,,Moldova, Ardealul şi Ţara Românească, pohta ce-am pohtit“ a spus marele Mihai Viteazu, fiul lui Pătraşcu. Suliţele mercenarilor flamanzi au pus capăt unui vis frumos pe Câmpia de la Turda. Era 9 august 1601. Mihai Viteazul a avut parte de un sfârşit violent, fiind asasinat chiar în mijlocul armatei sale. Cine şi de ce a comandat moartea voievodului român a fost mult timp un subiect dezbătut de istoriografie. Din primăvara şi până în toamna lui 1600, Mihai Viteazul a fost stăpânul Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei.
Curtea imperială de la Viena dorea însă Transilvania sub stăpânirea ei şi nu a domnului valah. L-a trimis pe generalul Basta să scoată Transilvania de sub stăpânirea lui Mihai, iar la 18 septembrie 1600, în bătălia de la Mirăslău Mihai Viteazul pierde Transilvania. Aproape în acelaşi timp, pierde şi Moldova, invadată de trupele poloneze, apoi domnia în Ţara Românească, în locul său fiind pus de turci şi cu ajutor polon, Simion Movilă. Şi-a luat familia, un corp de oaste şi a fugit prin Transilvania, urmărit de trupele ardelene şi atacat din cetatea Devei, prin Ungaria, către curtea de la Viena. În anul 1601 era deja la Viena şi spera să-l convingă pe împăratul Rudolf de Habsburg de credinţa sa, dar şi să-i ceară ajutorul, măcar pentru recăpătarea tronului şi reluarea luptei contra turcilor. Mihai nu mai avea bani nici măcar pentru a-şi întreţine trupele şi alaiul, fiind nevoit să lase 700 de oameni în Ungaria.
- ”În februarie 1601, nobilii în frunte cu Czaki s-au ridicat împotriva generalului imperial, îl arestară şi în cele din urmă Basta eliberat, e silit să plece la Dej şi de acolo la Satu Mare, pierzând Ardealul în chip ruşinos, fără luptă, după ce vărsare atâta sânge să-l cucerească. Arhiducele Maximillian aflând de retragerea lui lui Basta, spune pe faţă, că nu e alt chip să ţii în frâu pe ardeleni, decât cel cu care începuse Mihai”, scria P.P Panaitescu în ”Mihai Viteazul”.
Între timp, ardelenii îl aleg conducător pe Sigismund Bathory, o mai veche cunoştinţă de a lui Mihai. Basta şi Mihai Viteazul îşi unesc oştile la Maitin lângă Satu Mare şi pornesc contra lui Sigismund. Bătălia se dă la Gorăslău, pe 3 august 1601. Mihai reuşeşte să impresioneze în aceată bătălie şi o câştigă cu o manevră inspirată, capturând toată artileria inamică. La Turda, Mihai şi-a despărţit oastea de cea a lui Basta şi se pregătea să plece către Făgăraş. Nu a mai apucat. În dimineaţa zilei de 9/19 august 1601 a fost ucis în faţa cortului său de un grup de mercenari valoni.
- Iată cum descrie o cronică anonimă moartea lui Mihai Viteazul: ”Iar când fu într-o dimineaţă văzu viind oaste nemţească către cortul lui, unii călări, alţii pedeştrii şi socoti că aceştia sunt ajutorul lui, şi nimic de dânşii nu se temea. Iară ei procleţii nu i-au fost de ajutor, ci vrăjmaşi. Şi dacă văzu că sosesc, ieşi din cort înaintea lor şi le zise: ”Bine aţi venit, voinicilor, vitejilor!”. Iară ei se repeziră asupra lui ca nişte dihănii sălbatice cu săbiile scoase. Iar unul cu suliţa şi-l lovi direct în inimă, iar altul degrab îi tăie capul”.
- O altă cronică poloneză: Aproximativ 300 de valoni, trimişi de generalul Basta – arată cronicarul Szamoskozy – şi conduşi de valonul Jaques Beauri, au venit în tabăra domnitorului. Beauri împreună cu încă trei sau patru valoni au intrat în cort şi i-au cerut lui Mihai să se predea, prinzându-l de straie. Principele muntean a prins spada cu mâna stângă şi a încercat să lovească. Un mercenar valon a tras cu o armă de foc direct în mână, schilodindu-l şi dezarmându-l. Imediat, domnitorul a fost înjunghiat şi împuşcat cu un pistol. Valonii i-au tăiat capul cu propria lui spadă şi l-au batjocorit şi l-au jefuit. I-au luat bunurile de valoare, iar trupul i l-au aruncat într-un şanţ. Capul i l-au pus pe un cal mort şi a zăcut acolo trei zile – zice acelaşi cronicar.
- Ce spune Panaitescu: ”Curtea Imperială nu stabilise dinainte soartea Ardealului după recucerire, nici rolul lui Mihai. Acesta fusese recunoscut odinioară, măcar de Pezzen, ca guvernator al Ardealului, înţelegea deci să stăpânească iar această ţară, cu învoirea împăratului. (…) De aceea Basta a lucrat pentru stăpânii lui, care vroiau să aibă Ardealul direct sub cârmuirea lor, înlăturând pe Mihai. Basta era un general în slujba lor şi nu ar fi făcut această faptă, dacă nu ar fi ştiut că ea va fi aprobată”, P.P Panaitescu
Epopeea lui Mihai Viteazul
Circulă nişte poveşti foarte periculoase, de fapt este vorba aici de nişte ,,ardelenisme“ care nu servesc nimănui. Poveşti picante cum că de fapt Sigismund Bathory a făcut prima Unire şi nu Mihai Viteazul. Ceea ce a făcut Sigismund a fost un act de vasalitate încheiat cu Moldova şi apoi Ţara Românească. O fi fost Mihai un mare aventurier dar şi un bărbat pe măsură: puternic şi destoinic. Că n-a fost o uşă de biserică în viaţa de zi cu zi nu umbreşte cu nimic inteligenţa sa. A fost primul vizionar care a întrevăzut importanţa unirii tuturor valahilor într-o singură ţară. Şi spunem valah întrucât termenul de ,,român“ aparţine istoriografiei moderne. ,,Când tronul Ţării Româneşti fu luat în stăpânire de Mihai Viteazul-spune Nicolae Iorga- fiul grecoaicei Teodora şi nepotul puternicului vistiernic şi ban Iani, clientul lui Andronic Cantacuzino, căruia-i datora numirea, şi prietenul arhiepiscopului Dionisie de Târnovo, el întrunea toate curentele bizantine de până atunci: cel care venea pe calea Bisericii, cel ce fusese creat de mediul constantinopolitan, cel pe care-l reprezentau marile familii şi cel stârnit de îndemnurile Apusului. În aceasta constă şi interesul personalităţii lui neobişnuite şi al faptelor sale strălucitoare“ (Nicolae IORGA, Bizanţ după Bizanţ, traducere după originalul în limba franceză intitulat ,,Byzance apres Byzance de Liliana IORGA-PIPPIDI ) Mihai Viteazul era perceput ca un Mesia de către creştinii din Balcani. După căderea Constantinopolului Ţara Românească şi Moldova au început să fie văzute ca un ,,Bizanţ după Bizanţ“. Ele au început să preia rolul fostului Imperiu Ortodox. Istoricul Neagu Djuvara este foarte obiectiv în ceea ce priveşte figura măreţului domnitor: ,,S-a spus şi se spun prea multe despre Mihai Viteazul. În jurul lui s-a născut o legendă în care nu se mai poate deosebi adevărul istoric de elementele adăugate de-a lungul timpului. Că a fost un căpitan strălucit şi un geniu politic sînt lucruri incontestabile. Victoriile lui asupra turcilor au avut un ecou pînă departe ( regele Franţei, Henric al IV-lea, scria ambasadorului său la Constantinopol ca să ceară informaţii asupra valahului ). În ţările balcanice, printre greci, bulgari, sîrbi au apărut cîntece populare despre vitejiile lui Mihai Viteazul. Dar, lucru paradoxal, la noi în ţară nu a fost iubit. De ce? Fiindcă acest viteaz a vrut mai întîi să-şi adune o armată puternică, iar rezultatul eforturilor sale militare a fost o gravă înrăutăţire a stării ţăranilor“ (Neagu DJUVARA, O istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p. 109) Filmele cu ciobani valahi ce căsăpeau de unii singuri cîte 10 turci doar cu bîta n-au nici un temei şi făceau parte din contextul naţionalismului comunist. Şi filmul despre Ştefan cel Mare cu Gheorghe Cozorici în rolul principal a fost o mare bagatelă. Doar Sergiu Nicolaescu a revoluţionat filmul istoric românesc, aducîndu-l la standarde adevărate. Domnitorii noştri au purtat luptele cu mercenari şi soldaţi profesionişti de la curţile boierilor-,,steagurile“. ,,Mihai Viteazul-mai spune Neagu Djuvara-şi-a purtat războaiele cu boierii din jurul lui, cu cetele pe care aceşti boieri le-au putut aduna de pe anumite moşii, cu cîţiva răzeşi, dar mai cu seamă, din păcate, cu lefegii străini, iar aceştia costau scump. Avem păstrate toate statele de plată, ştim exact cine au fost. Ştim cîţi mercenari sîrbi, albanezi, unguri sau secui a avut Mihai Viteazul“ ( ibidem p. 114 ) Şi mai spune Neagu Djuvara: ,,Timp de cîteva luni Mihai Viteazul este stăpîn şi pe Moldova; iar pe monedele lui scrie că-i Voievod al Munteniei, al Transilvaniei şi al Moldovei. Primul moment cînd se află uniţi toţi românii sub acelaşi spectru“ (ibidem p. 115) Dar să ne întoarcem la Nicolae Iorga care spune: ,,Mihai strînge în jurul său pe episcopii greci ai răscoalei, i se trimit, prin Dionisie Rali, scrisorile <<creştinilor din Tesalia, din Epir, din Macedonia şi din toată Grecia>>, şi, ridicat în slavă de un Gheorghe Palamede şi un Stavrinos, el primea, la 1594, din partea unui cărturar contemporan, un mic poem despre <>,- titlu care, de teama turcilor, ni s-a păstrat în criptogramă…“ (Nicolae IORGA, op. cit. ,,Bizanţ…“, p. 127)
Mihai Viteazul s-a născut în 1556 în orașul Târgul cu Floci, pe atunci un centru comercial important al Țării Românești, aflat la vărsarea Ialomiței în Dunăre, și a fost fiul nelegitim al domnului Pătrașcu cel Bun și al Teodorei Cantacuzino, coborâtoare dintr-o veche familie bizantină, soră a lui Mihail Cantacuzino, poreclit Şaitanoglu. În octombrie 1593 tânărul a devenit domnitor al Țării Românești datorită celor 400.000 de florini pe care familia i-a plătit, dar mai ales datorită insistenţelor rudelor mamei sale pe lângă marele vizir de la Constantinopole, într-un moment de criză al Imperiului Otoman.
