Conform biografilor care s-au ocupat de viața lui Iisus, pornind de la cei patru evangheliști  și continuând cu cercetătorii de mai târziu, Iisus din Nazaret nu a avut niciun dascăl, evangheliile sunt primele izvoare și cele mai credibile în acest sens. ,,De unde are el înțelepciunea și puterile?” se întrebau contemporanii Săi. (Matei 13, 54) Armand Puig menționează: ,,Trebuie deci păstrat itinerariul sugerat de cele patru evanghelii, conform cărora Iisus a copilărit și crescut la Nazaret, unde a locuit și a lucrat până la vârsta adultă. Asta implică și faptul că nu a fost discipol al niciunui rabin: dacă țelul vieții lui ar fi fost să se facă rabin, ar fi trebuit să se ducă la Ierusalim, nu să rămână în micul sat de origine”. (Armand Puig, Iisus, un profil biografic) Evanghelistul Ioan, acreditat de către posteritate ca fiind cel mai iubit și mai tânăr dintre ucenicii lui Iisus, pune punctul pe ,,i”: ,,Cum știe acesta carte fără să fi învățat?”. Evanghelistul Marcu, cel despre care Tradiția spune că era mic când Iisus a luat ,,Cina cea de Taină” cu ucenicii Săi în casa părinților lui, spune: ,,Și, fiind sâmbătă, a început să învețe în sinagogă. Și mulți, auzindu-L, erau uimiți și ziceau: De unde are El acestea? Și ce este înțelepciunea care I s-a dat Lui? Și cum se fac minuni ca acestea prin mâinile Lui?” (Marcu 6, 2-3) În ceea ce privește persoana lui Marcu, preotul profesor Ioan Constantinescu spune, în lucrarea cu titlul ,,Studiul Noului Testament”, următoarele: ,,A doua Evanghelie canonică din Noul Testament este aceea a Sfântului Marcu. Ea este cea mai scurtă dintre Evanghelii, cea mai concisă, dar și cea mai expresivă. Autorul ei este socotit Marcu, care mai poartă numele de Ioan, fiind amintit de multe ori în cărțile Noului Testament când cu numele evreiesc de Ioan, când cu cel roman de Marcu. El era din Ierusalim, unde mama sa, Maria, avea o casă, în care Mântuitorul, împreună cu ucenicii Săi, au mâncat Cina cea de Taină și unde s-a instituit Sfânta Euharistie. Se pare că sub numele de Marcu se ascunde acel tânăr care aștepta pe Petru și Ioan cu un ulcior de apă la poarta cetății dinspre Betania spre a-i conduce la casa hotărâtă pentru a se consuma Cina cea de Taină (Marcu 14, 13-14; Luca 22,10) Pe Marcu îl identifică unii cu tânărul care a venit la Iisus și L-a întrebat ce să facă spre a moșteni viața veșnică. Deși observă că Domnul Hristos îl privește cu simpatie, când aude că trebuie să se despartă de toată avuția spre a-L urma, refuză, nefiind încă pregătit sufletește (Marcu 10, 17-22). Mai sigur este faptul că Marcu a fost acel tânăr care L-a urmat pe Domnul Hristos și ucenicii Lui în grădina Ghetsimani înfășurat într-un giulgiu, iar când au încercat să-l prindă slugile arhiereilor, a lăsat giulgiul și a fugit gol (Marcu 14, 51-52). Acest fapt este istorisit numai în Evanghelia a doua. După o veche tradiție, Marcu ar fi aparținut unei vechi familii preoțești, din tribul lui Levi- ca și Barnaba, ruda sa- ar fi urmat să se facă preot la Templu, dar cunoscând pe Mântuitorul și învățătura Sa, a părăsit acest gând, iar după Învierea Domnului s-ar fi convertit la creștinism și s-a dedicat Evangheliei. O altă tradiție ne informează că Marcu ar fi făcut parte din cei 70 de ucenici ai Mântuitorului împreună cu Iosif din Arimateea, Nicodim, Luca, Cleopa etc…Din toate acestea rezultă că Marcu L-a cunoscut pe Domnul Hristos, L-a văzut și ascultat. El și mama sa făceau parte dintr-un cerc mai larg al învățăceilor Domnului. Faptul că Sfântul Petru, scăpând din închisoare, în mod minunat, unde a fost aruncat de Irod Agripa în anul 44, vine în casa Mariei, în care erau adunați mai mulți creștini (Fapte 12, 12-13), înseamnă că această casă era un centru creștin acum și a fost și mai înainte. De aici, Barnaba, unchiul lui Marcu, împreună cu Sf. Apostol Pavel îl iau pe Marcu în Antiohia Siriei unde se înființase o comunitate creștină și unde vor pleca împreună în prima călătorie misionară, numai până la Perga Pamfiliei”. Marcu este menționat în câteva rânduri de Sfântul Apostol Pavel dar el devine ucenic al Sfântului Apostol Petru care îl numește ,,fiu iubit”, lucru ce ne indică faptul că s-ar fi putut chiar să-l boteze. Vom relua povestea Sfântului Evanghelist Marcu când ne vom ocupa cu biografia celor care au scris istoria lui Iisus Hristos, evangheliștii.

,,Și ce este înțelepciunea care i s-a dat lui?“ 

Conform sursei Evangheliei lui Ioan, la Ierusalim se știa clar că Iisus era un autodidact și nu avusese deloc dascăli. ,,Surpriza vine din faptul că Iisus n-a avut niciun dascăl. Tot de surpriză- de asemenea combinată cu o doză de dispreț- este vorba și în reacția oamenilor din Nazaret când Iisus vine în sat și începe să predea la sinagogă: ,,De unde are el acestea? Și ce este înțelepciunea care i s-a dat lui?…Au nu este acesta teslarul…” (Marcu 6,2-3; Matei 13, 54-55). În Luca 4,22 întrebarea nu are o semnificație negativă, dar este formulată într-un mod asemănător: ,,Nu este, oare, acesta fiul lui Iosif?” Tonul surprins apare fiindcă Iisus a început să instruiască oamenii din propriul său sat. Cei din Nazaret știu bine că n-a studiat nicăieri și totuși văd că dovedește o ,,înțelepciune” extraordinară și de neînțeles: ani de zile a fost doar tâmplarul, sau unul dintre tâmplarii, din Nazaret. Cineva care n-a avut dascăl vorbește ca un dascăl!” spune Armand Puig. Armand Puig, cercetătorul biblic și preotul catolic expune informațiile într-un mod complex: cercetător obiectiv și totodată om al credinței. În momentul în care oamenii tind să meargă doar spre cercetarea rațională sensul se pierde. Spre exemplu, James Tabor merge extraordinar de bine pe niște fire logice, recunoscând existența istorică a părinților Maicii Domnului- Ioachim și Ana, până când se împiedică în rațiune, reluând teza că Iisus ar fi fost conceput ,,din flori” chiar, înainte ca Iosif să-l recunoască drept fiu, insinuând chiar și un ,,adulter”.

Taumaturgul

Iisus își întărește învățătura prin minuni, așadar nu minunea în sine era mobilul activității lui Iisus, ci învățătura, minunea nu făcea decât să-I valideze demersul pedagogic. ,,El predica ca unul care avea putere” spun evangheliile, primele surse de cercetare istorică asupra persoanei Sale. Înainte să vorbim despre misiunea de vindecător al lui Iisus trebuie să ne oprim mai întâi asupra unor aspecte pe care Douglas Groothuis le-a remarcat foarte bine. ,,Partea cea mai însemnată a relatărilor Evangheliilor se referă la activitatea Sa publică din ultimii trei ani de viață, în special la răstignire și Înviere. Conștienți fiind de faptul că nu putem oferi o relatare completă a evenimentelor, vom evidenția doar câteva aspecte semnificative ale faptelor și învățăturilor Sale din această perioadă. Înainte ca Iisus să înceapă seria predicilor și minunilor, vărul Său, Ioan Botezătorul, stârnea o adevărată revoluție spirituală pe Valea Iordanului, predicând botezul pocăinței spre iertarea păcatelor (Matei 3:2). Fără-ndoială, Ioan era o apariție stranie; un ascet îmbrăcat într-o haină din păr de cămilă, care-și ducea zilele hrănindu-Se cu lăcuste și miere sălbatică. El predica necesitatea pocăinței poporului, depărtarea de orice imoralitate și practica botezul mulțimilor, avertizând că mânia lui Dumnezeu nu va întârzia să se manifeste asupra celor care nu se întorc cu toată inima spre El. Chemarea Sa la pocăință nu era însă un simplu îndemn la o moralitate superioară; ea avea o semnificație aparte prin faptul că Ioan se proclama deschizătorul de drum al lui Hristos (N.R- în catolicism și protestantism se scrie Cristos dar noi folosim Hristos. Niciuna dintre variante nu este incorectă. Cristos vine din filieră latină iar Hristos din filieră greacă. Așa și cu ,,Iisus” care vine pe filieră greacă, și Isus, care vine pe filieră latină. Bazaconiile conform cărora ,,Isus fără doi ,,i”” ar însemna ,,măgar” face parte din spălarea de creier, habotnicie și prostie cu carul), despre care spunea: ,,El este Cel care vine după mine, ale cărui sandale nu sunt vrednic să le dezleg”. (Ioan 1,27) Dezmințind zvonurile din popor, potrivit cărora ar fi fost Hristosul, Ioan Botezătorul a răspuns categoric fariseilor: ,,Eu nu sunt Hristosul”. (Ioan 1:20) Contrar teologiei New Age, Ioan nu și-a asumat starea de Conștiință Cristică, Numindu-L Hristos doar pe Iisus, Cel căruia avea misiunea să-i pregătească terenul. Când Iisus a venit să fie botezat, Ioan s-a împotrivit, spunând: ,,Eu trebuie să fiu botezat de Tine și Tu  vii la mine?” La care Iisus a răspuns: ,,Lasă acum să fie așa, căci trebuie să o facem pentru a împlini toată neprihănirea”. (Matei 3, 14-15) După cum spunea Ioan Botezătorul, Iisus era într-adevăr ,,mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29) și nu avea nevoie de pocăință, însă El dorea să-l recunoască pe profet drept antemergător al Său și, în același timp, să Se identifice cu poporul pe care a venit să-L mântuiască. După ce Iisus a fost botezat, pe când Se ruga ,,s-a deschis cerul și Duhul Sfânt S-a coborât peste El în formă trupească, ca un porumbel. Și din cer s-a auzit un glas care spunea: ,,Tu ești Fiul Meu prea iubit; în Tine îmi găsesc toată mulțumirea Mea!” (Luca 3: 21-22) Identificându-Se prin botez cu poporul, Iisus (N.R- în textul lui Groothuis este folosit Isus dar am dat explicațiile mai sus) rămânea totuși unic, prin faptul că Duhul Sfânt și Dumnezeu Tatăl L-au evidențiat doar pe El ca fiind ,,Fiul”, Cel trimis în lume cu o misiune specială. Nu avem niciun indiciu că Iisus ar fi primit, obținut sau descoperit starea de Hristos în momentul botezului. Mai degrabă putem spune că acest eveniment a consfințit începutul misiunii Sale divine, la vârsta de aproximativ treizeci de ani (Luca 3:23). După cum regele Irod plănuise să-L distrugă în pruncie, acum urma să o încerce Diavolul la vremea maturității, ducându-L în deșert și ispitindu-L pe diferite planuri. După un post de patruzeci de zile, Iisus a trebuit să înfrunte trei ispite, fiecare fiind menită să-I slăbească încrederea în Tatăl și să-L deturneze de la împlinirea misiunii Sale divine. De fiecare dată Iisus a demascat încercările Diavolului de a perverti înțelesul Scripturii, corectându-l cu citate din cartea Deuteronom. După ce toate ispitele Diavolului au eșuat, Iisus S-a întors din deșert și a început să-și aleagă discipolii (vezi Matei 4: 1-11 și Luca 4:1-13). Din pasajele indicate mai sus se poate observa clar faptul că Iisus era angajat într-o luptă spirituală interpersonală. Diavolul nu este prezentat drept ,,partea întunecoasă” sau ,,umbra” psihicului uman (cum o face C.C. Jung) sau ca personificare mitologică a unor puteri cosmice (cum consideră Joseph Campbell). El există ca persoană inteligentă, ca dușman personal al lui Iisus, pe care-L ispitește prin pervertirea înțelesului Scripturii. În acele circumstanțe de maximă intimidare, Iisus se arată incoruptibil, integru și puternic. Conflictul lor terestru era însă abia la început”. Nu putem merge mai departe să vorbim despre funcția de tămăduitor al lui Iisus fără a fi lămurite aceste chestiuni, pentru că Iisus vindecă boli trupești (paralizați, oameni cu mâna uscată, orbi, șchiopi, surdo-muți) dar și boli interioare, foarte asemănătoare cu bolile psihice de astăzi. Este interesant faptul că nu se știe nici acum precis care este cauza epilepsiei, se tratează doar efectele. Între posesie demonică și boala psihică granița este foarte subțire, pentru că nu există boală psihică să nu aibă de-a face măcar cu necredința. Medicii spun că creierul se scurtcircuitează, e ca o ață care se rupe și duce la lipsa coerenței și a oricărei logici. Nebunul își are realitatea și logica sa, este, de fapt, o altă interpretare a realității, tot atât de diabolică, pentru că oamenii cu aceste probleme sunt recunoscuți de către psihiatri ca mari manipulatori și mitomani. Asta nu înseamnă că medicina psihiatrică trebuie exclusă din vindecare, este una dintre cele mai mari greșeli, dacă nu chiar crime, ca un preot să-i recomande familiei unui bolnav psihic să nu-l mai ducă la specialist, și să facă doar acatiste și să-i dea numai apă sfințită, unde mai punem și faptul că foarte mulți medici psihiatri sunt credincioși, recunosc și ei limitele științei. Să vedem de unde a învățat Iisus să vindece oameni. ,,Pe de altă parte- spune Armand Puig- cei din Nazaret au auzit că fiul lui Iosif și al Mariei, de când și-a părăsit satul și s-a dus la Cafarnaum, face miracole: vindecă bolnavi și alungă demonii din oameni. Mirarea se repetă: Unde a învățat toate astea? Și de la cine? Și se întreabă: ,,De unde are el înțelepciunea aceasta și puterile?” (Matei 13,54). Luca pune pe buzele oamenilor din Nazaret cuvinte care reflectă starea lor sufletească: ,,Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă și aici în patria ta”. (4,23). Uimirea apare așadar datorită faptului că Iisus a trăit la casa lui și acum, când a început să predice, arată două calități necunoscute: cea de rabin și cea de taumaturg, de tămăduitor. Nici una nu se explică printr-o instrucție organizată, la școală sau cu un dascăl care să-l fi inițiat în taine ascunse. Nici în cazul rabinului galileean Hanina ben Dossa- poate contemporan cu Iisus- care vindeca și alunga demonii, nu este menționat nimeni care să-l fi inițiat în arta și ritualurile magice: Hanina, ca Iisus sau ca taumaturgul Apollonios din Tyana, aparține tipului de vindecători charismatici, care-și bazează activitatea pe autoritatea propriei persoane și pe forța cuvântului, primite ca dar divin și însoțite de elemente rituale minime (punerea mâinilor, de exemplu). Cu totul altul este cazul magiei, în care elementul cheie este deprinderea secretelor și a ritualurilor cu un dascăl experimentat, care-l introduce pe discipol în lumea exorcismelor și a formulelor ezoterice. Taumaturgul charismatic face binele doar celor ce-i cer ajutor, le reface viața și demnitatea. În schimb, cel ce practică magia declanșează procese care pot fi extrem de dăunătoare pentru oameni, rămași în voia forțelor oculte. În plus, între magician și obiectul artei sale nu este nevoie să se stabilească o relație personală, spre deosebire de taumaturgul charismatic, care acționează într-o ambianță de încredere și deschidere.

Tocmai aceasta este acuzația care i se aduce lui Iisus, că, la originea vindecărilor pe care le face se află un pact cu Satana. Așa afirmă învățătorii Legii veniți de la Ierusalim să dea verdictul asupra exorcismelor sale: ,,Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor”. (Matei 12, 24); Marcu 3,22; Luca 11,15). Ecoul acuzației se face auzit și în Evanghelia după Ioan: ,,Ai demon” (7,20). Și va continua în tradiția rabinică, în care Iisus este acuzat de practicarea magiei…Un text rabinic (Talmudul Babiloniain) afirmă chiar că Iisus ar fi învățat magia în Egipt, de unde ar fi adus formule magice tatuându-și-le pe piele. E evident că, din prima clipă, miracolele făcute de Iisus deranjează și sunt interpretate de unii- cei ce nu-l acceptă- ca semne ale unei complicități cu Satana și nu ca o putere acordată de Dumnezeu spre a face bine. Dar în niciunul din miracolele făcute de Iisus nu apar invocări de forțe oculte, nici descântece, nici formule ezoterice: contextul lor este activitatea de predicare, vestirea unui Dumnezeu prezent în mijlocul umanității. Dar oamenii din jur îl identifică în primul rând ca rabin și această denumire, deseori apărută în decursul activității sale publice, ne ajută să înțelegem care este imaginea lui”. (Armand Puig, Iisus, un profil biografic). (Ștefan BOTORAN)

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here