Debutul Fenomenului Piteşti, experiment de spălare a creierului prin tortură, la 6 decembrie 1949. Făgărăşenii trecuţi prin reeducarea călăului Ţurcanu

S-au ridicat cei mai buni şi cu sufletul curat atunci când societatea românească s-a dovedit a fi imperfectă, organizată defectuos, când erau călcate în picioare libertatea şi drepturile omului, când munca omului era furată de semenul lui, când minciuna ţinea loc de adevăr, când patima puterii domina ordinea firească a lucrurilor, când răzbunarea şi trădarea n-au mai putut fi înlăturate. Regimul comunist a adus peste neamul românesc, creştin, toate relele posibile pentru a-şi instala oamenii şi doctrinele. Elitele ţării reprezentau pentru comunişti  o ameninţare pentru că s-au ridicat să facă bine pentru cei mulţi, pentru neamul românesc. Nu s-a mai ţinut cont de profesii, de merite, de funcţii, de importanţa muncii lor pentru ţară şi au fost executaţi fără milă, aruncaţi în beciurile securităţii şi în temniţe pentru vina de a apăra identitatea naţională şi neamul românesc. În anul 1946, deşi aflaţi în minoritate, comuniştii români cu sprijinul Moscovei au reuşit să pună mâna pe putere în urma unor alegeri trucate. Urmând indicaţiile Moscovei aceştia au instituit un regim dictatorial bazat pe teroare şi eliminarea fizică a tuturor adversarilor politici. Regele părăseşte ţara şi se instaurează un sistem monopartid, toate celelalte partide politice, mai ales cele istorice, sunt scoase în afara legii, iar liderii lor eliminaţi. Istoria comunismului în România se împarte în două: guvernarea prin oameni loiali Moscovei, printre care mulţi evrei şi venirea la putere a elitei naţionaliste din cadrul Partidului Comunist Român prin Gheorghe Gheorghiu Dej.

Securitatea şi represiunea comunistă

 Se instaurează astfel în ţară un val de teroare iniţiat de Marin Jianu, secretar general pe atunci al Ministerului de Interne, şi anchetatorul său şef Alexandru Nicolski, unul dintre criminalii regimului comunist.  Securitatea   acoperea întreaga ţară, fiecare regiune avea să dispună de birouri raionale, orăşeneşti şi comunale.  Conducerea superioară a securităţii era condusă de agenţi ai serviciilor de securitate sovietice, iar activităţile lor erau supravegheate de consilieri ai Ministerului Sovietic al Securităţii Statului. Trăsătura specifică a oamenilor aleşi de Moscova pentru a conduce securitatea în România a fost violenţa. Pintilie Bodnarenko, un N.K.V.D-ist ucrainian care îşi schimbă numele în Gheorghe Pintilie, devine şeful structurii rebotezate ,,Direcţia Generală a Securităţii Poporului“.   Pintilie a fost cel care, în 1946, duce la îndeplinire sentinţa de condamnare la moarte a fostului secretar general al P.C.R. Ştefan Fotiş, pe care-l  ucide,  zdrobindu-i ţeasta cu o bară de fier după care a dat instrucţiuni pentru uciderea mamei lui Fotiş care este înecată în râul Criş cu pietre de moară legate în jurul gâtului. Nicolski devine primul ofiţer român ce a dobândit notorietate în afara ţării prin acţiunile sale de o violenţă ieşită din comun.

 Piteşti, o teribilă barbarie

Genocidul comunist, în forma lui extremă, a început în România, la  6 decembrie  1949, la penitenciarul politic din Piteşti, sub forma unui experiment nici măcar închipuit vreodată: ,,reeducarea” deţinutilor prin torturarea continuă, fizică şi sufletească, chiar de către colegii de detenţie. ,,Reeducaţii” erau obligaţi să se autodenunţe, să se nege pe sine, să-şi denunţe şi să-şi renege familia, prietenii şi iubita, adică să-i ,,demaşte” dezicându-se de ei, de tot ce aveau mai sfânt, batjocorind credinţa în Dumnezeu şi Sfintele Taine. ,,Reeducătorii” îi obligau să participe la veritabile ritualuri satanice antireligioase. În final, ,,reeducaţii” erau obligaţi să devină ,,reeducatorii” altora, adică torţionari. Cei care refuzau, erau obligaţi să se ,,reeduce” din nou, până acceptau rolul de ,,reeducător”; dacă ei continuau să refuze, riscau să fie ucişi. Mulţi au încercat să se sinucidă pentru a scăpa de infern, dar foarte puţini au reuşit. Elita intelectuală a vremii a fost încarcerată la închisoarea Piteşti pentru a fi exterminată. ,,Experimentul Piteşti” este aproape necunoscut chiar şi în România. Alexandr Soljenitîn, laureat al Premiul Nobel pentru literatură, a considerat experimentul ca fiind ,,cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”, iar istoricul François Furet, membru al Academiei Franceze, îl descrie ca ,,una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”.

 Ţurcanu, Nikkolski, torţionarii de la Piteşti

Acţiunea de dezumanizare implementată la Piteşti asupra deţinuţilor politici  depăşeşte pragul raţiunii. Ceea ce s-a întâmplat la Piteşti  nu va putea fi niciodată scos pe deplin la lumină întrucât autorităţile comuniste au ascuns dovezi importante. Ca principală cauză a decesului apar afecţiuni care nu puteau să provoace moartea. Mai mult, călăii au fost eliminaţi şi ei la sfârşitul experimentului, pentru a nu mai exista martori. Experimentul Piteşti, prin care deţinuţii politici au fost siliţi să se tortureze reciproc, a avut aproximativ 5.000 de victime.   Vinovaţii acestui inuman experiment au fost:  Eugen Țurcanu şi grupul său,  comandantul suprem al Securităţii, Nikolski, colonelul Dulgheru şi colonelul Sepeanu adjuncţi ai lui Nikolski, căpitanul Dumitrescu, directorul penitenciarului, locotenentul politic Marina, colonelul Zeller din Direcţia Generală a Penitenciarelor trimis direct de la Ministerul de Interne şi nu în ultimul rând Partidul condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej.   Cu alte cuvinte, principalul vinovat, regimul comunist. Obligaţia pe care noi o purtăm este să amintim oricărei generaţii care va urma de episodul Piteşti. Avem obligaţia de a nu uita! Și de a nu judeca! La Piteşti toată lumea tortura şi toată lumea era torturată. La Piteşti iadul a coborât pe Pământ.

Reeducarea în patru faze

Procesul de reeducare  de la Piteşti condus de Eugen Țurcanu şi grupul său  avea patru faze:

•   Demascarea externă. Deţinutul trebuia să-şi arate loialitate faţă de  partid,  spunând sub tortură brutală tot ce a ascuns în timpul anchetei. Era obligat să divulge toate complicităţile şi orice legătură pe care o păstra cu cei de afară.
•  A doua fază era demascarea internă. Se urmărea demascarea persoanelor din închisoare. Studentul trebuia  să-i divulge lui Țurcanu numele celorlalţi deţinuţi care îl îmbărbătau îndemnându-l la prudenţă. Trebuiau divulgaţi anchetatori mai binevoitori sau gardieni care le mai făceau câte o favoare. Trebuie menţionat că aceste două faze aveau un mare succes şi ofereau rezultate mult peste cele obţinute de Securitate în anchetele interne.  Toate aceste informaţii erau trimise ulterior către Ministerul de Interne.
•   A treia fază era demascarea morală publică.  De aici deţinutul era distrus psihic. Era obligat să profaneze tot ce avea mai sfânt de la familie, soţie, părinţi, Dumnezeu, pe el însuşi.  Era analizat cu atenţie trecutul fiecăruia iar în baza acestor informaţii erau inventate cele mai monstruoase scenarii. Tatăl apărea ca un escroc, un bandit, fiii de preoţi erau obligaţi să povestească cu lux de amănunte scene erotice la care ar fi luat parte părinţii lor chiar la altar. Nu lipsesc nici scenele de incest la care aceştia participă evident fictiv, împreună cu surorile sau mamele lor care sunt prezentate ca prostituate.
•    În ultima fază a reeducării  deţinutul e pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten. Practic prin tortură devenea călăul lui. Oricâte infamii se inventau Țurcanu nu era niciodată mulţumit.

Botezul şi sfânta liturghie

Imaginaţia bolnavă a lui Țurcanu escaladează în momentul când vine vorba de studenţi la teologie sau studenţi credincioşi. Unii erau ,,botezaţi’’în fiecare dimineaţă. Mai exact erau scufundaţi cu capul în hârdăul cu  urină şi fecale în timp ce ceilalţi erau obligaţi să cânte sfânta slujbă a botezului. Deţinuţii sunt puşi să oficieze slujbe negre mai ales în săptămâna Paştelui. Textul sfintei liturghii era însă unul  pornografic. Studentul care juca rolul preotului era dezbrăcat în pielea goală, acoperit cu un cearceaf mânjit cu fecale,  iar la gât îi era atârnată o reprezentare a unui organ sexual masculin făcut din insecticid, săpun şi pâine. Deţinuţii erau obligaţi în noaptea Învierii să sărute falusul şi să rostească ,,Hristos a Înviat’’.

 Tortura fizică

La Piteşti s-a practicat toată gama de tortură fizică posibilă: erau arse diferite părţi ale corpului cu ţigara, au existat deţinuţi cărora li s-au necrozat fesele şi le-a căzut carnea, schingiuiri, bătăi până la inconştienţă, dinţi zdrobiţi, unghii smulse în timp ce alţii erau obligaţi să mănânce o gamelă cu fecale,  iar după ce vomitau li se înfunda voma în gât. Mâncarea era servită într-o gamelă pe care erau obligaţi să o apuce cu gura şi fără să se ajute de mâini.  Odată cu extinderea lui şi la alte închisori a urmat prăbuşirea. Studenţii reeducaţi, acum reeducatori, au fost trimişi la Canal, Gherla, la Târg-Ocna sau Ocnele Mari.

 Teroarea din Camera 4 Spital

La jumătatea lui noiembrie 1949 în Camera 4 Spital din închisoarea Piteşti sunt aduşi 15 tineri legionari. Puterea lui Țurcanu devine nemărginită, putea deschide oricând uşa de la celulă şi să solicite gardianului să-i aducă un deţinut.   Aici  cei 15 găsesc alţi 15 deţinuţi,  grupul Țurcanu.  Însuşi Țurcanu se apropie de cel ce va fi ales şef al camerei, Sandu Angelescu din Timişoara,  membru al unei organizaţii regaliste.  Sunt întinşi pe cimentul rece şi bătuţi brutal cu răngi de fier şi bâte de gardieni. Trupurile lor însângerate au fost puse apoi la discreţia grupului lui Țurcanu. După demascarea  experimentului,  partidul trebuia să găsească ţapi ispăşitori.   Țurcanu nu avea cum să scape. Moare executat la 17 decembrie 1954.

 Victimele experimentului

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii deţine extrase de deces ale deţinuţilor morţi în penitenciarul Piteşti. La 10 februarie 1950, conform acestor documente, a murit Şerban Gheorghe, de 30 de ani, care era un student din Constanţa. Moartea lui a fost înregistrată însă două zile mai târziu. După opt zile, experimentul a mai făcut o victimă: studentul Gheorghe Vătăşoiu, de 22 de ani, din Bucureşti. La 26 februarie, un alt student, Corneliu Niţă, de 23 de ani, din Bacău, a devenit şi el victima sistemului de suprimare. Şi moartea studentului Alexandru Bogdanovici, de 27 de ani, din Soroca, la  15 aprilie 1950, chiar iniţiatorul „reeducării“ a fost consemnată în extrasul de decese pe anul 1950 al Sfatului popular al oraşului Piteşti.  Nicolae Purcărea care intrase în cruntul experiment încă de la început a amintit o parte din camarazii lui de suferinţă în volumul ,,Urlă haita”: Ghiţă Reus, Nelu Gherasim, Florică Dumitrescu, Vasile Pătraşcu, Dinu Mateescu, Sandu Muntean, Relu Arapu, Costache Oprişan, Nicu Ioniţă, Viorel Gheorghiţă, Costache Paragină, Puiu  Chivulescu, Andronic, Adrian Băcilă.

 Patru ani de teroare

Închisoarea Pitesti a fost locul în care s-a derulat ,,Fenomenul Piteşti“ în perioada anilor 1949-1952. Acest experiment nu poate fi redus la o scuză pentru administrarea unor batăi şi torturi brutale, administrate zilnic cu scopul de a „reeduca total” detinuţii politici, majoritatea studenţi, membri în grupări interzise de comunişti ca legionarii, ţărăniştii, liberalii sau membri sionişti ai comunităţii evreieşti din România.  Estimările totale referitor la numărul celor care au suferit acest experiment sunt cuprinse între aproximativ 1000 şi 5000. Este considerat a fi cel mai mare şi cel mai intensiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul de Est.

Sfârşitul şi urmările

În 1952, pe când Gheorghe Gheorghiu-Dej a manevrat cu succes împotriva Ministrului de Interne Teohari Georgescu, procesul a fost oprit de autorităţi. Membrii ODCC au fost judecaţi în secret pentru abuzuri, cei 22 de inculpaţi fiind condamnaţi la moarte, în urma unui proces cu uşile închise.Ţurcanu a fost numit responsabil pentru uciderea a 30 de deţinuţi şi pentru abuzurile exercitate asupra altor 780. Dintre aceştia, au fost executaţi 16 condamnaţi, la închisoarea Jilava, în noaptea de 17 decembrie 1954. Deşi executat, moartea lui Eugen Turcanu a fost înregistrată la starea civilă abia în anul 1962. Din restul de 6 condamnaţi, 4 dintre ei au fost ulterior exterminaţi la închisoarea Jilava, în secţia specială de exterminare, numită Casimca. Colonelul Czeller s-a sinucis, împuşcându-se în cap, în cimitirul Bellu din Bucureşti. Cadrele securiste însărcinate cu conducerea experimentului, inclusiv colonelul Teodor Sepeanu, au fost judecate în anul următor; toţi au primit sentinţe uşoare şi au fost puşi în libertate la scurt timp. În conformitate cu noile directive ideologice, curtea a hotărât că experimentul a fost rezultatul infiltrării cu succes a agenţilor Statelor Unite şi a Gărzii de Fier în Securitate, cu scopul de a discredita organele legii din România. După Decretul de amnistie din anul 1964, închisoarea a continuat să funcţioneze tot ca închisoare pentru opozanţii regimului, care erau aduşi aici sub pretextul unor condamnări pentru infracţiuni de drept comun. În anul 1977, în urma presiunilor făcute din Occident, închisoarea Piteşti a fost definitiv închisă, în sediul ei fiind mutat Trustul de Construcţii Industriale Piteşti. La începutul anilor 1980, pe circa o treime din suprafaţa curţii penitenciarului au fost construite blocuri de locuinţe. O parte a zidului care înconjura penitenciarul Piteşti mai există şi astăzi, pe latura de N-V a închisorii.

Comandanţii închisorii Piteşti

La conducerea închisorii s-au aflat:

•   Stănescu Vasile (1944 – 1949);
•  căpitan Dumitrescu Alexandru (1949 – 1951);
•  locotenent Kovacs Anton (1951 – 1953);
• locotenent Savu Victor (1953 – 1954);
• căpitan Mândres Petre (1954 – 1956);
•  maior Ivaşcu Ştefan (1956 – 1958);
•  maior Cârstoiu Sebastian (1958 – 1961);
•  maior Toma Mihai (1961 – 1977).

•   După 1989, abandonată şi parţial în ruină, clădirea a fost vândută unei firme de construcţii în 1991; mai multe clădiri au fost fie distruse, fie total schimbate. Un memorial a fost construit în faţa intrării închisorii.

Făgărăşeni trecuţi prin reeducarea călăului  Ţurcanu

• Prof. Ion Halmaghi

Deşi era născut în SUA, Ohio, se considera făgărăşean, părinţii fiind din Sărata. A absolvit cursurile Facultăţii de Filosofie Bucureşti în 1941, a fost mobilizat pe front, dar se întoarce din Crimeea rănit. Este condamnat pentru că nu se mai întoarce pe front, iar în mai 1948 este arestat din nou. Este încarcerat la Jilava unde cunoaşte teroarea instituită de  Maromet, apoi este transferat la Piteşti unde trece prin demascările lui Ţurcanu. Supravieţuieşte, dar ajunge apoi la Aiud, unde torţionarul Gheorghe Crăciun îi aplică un regim dur şi nemilos. Se eliberează în 1964, iar după un an reuşeşte să plece în SUA unde îi este repartizată catedra de filozofie de la Universitatea din Pittsburgh. Revine în ţară după pensionare, în 1995, dar se stabileşte la Sibiu. Moare în 2009 şi este înmormântat în cimitirul din Sibiu.

• Studentul Virgil Radeş

Era din Berivoii Mici, student la Timişoara. Este rănit în confruntarea cu Securitatea din casa învăţătorului Ion Pridon dn Părău, de la 15 noiembrie 1950, când Marcel Cornea este ucis. Anchetat şi torturat la Securitatea din Făgăraş, Braşov, urmează procesul în urma căruita la 15 iulie 1951 este condamnat la 15 ani de uncă silnică. Este închis la Piteşti unde suportă atrocităţile lui Ţurcanu, apoi demascările de la Gherla, urmând Aiud, de unde se eliberează în 1964.

•  Ing. Gheorghe Toader

Era orfan de părinţi şi a fost crescut de bunicii lui care locuiau în cartierul Galaţi al Făgăraşului. A urmat Liceul Radu Negru, fiind un elev foarte bun, a terminat Facultatea de Chimie din Bucureşti cu rezultate excepţionale. În  1946 a revenit la Făgăraş pentru a conduce fabrica chimică, unde şi-a organizat un laborator chimic. I s-a propus să conducă organizaţia anticomunistă de la Făgăraş, ar el  şi-a dorit o viaţă închinată ştiinţei. ,,Mă cunoşti Ioane, că nu-s născut să fiu erou, eu cred că aş putea  servi mai bine pe tărâmul ştiinţei, nu-s fricos, dar mi-ar răpi timp preţios” îi spune Gheorghe Toader lui Gavrilă Ogoranu n 1946. În mai 1948 a fost arestat şi condamnat. Trece prin închisorile din Braşov, Piteşti şi din 1952 la Gherla condusă de Goiciu. Moare de pneumonie după ce Goiciu l-a pus pe el şi alţi câţiva deţinuţi să golească un wc ce se înfundase, pe o ploaie cu lapoviţă. Apoi l-a băgat la arest,  la ,,neagra”,  unde a stat pe cimentul îngheţat zile în şir.

•   Dr. Petru Săbăduş

Era originar din Sânmartin de Gherla, refugiat în 1940 la Făgăraş, odată cu cedarea Ardealului. S-a aflat în fruntea mediciniştilor  la grevele studenţeşti de la Cluj. În mai 1948 el împreună cu Pavel Mârza s-au retras în Munţii Apuseni alăturându-se grupului Dabija. Încearcă să treacă în Iugoslavia, dar este prins şi arestat. Este judecat în săptămîna patimilor din 1949 şi condamnat la 12 ani de muncă silnică. Trece prin Piteşti, Aiud, Gherla unde îşi ajută camarazii ajunşi la infirmerie până în august 1953. Salvează un deţinut, iar torţionarul Petre Goicu, cpmandantul închisorii  îl bate fără milă, îl calcă cu bocancii. Este pus pe o targă şi lăsat 3 zile pe holurile infirmeriei între viaţă şi moarte.  Este dus la spitalul din Dej, dar moare, în 1954.

•  Victor Florea

Era din Sâmbăta de Sus şi pe când era elev la Liceul Teoretic ,,Gheorghe Lazăr” din Sibiu conducea Frăţiile de Cruce de aici, ca în 1947 să devină şef peste Frăţiile de Cruce din Ardeal. Era student la Cluj, când a fost arestat la 6 iunie 1948 împreună cu alţi 120 de studenţi din acest centru universitar. A fost condamnat la 10 ani de temniţă grea şi a fost încarcerat în închisorile  din Cluj, Piteşti, Gherla, minele de la Baia Sprie şi în lagărul de la periprava. La Piteşti a suportat atrocităţile lui Ţurcanu.

•  Pr. Gheorghe Opriş

Era originar din Dridif, elev la Liceul ,,Radu Negru” şi apoi student la Teologie în Sibiu. Fiind membru în Frăţile de Cruce este arestat în iunie 1948, este judecat în 1949 şi condamnat la 3 ani de închisoare. Este încarcerat  la Jilava, apoi este mutat la Piteşti unde timp de 7 luni suportă atrocităţile lui Ţurcanu. De aici este transferat la Gherla unde trece prin demasările lui Popa Ţanu.  Este condamnat din nou la un an de închisoare şi este trimis la lagărul de muncă de la Bicaz de unde se eliberează în 1953. Îşi continuă studiile şi ajunge preot la Merghindeal, apoi la Rupea.

•  Ioan  Bălan

Este din Făgăraş. În 1941, 6 septemrie, este arestat de Siguranţă şi condanat la 5 ani de închisoare, trecând prin teniţele de la Braşov, Aiud, Deva, Vaslui, Alba Iulia şi Suceava. S-a implicat în rezistenţa anticomunistă pe când era student la  Politehnica Bucureşti. A fost arestat în  15 mai 1948 şi  reţinut 3 luni la Securitatea din Bucureşti, apoi trimis la Jilava fără să aibă vreo condamnare. Este transferat la Piteşti unde supravieţuieşte reeducării lui Ţurcanu. Este trimis apoi în lagărul de la Capu Midia de unde se eliberează în 1953.

•  Ion Marhau
•  Nicolae Mazilu şi Ioan Mogoş din Toderiţa sunt arestaţi în 1948 şi încarceraţi timp de 2 ani la Piteşti. După eliberare  au intrat în lupta anticomunistă, formând grupuri de luptători în Ţara Făgăraşului. În 1950 sunt ucişi la Pădureni-Timiş, prin trădare, în casa lui Traian Muraru.