearã sau cernealã dar si a unor cheltuieli necesare la ocazii nefericite ca sãpatul gropilor pentru morţii breslei sau stingerea incendiilor. Alte sume erau cheltuite pentru organizarea ospeţelor, pentru achitarea chiriilor la bolte si ganguri.
Ajutoare si reguli stricte pentru înmormântare
Edicutul imperial din 1741 hotãrãste ca în cazul în care un meşter breslaş ar fi avut de suferit de pe urma unui eventual incendiu, a unei tâlhãrii sau a unei nenorociri, sfatul breslei sã îl împrumute, dar numai pe bazã de amanet ori chezãsie, cu cât credea de cuvinţã şi sã fie scutit de dobândã timp de trei ani. În cazul decesului unui meşster, ceilalţi membrii breslasi erau obligaţi sã participe la priveghi, sã sape groapa mortului si sã participe la prohod împreunã cu soţiile lor. În anul 1839, breasla tãbãcarilor a hotãrât ca în cazul decesului unui preot, unit sau neunit, ori a unuia dintre membri familiei sale, meşterii tãbãcari ,,sã meargã la îngropãciune dupã învoialã”. Pentru cei care absentau nemotivat la aceastã acţiune erau prevãzute amenzi şi o taxã de neprezentare. ,,S-au dat înainte ca de azi mesterii la îngropãtoare fiestcari sã meargã în rând, frumos, cu soţul , dupã cum s-au jurat, adecã bãtrânii juraţi si ai ţehiului(conducãtori) înainte, si cei tineri dupã rând, frumos- si cei cari nu se vor supune acesti hotãrîri, sã se birsaguiascã de 30 cr.v. , fãrã cuvînt de pricinã„.
Tãbãcarii au sprijinit masiv bisericile
Un segment important în istoria breslelor fãgãrãsene îl constituie aportul financiar pentru sprijinirea bisericilor şi şcolilor. Breslele erau constiente cã erau considerate ca fiind printre puţinele instituţii economice românesti cu ceva putere financiarã care puteau sprijini acţiunea esenţialã de ridicarea a nivelului cultural al naţiunii din care fãceau parte. Sentimenul religios fiind pronunţat, iar datoria sprijinirii bisericii de cãtre domnii si boierii români fiind încã puternicã, breslele fãgãrãsene au considerat ca fiind de datoria lor sã procure bisericii, pe cât posibil, toate cele necesare. Desi la debutul secolului al XVIII-lea apãrea cultul greco catolic, uniţii, breslele românesti acordau sume egale ambelor biserici. În anul 1787 în sedinţa breslei tãbãcarilor se adopta o hotãrîre prin care se alocau din ladã 10 florini pentru ridicarea bisericii ortodoxe de pe uliţa Grecilor, iar pentru arhidiaconul Constantin Ivanovici suma de 4,10 florini. Va urma. (M.F.)
