,,Comunismul a fost moşit în hrube ascunse, de minţi scelerate, alãptat de forţe oculte, a crescut şi-a formulat şi şi-a pus în practicã programul, netulburat de nimeni, a guvernat şi poruncit cum a vrut, şi-a impus legile ce le-a voit, a mutat popoare pe alte locuri, a distrus naţionalitãţi, destine, culturi şi vieţi, a umplut jumãtate din omenire cu lagãre, temniţe, crime şi gropi comune, cu sânge şi lacrimi“ – Ion Gavrilã Ogoranu.
În perioada celor aproape 45 de ani de teroare comunistă (1945-1989), România a devenit o ţară a crimei organizate, a camerelor de tortură, a temniţelor şi lagărelor de exterminare. In tot acest timp, un popor întreg a trăit în spaimă, în umilinţă, minciună şi delaţiune. Experimentul temniţelor şi al muncii forţate din lagărele şi coloniile comuniste a însemnat distrugerea clasei politice interbelice, eliminarea elitei intelectuale, exterminarea unui număr mare de clerici ortodocşi şi greco-catolici şi, în general, represiunea împotriva tuturor persoanelor care s-au împotrivit instaurării ,,democraţiei populare”. Începând cu martie 1945, Partidul Comunist a declanşat o teroare sistematică împotriva opozanţilor politici, reproducând pe teritoriul României modelul Gulagului sovietic. Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in România, în timpul regimului comunist, în România au existat 44 de penitenciare principale şi 72 de lagăre de muncă forţată destinate deţinuţilor politici în care au pătimit peste 3 milioane de români dintre care 800.000 au murit. Ele se aflau sub coordonarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor (cu toate modificările de titulatură pe care le-a cunoscut de-a lungul vremii), alături de comandanţii de penitenciare, lagăre şi colonii de muncă şi locţiitorii lor, precum şi ofiţerii politici care asigurau reeducarea deţinuţilor conform directivelor partidului comunist.
Un pic de istorie
Se impune o cronologie a evenimentelor din perioada 1945-1964 pentru a înţelege de ce a existat atâta teroare, atâta suferinţã şi atâtea închisori. România a ieşit din rãzboi ca un popor învins şi tratat ca tare de sovietici şi de democraţiile apusene. A fost ţara care prin aşezarea geograficã era ruptã de apus neavând graniţã decât cu ţãri comuniste. Intrase în epoca nouã, comunistã, dupã douã dictaturi, carlistã şi antonescianã în care poporul a fost dresat sã fie supus, înfricoşat şi obligat sã fie bun executant la tot ce i se impunea. Dupã 1944, a fost impus PCR-ul şi la nici un an un Petru Groza la cârma ţãrii când s-a suprimat libertatea şi s-a instaurat treptat regimul de teroare, al bunului plac, al celor ce au profitat de ocazie şi şi-au dorit puterea şi traiul bun pe spatele semenilor lor. A devenit repede ţara de batjocurã a Anei Pauker, Luca Laslo, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Burah Tescovici (Teohari Georgescu), Pantiuşa Botnarenco, Alexandru Nikolski, Walter Roman, Vincse şi Aranici. Oamenii politici şi de culturã, fãrã coloanã vertebralã, au dezertat repede, milogindu-se în faţa noilor stãpânitori şi fãcându-le voia. În mlaştina disperãrii care se contura, s-a închegat o rezistenţã armatã anticomunistã. A început în Bucovina, în martie 1944, organizatã de Armata Românã, de ofiţeri precum lt. Motrescu, Cenuşe, Vatamaniuc şi a durat pânã în 1962. S-a extins peste munţi în toatã ţara. Trebuie menţionate grupurile de paraşutisti lansate în ţarã pentru a lupta împotriva armatei societice. Unele s-au autodesfiinţat, iar altele s-au activat în 1948, în munţi. La Sâmbãta de Sus au acţionat scriitorul Constantin Gane şi Gheorghe Pele şi apoi la Arnota. Se spera în alegeri libere în 1946 şi în ajutor apusean. Şi pentru cã erau speranţe zadarnice s-au format grupuri militare de rezistenţã anticomunistã. Îi gãsim la conducerea acestora pe generalii Coroamã, Mitrea, Carlaonţ, amiralul Horia Mãcelaru, col. Arsenescu. În 1947, exista o înţelegere între toate forţele politice anticomuniste (PNŢ- ing. Pop, PNL- ing Bujoi, Mişcarea Legionarã- prof. Nicolae Pãtraşcu, Nistor Chioreanu, George Manu), grupurile din Armata Românã, organizaţiile studenţeşti şi alte forţe. S-a format şi un comandament unic al rezistenţei. În toatã ţara s-au alcãtuit grupuri înarmate cu scopul de a acţiona la momentul potrivit. A fost anunţat Consiliul Naţional Român de la Paris (gen. Rãdescu) care a anunţat guvernele apusene. Serviciile secrete apusene având însã înfiltraţi agenţi sovietici, regimul comunist din România a fost informat despre rezistenţa anticomunistã. Şi astfel, în primãvara lui 1948 au început arestãrile masive când intelectuali, studenţi, elevi, oameni politici, militari, muncitori, ţãrani au ajuns în beciurile securitãţii. A urmat, în noiembrie 1948, procesul ,,Marii Trãdãri“ care s-a încheiat cu sute de ani de închisoare pentru cei implicaţi. Din Ţara Fãgãraşului au fost încarceraţi foarte mulţi tineri. Au rãmas nearestaţi foarte puţini, iar aceştia au format rezistenţa armatã din România. Dar fãrã un comandament unic pe ţarã care sã-i organizeze, fãrã o legãturã externã, cu tactici şi strategii, rezultatele nu au putut fi de amploare. Rezultatul, rezistenţa a fost distrusã pânã prin 1962. În 1964, prin Deceretul de graţiere au fost eliberaţi toţi deţinuţii politic din închisori şi lagãre. Au activat grupuri de rezistenţã anticomunistã, conform documentelor din arhivele securitãţii, în Banat (col. Uţã Ion, Tãnase, Domãşneanu, Popovici, etc), în Apuseni (Calotã, Şuşman, Dabija etc), în Hunedoara (Caragea, Vitan), Rodna (Bodiu), Vâlcea (Jijie, Pele, Serban Secu), Craiova (Carlaonţ, Dumitraşcu), Gorj (cpt. Brâncuşi), Dobrogea ( Fudulea, Gogu Puiu, Ciolacu, Trocan), Crişul Alb (Cantemir, Luluşa, Mihuţ), Maramureş (Popşa, Zubaşcu, preoţii greco-catolici), Vrancea (fraţii Paraginã, Lupşa), Bârşad (Dan Constantin), Bacãu (Corduneanu), Cluj ( Paşca, Podea, Pop Oniga, Deac), Suceava (Hazmei), Munţii Fãgãraşului, versantul sudic (col. Arsenescu, fraţii Toma şi Petru Arnãuţoiu, Apostol), versantul nordic ( Ionele Gheorghe, Faina, Cândea, grupul Gavrilã, Vultanul, grupul de sprijin Viştea, etc).
Grupurile de luptãtori şi securitatea
La conducerea Securitãţii care activa şi în Ţara Fãgãraşului erau sovieticul Alexandru Filipov, Ambruş Coloman, cãpitanii Deitel Ernest, Averbuch Izu, Gergely Francisc, Nagy Alexandru, col. Gheorghe Crãciun, cp. Cârnu Ion, Alexandrescu Stelian şi Stoica. Au mai fost printre aplicanţii de la Fãgãraş ale deciziilor monstruasei securitãţi Zãgan, Vlad, Stoica (Ciungul), Silaghi, Voinea, Gherghel, Alexandrescu (cu faţa ciupitã de vãrsat), Luca, Aldea, etc. Atunci, sute de tineri erau încadraţi într-o organizaţie condusã de ing. Gheorghe Toader care avea legãturã cu rezistenţa din Garnizoana Fãgãraş prin cpt Sabin Mare, cpt Partenie Cosma, organizaţia studenţilor şi muncitorilor din Braşov prin Ion Fulicea, fraţii Alexandru, Gheorghe Jimboi. La Sâmbãta de Sus se afla cu domiciliu obligatoriu prof. Nicolae Pãtraşcu, iar la Recea se afla gen. Vasile Mitrea. În 1948 au fost arestaţi foarte mulţi tineri din aceste organizaţii. În partea rãsãriteanã a judeţului Fãgãraş s-a organizat grupul ,,Vultanul“ condus de învãţãtorul Pridon din Pãrãu şi în care au activat Marcel Cornea, Virgil Radeş, Ioan Boamfã şi Ioan Buta. Ion Mogoş şi Nicoale Mazilu au format o altã organizaţie în care au strîns tinerii din satele din jurul Fãgãraşului alãturi de Victor Ioan Picã. Pentru a scãpa de arestãri, unii tineri s-au ascuns în Munţii Fãgãraşului formând Grup carpatin fãgãrãşean. Au fost urmãriţi îndeaproape de Securitate pentru a fi lichidaţi.
Confruntãri soldate cu morţi, rãniţi şi arestaţi
Securitatea a alcãtuit 146 de dosare despre grupurile din Munţii Fãgãraşului în care amintesc 108 confruntãri directe. Unele confruntãri s-au soldat cu morţi şi rãniţi. Grupurile au acţionat pe toatã întinderea Munţilor Fãgãraş, de la Olt pînã la Zãrneşti, în Munţii Perşani şi în pãdurile şi satele apropiate pânã în zona Rupea, Sighişoara, Agnita şi Hârtibaciu. ,,La CNSAS a sosit de la securitate dosarul operativ 846.873, înregistrat sub numãrul 770. Sunt în toatal 124 de volume ce cuprind 49.890 file. Din acest numãr, 30 de volume au fost alcãtuite de miliţie, restul de securitate. Se mai aflã un dosar penal format din 16 volume cuprinzînd procesul din 1957 şi condamnarea luptãtorilor la Sibiu. Se mai gãsesc câteva dosare provenite de la regionalele securitãţii, altele decât cea din regiunea Stalin. Nu se aflã dosarul cu evenimentele din 1950 şi cu procesul din iulie 1951, cu pronunţarea a 17 condamnãri la moarte. Nu se aflã informaţii cu paraşutaţii de cãtre puterile apusene în anii 1950-1953, decât în mãsura în care a fost nevoie pentru condamnarea grupului nostru. Nu se aflã nicio referire la modul în care a fost arestat şi anchetat Ion Gavrilã Ogoranu şi nici despre urmãrirea lui ulterioarã. Nici dosarele cu legãturile externe, despre avionul american venit sã-i ajute în 1951“ scria Ion Gavrilã Ogoranu. Pentru a ascunde şi a şterge urmele Genocidului roşu, securitatea, miliţia şi justiţia comunistă au început încă din 1969, o vastă operaţiune de selectare şi distrugere a arhivelor proprii, precum şi de falsificare a unor date şi documente importante.
Tipuri de închisori
Penitenciarele reeducării erau caracterizate prin aplicarea metodelor de tortură în vederea convertirii la ideologia comunistă. Acestea au fost la Suceava, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Târgşor, Braşov, Ocnele Mari, Peninsula. Închisorile de exterminare a elitei politice şi intelectuale : Sighet, Râmnicu Sărat, Galaţi, Aiud, Craiova, Braşov, Oradea, Piteşti. Lagăre de muncă: Canalul Dunăre-Marea Neagră (Peninsula, Poarta Alba. Salcia, Periprava, Constanţa, Midia, Capul Midia, Cernavodă, etc.), coloniile de muncă din Balta Brăilei. Închisori de triaj şi tranzit : Jilava, Văcăreşti. Închisori de anchetă : Rahova, Malmaison, Uranus. Închisori pentru femei : Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni. Penitenciare pentru minori : Târgşor, Mărgineni, Cluj. Penitenciarele Spital : Târgu Ocna şi Văcăreşti.
Metode de tortură
Abuzurile şi încălcările grave ale drepturilor omului au fost sistematic administrate în toate închisorile şi lagărele comuniste din România. Aici se aplicau cele mai dure metode de tortură. Cele mai utilizate metode de tortură au fost: lovituri aplicate în părţile sensibile ale corpului; strivirea unghiilor; smulgerea părului din cap; bătaia cu lopata; tratarea rănilor cu sare; crucificarea; bătaia sistematică la tălpi cu cravaşa, obiecte din lemn sau cauciuc; arderea tălpilor la flacară, lovituri cu un creion mai mare în testicole; bătăi cu saci de nisip. În lagărul de la Valea Neagră Peninsula, de exemplu, era aplicată ,,broasca“ prin care deţinuţii după ce se întorceau de la lucru, erau obligaţi să ţopăie în pozitia ,,pe vin“, cu mâinile pe şolduri, fiecare ţinând în spate un alt deţinut. În lagărul de la Valea Neagră condamnaţii erau obligaţi să stea înghesuiţi câte doi, o noapte întreagă într-o cutie fără acoperiş, etc. O altă metodă folosită împotriva deţinuţilor a fost munca forţată. Detinuţii erau puşi să muncească până la epuizare, în condiţiile în care normele erau mărite de la o zi la alta, iar hrana era un fel terci, lipsit de proteine. Neîndeplinirea normei zilnice atrăgea pedepsirea ,,leneşului“ prin bătaie la şezutul gol, atârnarea lui cu capul în jos sau aruncarea lui la carceră. La începutul anilor 1950, în lagăre ,,lucrau“ apoximativ 80.000 de oameni, dintre care 40.000 la Canalul Dunăre-Marea Neagră. De asemenea, lagăre de muncă forţată şi centre de deportare au existat în întreaga ţară, dar cele mai multe se aflau în partea sud-estică a Câmpiei Române şi sudul Dobrogei (Salcia, Urleasca, Sălcioara, Jegalia, Perieşi, Grădina, Satul Nou etc.). Izolarea, o altă metodă de tortură . Izolatoare se aflau la ,,zarca“ de la Aiud, ,,neagra“ la Sighet şi Jilava, ,,cazinca“ la Suceava, etc.. Aici deţinuţii executau pedepse într-o totală izolare, în condiţii de mizerie şi înfometare. Un fenomen caracteristic al penitenciarelor a fost cel al suprapopulării închisorilor. În cei mai mulţi ani ai detenţiei, condamnaţii politici au dormit pe jos, pe rogojini, în celule neîncalzite. Alimentaţia şi asistenţa medicală erau deficitare. Pntru a se obţine o asistenţă medicală mai bună, deţinuţii erau nevoiţi să recurgă la greva foamei. În multe cazuri , detinuţii au fost alimentaţi artificial şi abuziv, împotriva voinţei lor sau au fost lăsaţi în cea mai cruntă mizerie, alături de tineta cu fecale, săptămâni întregi.
Holocaustul roşu sau crimele în cifre
Conform estimărilor făcute de Florin Mătrescu în cartea sa ,,Holocaustul roşu“ numărul persoanelor care au suferit în regimul comunist depăşeşte 3 milioane.
- ,,Capitularea fără condiţii” de la 23 august 1944 a avut ca rezultat deportarea a 180.000 de soldaţi şi ofiţeri în lagărele gulagului sovietic (doar câteva mii s-au mai întors).
- Colectivizarea forţată a ţărănimii (începând din 1949) a afectat 12.000.000 de ţărani;
- Sate întregi au fost mitraliate şi nimicite cu tunurile – provocând 30.000 de victime.
- Deportările masive din perioada 1949 – 1960 s-au soldat cu încă 200.000 de ţărani morţi în lagărele de muncă sau închisori.
- Rezistenţa armată din munţi (1946 – 1958), unică in lagărul comunist, a mai adăugat un număr de victime. În cele 120 de închisori şi lagăre de muncă, au murit între 150.000- 200.000 oameni.
- Cifrele globale ale holocaustului roşu în România sunt diferite. Numărul total al deţinuţilor: 2.000.000 ( Filip Păunescu – ,,Cunoaşterea şi combaterea comunismului”. 3.000.000 (Cicerone Ioaniţoiu).
- Cifra avansată de Florin Mătrescu este de 891.500 morţi în genocidul comunist comis între actualele graniţe ale României. (Lucia BAKI)
