Foto şi VIDEO. Stâna de la Rucăr, atracţie pentru turişti. Doar 25 lei pentru un kg de caş sau telemea

Sub coasta  dealului de la  Rucăr, versantul noric, ciobanul Nicolae Botea şi-a instalat şi în acest an stâna. Are în grijă peste 1000 de oi, o parte ale sătenilor, dar şi ale lui. Este ajutat de Gheorghe Banu, un localnic, care şi-a însuşit meseria de cioban din mers, stând an de an lângă ciobani profesionişti. Stâna îţi oferă o privelişte deosebită cu peisaje de-ţi taie respiraţia, dar şi preparate din laptele proaspăt muls de la oi. Oricine trece pe la stâna de la Rucăr se lasă ispitit de gustul caşului, al telemelei sau urdei, dar şi de ospitalitatea celor doi ciobani.  Politicoşi în mediul lor simplu şi natural, ei îţi oferă o cană de jintiţă, un preparat specific ce are la bază zerul.  Sunt turişti care odată ce vizitează locul şi stâna revin cu drag şi altădată. Unii dintre ei  poposesc şi peste noapte,  bucurându-se de frumuseţea locului. Din dealul Rucărului, peste 650 metri înălţime, se poate vedea întreaga Ţară a Oltului.

Ciobanii se plâng de lipsa de personal calificat

Toţi ciobanii indiferent unde şi-au amplasat stâna, se plâng că nu-şi găsesc personal calificat. Într-o vreme s-au organizat şi cursuri prin care se puteau şcolariza tinerii în meseria de cioban, dar acele cursuri  se pare că  n-au dat rezultate. În continuare, stânele duc lipsă de personal calificat. Am stat de vorbă cu Botea Nicolae, de loc din Cristian,  şi cu Banu Gheorghe la stâna de la Rucăr.

• ,,În ziua de azi găseşti greu oameni de meserie şi să poţi avea  încredere în ei. Este o mare problemă. Le oferim de la 2500 la 3000 lei pe lună, dar tot nu găsim. Avem peste 1000 de oi, ale satului şi ale mele. Este o muncă grea, dar dacă îţi place ce faci te descurci. Producem din laptele de la oi caş, urdă,   telemea. Nu le vindem scump, cu 25 lei/kg la toate produsele. Jântiţa este un produs din zer foarte căutat. Oamenii vin la noi la stână să bea o cană de jântiţă, care este foarte bună, iar noi le oferim cu drag.  Vin turişti din ţară si din  străinătate. Le-au plăcut produsele de la oi” a spus ciobanul Nicolae Botea.

Ursul le atacă stâna

,, Eu sunt de 3 ani la Rucăr, dar sunt de mic copil lângă oi. Păşunea de la Rucăr este bine amplasată, pe deal, nu avem treabă cu nimeni. Dar din păcate ne vizitează urşii în fiecare seară. Ne-au stricat şi oi, dar nu ne despăgubeşte nimeni. Câinii pe care-i avem sunt baza că alungă ursul. Putem pleca dacă vine ursul? Trebuie să stăm lângă animale” au spus ciobanii de la stâna Rucărului. După 15 septembrie, aşa cum explică Banu Gheorghe, oile nu se mai mulg, iar activitatea de la stână se reduce, urmând ca oile să fie întoarse în sat la proprietari.

Obicei milenar

 Stâna de oi este o organizare tradiţională a locuitorilor satului, proprietari de ovine. Creşterea oilor şi păstoritul este o ocupaţie strămoşească specifică românilor în general, dar în mod special a locuitorilor din zona de deal şi de munte. În vechime organizarea stânei şi munca efectivă erau asigurate de proprietarii de oi care aveau un număr mai mare de animale. Astăzi toate oile satului sunt  date unui singur stăpân de stână angajat pentru întreaga activitate de păstorit şi de fabricare a produselor lactate (caş, telemea şi urdă). Stâna satului este locul unde turistul poate simţi o atmosferă pastorală şi unde poate degusta preparate tradiţionale proaspete, obţinute din laptele animalelor care se hrănesc cu iarbă de pe păşunile naturale neschimbate de mii de ani.

Panorama din dealul Rucărului

Rucărul este locul unde se îmbină armonios  geografia variată a zonei,  cultura şi tradiţiile milenare păstrate vii peste ani şi ani.  Sunt bogăţii cu care comunitatea Rucărului se mândreşte, mai ales că majoritatea  sunt  unice. În mijlocul naturii, la peste 600 m altitudine, pe dealurile transilvane, sunt  invitaţi iubitorii de natură la drumeţie, ca mai apoi să poposească la stâna satului. Sătenii au amenajat trasee turistice pentru a facilita acesul turiştilor spre obiectivele representative ale locului.   De la ,,Stejarii şi nucii din Gropili’’ şi ,,În vârful coastei’’. panorama ce se arată de pe coama dealului este una specială şi unică. Se poate vedea   Ţara Făgăraşului în toată splendoarea ei, mărginită de falnicii Munţi ai Făgăraşului, iar pe laturile de est şi vest, Măgura Codlei şi Turnu Roşu spre Sibiu, şerpuită de cursul râului Olt.   Le-au şi denumit Belvedere 1 şi Belvedere 2, de unde se lasă uşor spre stâna satului.  Belvedere 1 are denumirea veche  ,,Gropili”, fiind  locul unde în anii de demult ajungea turma de porci a satului. Termenul pune în evidenţă locul denivelat, cu gropi făcute de porci. Tot aici este o plantaţie sălbatică de nuci, dar şi mulţi stejari seculari. Loul este marcat cu o masă cu scaune cioplite în stejar, destinată  odihnei pentru toţi cei  care ajung aici şi de unde se poate contempla Ţara Făgăraşului. Urcând câteva  sute de metri, pe un drum forester bine întreţinut, se ajunge la ,,Cruce”, Belvedere 2, cel mai înalt punct, unde a fost montată o cruce masivă ce se poate vedea de la mare distanţă.  Cândva, satul era pe deal, iar locul, se crede, era în inima satului. După 1800, sătenii au coborât spre Olt,  unde şi-au construit case, mutându-se în timp, tot satul pe malul Oltului. Este punctul cel mai înalt al dealului ,,Coasta Popii’’ de unde se pot vedea:  cursul văii Oltului de-a lungul Ţării Făgăraşului, vârfurile cele mai înalte ale Munţilor Carpaţi din România (Vf. Moldoveanu 2.544 m), golul alpin cu vegetaţia specifică, pădurile de conifere şi zona de şes de la baza lui, Podişul Transilvaniei cu păşunile întinse.

O scurtă istorie Rucărului

  Rucărul este înscris în analele istoriei încă de pe vremea Daciei cucerite de romani. Dovezi ale acestei ipoteze sunt movilele de pe locurile numite ,,Sub Mal” sau la ,,Glimee”. O atestare documentară despre vechimea satului Rucăr datează de la 1200 pe când pecinegii au dat năvală în localităţile din lunca Oltului şi s-au stabilit aici. Pe la 1480 însă, după cum scrie Dumitrescu-Jipa în volumul ,,Sibiul şi ţinutul”, satul Rucăr făcea parte din domeniile Scaunului Sibiului, apoi ale Comunităţii Saşilor a celor ,,Şapte judeţe” din Sibiu. Şi domnitorul Constantin Brâncoveanu plăteşte 1440 de florini, la 1700, pentru a cumpăra un sat din Ţara Oltului, alegând Rucărul, dar după moartea lui satul revine lui Petru Apati, primul domn de pământ care se afla la Rucăr. În Conscripţia din 1721 astfel este descris satul Rucăr: ,,Este sat valah situat pe Olt, a cărui jumătate teritorial- administrativă aparţinea de comitatul Alba şi jumătate de bunurile celor ,,Şapte juzi”. Partea celor Şapte juzi depăşeşte numărul locuitorilor aparţinând comitatului. Locuiesc în case construite din lemn, pe sesii cu grădini de pomi. Ambele părţi de sat au jude aparte, de asemenea şi păstorii turmelor” stă scris în document unde se mai specifică faptul că satul era deficitar în păşuni şi fâneţe, iar rucărenii s-au îndatorat la saşi cărora le-au plătit arende în produse şi în bani. La 1784 contele Ştefan Uyvarossy deţinea la Rucăr o moşie şi o pădure.  Şi alţi domni de pământ deţineau proprietăţi la Rucăr dintre care enumerăm: Petru Apaty, Apaty Fernez, Komaromi Şamdor, Boer Simion, Gravuly Matei, Apaty Laslo.

Apare şi proprietarul feudal Ludvig Kontzei pe la 1800 pe care-l moşteneşte fiul său, Karoly Kontzi (Kenzi). Conacul lor era de-a lungul văii numită ,,Puturoasa”.    42 de familii i-au lucrat moşia lui Kenzi ca iobagi aduşi din alte sate, care după 1848 au format composesoratul ,,Dăbeni”. Preotul Matei Nicoară scrie despre Kenzi că era foarte sever cu dăjderii lui, dar şi cu iobagii.   La Revoluţia din 1848 gospodăria i-a fost prădată de iobagi. Ca pedeapsă pentru instigatorii Revoluţiei, un an mai tîrziu au fost executaţi prin împuşcare în dealul Rucărului judele Ioan Bogdan, birăul Adam Belei şi Zahiu Oancea. În memoria lor a fost ridicată o cruce de piatră care există şi astăzi. Cam la 150 m de Puturoasa, lângă drumul de sub viile Dăbenilor, a fost săpată cripta lui Kenzi, formată din 2 camere, într-o cameră care  era mereu încuiată erau două sicrie, probabil bătrânul Kenzi si soţia lui. Mai tîrziu, Rucărul devine parte a judeţului Făgăraş, la graniţa dintre plasa Arpaş şi plasa Voila. După regionalizarea comunistă, Rucărul intră în cadrul judeţului Braşov.

Vechi denumiri

 Vechea vatră a satului era pe dealul Rucărului în urmă cu două secole. De atunci se păstrează majoritatea denumirilor folosite şi astăzi de rucăreni şi identificate pe hărţile întocmite la 1873. Amintim doar câteva dintre ele.

•  Coasta Furcii, La Hotară, Malul, Răzoarele, După Mal, viile Dăbenilor, grădinile din Suseni, viile Bulgărenilor, în Verze, în Ham, Drânchiner, Valea Pandii, Coasta Stâlpului, Câmpul de Jos, Lunca, La Hotară, La Crucea cea Bătrână, La Maticu, etc.
•  Toponimia locului ,,La Maticu” are la bază un incident tragic: un păzitor de porci cu numele Maticu s-ar fi înecat în Olt şi ar fi fost îngopat în acel loc, de la ţărmul Oltului, soţia lui scăpând cu viaţă ca prin minune din apele repezi ale Oltului.
•  Denumirile Dăbeni şi Bulgăreni ne duc la acea perioadă a istoriei satului când proprietatea asupra terenurilor separa comunitatea în două.
•  Denumirea ,,Suseni” ne aminteşte de vechea vatră a satului, pe deal,  părăsită total după 1850.
•  ,,La Turn”, cel mai înalt loc din hotarul satului, peste 650 m, era marcat, la începuturi, printr-un turn de lemn refăcut prin 1940, dar astăzi nu mai are niciun marcaj.
•    ,,Perii lui Iacom”. Era un grup de peri seculari din vechea vatră a satului deţinut de un localnic, probabil, prin 1850, aici găsindu-se odinioară un lac de acumulare şi joc.
•  ,,Casa Dahima”, amplasată sus pe deal, aparţinea săteanului cu acest nume, ruinele ei rămânând până prin 1925.
•  Se mai foloseşte şi azi denumirea ,,Avram Ţiganul”, era locul unde un fierar Avram îşi avea casa.
•   ,,La Cerneală” este un teren acoperit cu vii unde în unele locuri pământul era înegrit ca cerneala.
•    ,,La Căuş” era o frumoasă păşune al cărei nume vine de la Mihail Onghert zis Kăuş, din Gherdeal, căruia îi aparţinea. Moşia de 26 hectare a fost cumpărată în 1933 de 25 de săteni din Rucăr cu împrumut bancar de la Banca Furnica din Făgăraş, 100.000 de florini.   (Lucia BAKI)