Zaharia Stancu este un nume de rezonanţă al literaturii române, nu putem să-l scoatem din contextul cultural al perioadei interbelice dar şi cel de după război, în ciuda faptului că a servit comunismul, ca şi Mihail Sadoveanu. Corneliu Coposu îi recunoştea lui Zaharia Stancu talentul de publicist dar îl considera un oportunist care nu crede în valorile de stânga. ,,Prezenţa agreabilă a d-lui Stancu Zaharia în coloanele ,,României libere” ne produce o plăcere deosebită. Din două motive: întâi pentru că d-sa scrie bine şi cu mult talent, spre deosebire de colegii d-sale de redacţie şi marxism, gen Preoteasa, Belu, Brucan şi alţi prozeliţi ascunşi după pseudonime, cu gândire cât se poate de modestă, cu proză lamentabilă şi cu duh atât de puţin, încât pentru calificarea lui nu pot fi decât avare aprecierile noastre. În al doilea rând, pentru că d. Stancu nu crede nimic din ceea ce scrie şi din ceea ce semnează în ,,România liberă” (împrejurare care unui om deştept şi înzestrat de talia d-sale, în cazul din speţă îi face cinste). Ceea ce pe distinsul nostru confrate nu-l împiedică să scrie şi să zâmbească în oglindă, ca un şmecher îmbrăcat în haine noi, când ,,arde” câte un argument, care umple de bucurie inimile de largă concentrare democratică şi care cutremură din temelii coloanele gazetei comuniste” spunea Seniorul în anul 1946 referitor la colegul său de breaslă jurnalistică. Istoria jurnalismului românesc este foarte interesantă şi colorată, pentru că îmbracă absolut toate formele: de la integritate, talent, profetism şi linguşeală, nimic nu lipseşte.
Plecat de jos
Zaharia Stancu s-a născut pe data de 5 octombrie 1902, în comuna Salcia, judeţul Teleorman şi s-a stins din viaţă pe 5 decembrie 1974, la Bucureşti. A fost un prozator de mare talent şi profunzime, poet şi ziarist. Trebuie să remarcăm aici faptul că toţi marii noştri scriitori au fost şi ziarişti redutabili, indiferent de culoarea politică pe care au îmbrăţişat-o. Cel puţin, în perioada interbelică, nu întâlnim scriitori care să nu fi scris la o publicaţie românească. Părinţii lui Zaharia Stancu au fost ţărani simpli, Tudor Stancu Mitroi şi Maria, născută Delcea Bratu. Scriitorul şi ziaristul de mai târziu a făcut clasele primare în comuna natală, apoi a luat viaţa în piept de tânăr muncind ca ucenic la o tăbăcărie, argat, vânzător de ziare, ajutor de arhivar la judecătoria din Turnu Măgurele. În perioada 1920-1922 frecventează cursurile liceului din Roşiorii de Vede iar între 1922-1923 lucrează ca funcţionar la Bucureşti, unde se şi stabileşte. În anul 1928 obţine bacalaureatul la Piteşti iar în anul 1933 devine licenţiat în litere şi filozofie al Universităţii din Bucureşti.
Zaharia Stancu omul
Debutul literar şi-l face în ,,Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor” sub pseudonimul literar Ştefan Th. Mitroi. Colaborează la ,,Săgetătorul”, ,,Universul literar şi artistic”, ,,Duminica universului”, ,,Viaţa literară”, scoate revista de critică şi artă ,,Azi” între 1932-1940, ziarul ,,Credinţa” (1934), ,,Lumea românească” împreună cu C. Clonaru (1937-1939) iar în 1940 va conduce ,,Revista română”. Romanele i-au adus lui Zaharia Stancu un mare prestigiu de prozator dar poezia va rămâne una dintre iubirile sale. ,,De la intrarea mea în literatură şi până astăzi, totdeauna am încercat să exprim în versuri ceea ce nu izbuteam să exprim în proză” spunea scriitorul. ,,Desculţ” rămâne un roman sugestiv dar şi o frescă autobiografică. Tudor Stancu, nepotul lui Zaharia Stancu, spunea într-un interviu acordat ziarului Adevărul ,,Am primit o cerere de la un traducător din Vietnam să traducă ,,Şatra”, o altă cerere din Israel. A fost tradus, chiar acum câţiva ani, în Japonia. ,,Şatra” este un roman care încă e viabil. Probabil că nu l-au pus în programa şcolară cu ce trebuia pe vremea comunismului, mai exact, cu fragmente din ,,Desculţ”, care acum nu mai sunt de actualitate. Cred că, totuşi, ar trebui reintrodus în manuale cu romanul ,,Şatra”, care a fost publicat pe vremea lui Ceauşescu şi nu a fost destul de bine primit de către organele de partid”. Tudor Stancu a scris un singur roman intitulat ,,Sâmbătă seara şi luni dimineaţa”. Deşi bunicul său este privit ca un servitor al regimului comunist, Tudor Stancu spune: ,,Se lupta mereu cu cenzura de partid pentru scriitori, întotdeauna a fost un luptător. Încerca să se bată şi pentru el, şi pentru scriitori şi pentru treburile scriitorilor. Venea de multe ori supărat de la întâlnirile cu propagandiştii”. Ca şi alţi autori, mai degrabă, el a vrut să fie lăsat în pace să scrie, chiar dacă a făcut asta cu mari compromisuri. Nu este singurul publicist care a acţionat astfel, Mihail Sadoveanu şi George Călinescu sunt alte exemple sugestive. ,,Totuşi, istoria îl reţine ca ,,intelectual de serviciu” al regimului comunist, care i-a promovat cu precădere romanul ,,Desculţ”. A fost exclus din Partidul Muncitoresc Român, Gheorghiu Dej l-a reprimit, în ciuda conflictelor scriitorului cu tânărul aspirant la conducerea partidului Nicolae Ceauşescu. Cu toate acestea, a fost deputat în Marea Adunare Naţională între 1948 şi 1952, apoi director al Teatrului Naţional din Bucureşti şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor o lungă perioadă” menţionează Florina Pop. Tudor Stancu a vorbit despre programul cotidian al bunicului său: ,,Ziua de lucru la Zaharia Stancu era lungă, pleca dimineaţa la 8.00 şi venea seara după 7.00, când de multe ori continua discuţiile cu scriitori care veneau în vizită şi stăteau până după miezul nopţii. De multe ori se culca în sufragerie pe o canapea, ca să nu ne deranjeze pe noi, familia. De scris scria ori la serviciu, se închidea în birou pentru câteva ore, ori acasă, târziu în noapte. Acasă avea o masă simplă de lemn, acoperită cu o faţă de masă roşie cu broderie aurie. Masa era una pătrată care stătea, de obicei, într-un colţ, şi pe care o muta în mijlocul sufrageriei când voia să scrie”.
Sub vremi
Dumitru Hîncu vorbeşte despre situaţia scriitorilor şi ziariştilor de după 23 august 1948: ,,După regimul autoritar al lui Carol al II-lea şi dictatura lui Ion Antonescu, actul de la 23 august 1944 a trezit mari speranţe în lumea scrisului. Scriitori, ziarişti, hrăneau nădejdea că, după şapte ani de necruţătoare cenzură, internări în lagăre şi tot soiul de alte abuzuri, se vor putea exprima, în fine, liber, fără restricţii. Dar, foarte curând, ea se va dovedi o iluzie, premergătoare a unui şi mai lung răstimp de încătuşare a gândului liber. La fel ca mulţi alţi confraţi, nici Zaharia Stancu nu avea cum să uite constrângerile la care fusese supus ani de zile şi care, în timpul războiului, culminaseră cu expedierea lui în lagărul de la Târgu Jiu. Probabil că mulţi cititori ştiu, iar unii chiar îşi amintesc că ziarul ,,Lumea Românească”, condus de Zaharia Stancu, a fost o autentică tribună a democraţiei timpului, cu atât mai preţuită cu cât, la finele anului 1937, toată ,,presa din Sărindar”(,,Dimineaţa”, ,,Adevărul”, ,,Lupta” şi o serie întreagă de reviste) a fost suprimată de guvernul Goga-Cuza. ,,Lumea Românească” a supravieţuit până în februarie 1939, dar în circumstanţe tot mai vitrege”. ,,Împrejurări independente de voinţa noastră ne obligă să ne încetăm pentru un timp apariţia. Am întâmpinat în drumul nostru, care n-a fost prea lung, dar spinos ca niciunul altul, obstacole pe care cititorii nici măcar nu le pot bănui. Ne-am străduit să le învingem. Mărturisim că n-am izbutit în totul. Echipa de ziarişti şi prieteni, care ne-au ajutat în redactarea ziarului, rămâne întreagă în jurul nostru. Nădăjduim că cititorii se vor întâlni, în curând, cu noi în acelaşi bloc unitar, îndrăzneţ, de neclintit în credinţele ce ne sunt dragi şi pe care le vom păstra întregi” se adresa Zaharia Stancu cititorilor în contextul suprimării publicaţiei. ,,Şi a izbutit să-şi respecte promisiunea cu seria a doua din ,,Azi”, care a durat însă şi ea doar între februarie 1939 şi septembrie 1940. După care au urmat câţiva ani grei pentru el, până când a putut relua cu adevărat contactul cu cititorii săi, în 1954, la ,,Gazeta literară”. În decembrie 1944 se adresează Ministerului Afacerilor Străine, mai exact departamentului dedicat presei şi informaţiilor, adică lui Dangulov: ,,Anexând la aceasta memoriul d-lui Zaharia Stancu, directorul revistei săptămânale ,,Azi”, avem onoarea a vă ruga să binevoiţi a da aprobarea dumneavoastră pentru reapariţia acestei reviste”. Pe data de 19 februarie 1945 memoriul lui Zaharia Stancu va fi respins cu textul: ,,Avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă că Secţia Politică a Comisiei Aliate de Control din România găseşte inoportună apariţia publicaţiei ,,Azi” de sub direcţia domnului Zaharia Stancu. Dangulov nu uitase că Zaharia Stancu, în noiembrie 1939, a atacat fără menajamente agresiunea U.R.S.S. împotriva Finlandei.
Sub lupa polemicilor
Un text foarte interesant al lui Corneliu Coposu, publicat în ,,Dreptatea”, nr. 5 din 12 aprilie 1946 suna astfel: ,,Că nu am fi dat să-l vedem cum hohoteşte, apărând cu condeiul d-sale, mânuit odinioară cu atâta omenie, luxul d-nei Pauker sau feciorelnicul trecut al d-lui Sadoveanu şi împărţind anatemă celor iscodiţi de curiozităţi nevinovate. Cât e de greu, iubite d-le Zaharia, să vorbeşti de ,,unghiile smulse ale muncitorilor fruntaşi”! căci ţi se întâmplă câteodată să poţi vedea pe câte un asemenea ,,fruntaş” făcându-ţi manichiură şi poleindu-şi în saloanele de lux unghiile pe care normativul d-tale le îngropase în cutare puşcărie! Şi cât e de penibil să încerci a demonstra că un nefericit al presei dizidente, patronată de marele bărbat de stat Anton Alexandrescu, un zburător politic care s-a făcut de râs în fruntea unui teatru, ar fi fost bun de ministru într-un guvern serios! A, nu vorbim de ziua de azi. (Unde începe d. Teohari şi Romulus Zăroni, de ce n-ar avea loc şi d. Eftimiu?) D. Stancu se mai amuză biciuind şi obrazul tăbăcit al marelui nostru scriitor Mihail Sadoveanu. Îl apără, adică, d. Stancu, pe marele său maestru de atacurile ,,Dreptăţii”, care l-au stigmatizat ca ,,profitor fără convingere”, ca ,,beneficiar şi trădător”. Pe cine a trădat Mihail Sadoveanu? Se întreabă candid tovarăşul Zaharia. A trădat ţara, domnule Stancu. A trădat neamul românesc pe care l-au trădat şi alţii, mulţi, toţi cei fără vreo convingere şi-au închiriat onestitatea şi condeiul Fenedeulului”. (A apărut tovarăşul Zaharia). În ,,România liberă”, Zaharia Stancu le lua cu efervescenţă apărarea unor criminali precum Vasile Luka sau Ana Pauker spunând: ,,În zilele din urmă, ,,Dreptatea” atacă pe Vasile Luca, pe Ana Pauker, pe Iosif Chişinevschi şi pe atâţia alţii. Îi întreabă ,,Dreptatea”, căutând succese ieftine, ,,din ce trăiesc aceşti oameni”. În nici un caz din mănoase consilii de administraţie, din ferme şi întreprinderi, din combinaţii bancare ca fruntaşii partidului naţional-ţărănesc”. Corneliu Coposu îi răspunde: ,,Cât despre clienţii noştri pomeniţi de d. Stancu, de trăit vedem noi că trăiesc bine: Cadillac-uri la scară, şoferi, secretari şi secretare, case boiereşti întreţinute cu multe cheltuială, furnizori de bunătăţi prohibite la domiciliu, în sfârşit, o viaţă care merită să fie trăită şi care poate că e mai puţin ,,amară decât pîinea câştigată prin scris”. De altfel întrebarea la care a început să răspundă d. Zaharia Stancu (vai de mămăliga lui!) nu este a noastră. Este a celorlalţi muncitori, a tovarăşilor care ard de nerăbdare să ştie: din ce plătesc maşini, mese, servitori şi lux, grangurii comunismului românesc şi vătafii ,,Confederaţiei Generale”.
Zaharia Stancu, între oportunism şi geniu
Cu siguranţă, nu e greu de înţeles de ce unii scriitori sau publicişti, indiferent că erau de stânga sau de dreapta, adepţi ai libertăţii cuvântului şi democraţiei, au ales să ,,dea mîna cu dracul până trec puntea”, ca şi în cazul lui Zaharia Stancu, Mihail Sadoveanu, George Călinescu etc. Ei doreau să fie lăsaţi să îşi continue opera, chiar dacă au făcut-o cu preţul unor compromisuri foarte amare. Fostul maestru mason, Mihail Sadoveanu, învăţat cu viaţa bună şi penelul, nu a vrut să facă munca de jos. Zaharia Stancu a fost un om animat de stânga întotdeauna, pentru că venea direct ,,de la opincă”, dar era şi el un edapt al libertăţii cuvântului, un iubitor al democraţiei. A ales să fie lăsat în pace, să scrie, să facă cultură, cu alte cuvinte, ce ştia mai bine. Şi, într-o altă ordine de idei, nu toţi au trecut prin experienţele mistice ale lui Vasile Voiculescu sau Sandu Tudor cunoscând ,,rugăciunea inimii” care le-a dat forţa să învingă lumea. Zaharia Stancu a fost un scriitor de geniu, şi cam atât, ne oprim aici. În privinţa compromisurilor, vorba Scripturii ,,Judecata este a lui Dumnezeu!”. Literatura română nu poate fi scrisă fără Zaharia Stancu şi nici istoria jurnalismului românesc. (Ştefan BOTORAN)
