Sursa: nostrasilva.ro
Nu vizitasem niciodată, înainte, Valea Lotrului și nu cunoșteam bine împrejurimile din această regiune. Aveam numai oarecare infomații vagi despre felul cum au fost jufuiți sistematic moșnenii de drepturi lor și despre sălbațicile devastării ale pădurilor de brad din această frumoasă regiune.
Am trecut prin Brezoi, comuna mare așezată la Gura Lotrului, într-o poziție se poate de pitorească, dar plină de instalații „Carpatinei” și ticsită de personal această societate, format din străini și înstrăinați.
„Carpatina” luase fiinţă înainte de 1910, prin fuzionarea a două societăţi mai mici: „Lotrul” şi „Oltul”. Împotriva companiilor, aveam un puternic resentiment încă din timpul primului război mondial, considerând-o cuib de spioni și de străini indezirabili. Dintre aceştia musafiri oploşiţi aici, care aveau toate drepturile şi nici o datorie faţă de ţara aceasta, se recrutează călăuzele care au condus pe alpinii bavarezi în spatele trupelor noastre. După război, nimic nu clintise în această societate, care-și release activitatea „normală”, cu aceleași peronaje cu nasuri coroiate și cu aceleași rosturi sinistre.
În timpul drumului am avut ocazia să aflu multe lucruri neplăcute pe seama conducătorilor “Carpatinei” și a mijloacelor folosite de ei, spre a se îmbogăți pe spinarea bieților moșneni. Anania Colhon, moșnean și el din comuna Malaia, mi-a povestit, în timp ce mă transporta cu căruța sa, multe amănunte despre felul cum au fost înșelați moșnenii de pe Valea Lotrului, ca să li se pedă nimic pădurile, În acest scop “ Carpatina” a folosit mijloace din cele mai ticăloase, recurgând în primul rând la alcool și la serviciile unor șnapani, cum a fost un oarecare Fotache, care, prin fel de fel de tertipuri, puneau mâna pe titlurile de proprietate ale moșnenilor, lipsindu-I. de dovadă elementară a drepturilor lor. Pe cei mai colțoși, îi domoleau aruncându-le și lor un moc oscior sau înrolându-i în serviciul lor.
Cei care îndrăzneau, însă, să se împotrivească și nădăjduiau în „Sfânta dreptate”, erau sărăciți, până la urmă, prin procesul interminabil. În mod obișnuit, la judecătoria din Brezoi, au fost instalate „oameni de încredere” și această instanță judecătorească făcea impresia, mai degrabă, de oficiu al acestei companii. Dacă vreo victimă a prepușilor „Carpatinei” se hotărăște să recurgă la sprijinul justiției, atunci personalul acestei judecătorii, după ce primea cuvenitul plocon drept mulțumire, caută să-l convingă că nu are nicio șansă într-un asemenea proces, ceea ce era, de altfel, perfect adevărat. Dacă acesta se încăpățână și stăruia în proces, aproape în regulă generală, pierdea. Cei mai mulți împricinați se descurajau și „Carpatina”, în „generozitatea” ei, se grăbea să profite de starea lor de demolarizare, spre a-şi consolida „drepturile” prin tranzacţii extreme de avantajoase pentru ea. Dacă, totuși, unii aveau curajul să mărgă și la alte instanțe superioare – Tribunal, Curte de Apel, Casație – aici, nenorociții de împricinați se loveau de greutăți și mai mari, trebuind să dea lupta cu o întreagă armată de mari avocați, ale cărei servicii permanente fuseseră achiziționate anticipate de „Carpatina”, la un preț destul de mare.
Jaful pe care-l făcea această societate de străini lacomi și fără scrupule, nu cunoștea nici o limită. Nu-i interesează decât să taie pădurile, fără nicio grijă de regenerarea lor. Și doar existau legi silvice care prevedeau, în texte precise, dispoziții de regenerare și sancțiuni severe în caz de abateri. Toate aceste prescripții ale legii, erau menite să rămână însă literă moartă, fiind sistematic ocolite sau încălcate. Cum ar fi îndrăznit vreun biet agent silvic ori pădurar, să lupte cu preaputernicii conducători ai „Carpatinei”? Lucrul acesta nu-l cuteza nici măcar șeful de ocol, care, când trebuia să verifice dacă s-au replantat sutele de mii de hectare de rășinoase tăiate, în loc să asude urcând coastele grele și să se cocoțeze pe toți munții, preferă să- şi odihnească oasele ca oaspete al „Carpatinei”, unde-l aşteptau mese alese. Cât priveste „forma” legii, ce era mai ușor decât alcătuirea unor procese verbale, în care să se afirme situații reale, pe baza încredințării unor subalterni deprinși să măsluiască adevărul?
„Carpatina” avea, de altfel, tot felul de „consilieri”, experți în opera de corupție, care știau să aranjeze întotdeauna lucrurile. Dat pentru că statul își are, totuși, organele sale superioare de control, „Carpatina” a găsit mijlocul să se aranjeze și în privința aceasta. În consiliul său de administrație, figurau în permanență câțiva foști și viitori miniștri dintre cei mai însemnați și, în felul acesta, acțiunea de supraveghere și orice protecție a statului, era frânată.
De la Brezoi, drumul mergea pe malul drept al râului Lotru, printre două șiruri de munți înalți, care poartă urmele devastatoare opera de distrugere ce a avut loc în ultimele decenii pe această vale. Am trecut prin Săliştea Mălăii, apoi, după un scurt popas la Malaia, ne-am continuat drumul, călări, spre Ciunget. Nu mai fusesem niciodată în această zonă de o sălbatică frumusețe. Până la gura Latoriţei, am mers pe o şosea de munte pietruită şi bine întreţinută. De aci, am început să urcăm pe un drum tăiat în munte, care ajungea, în unele puncte, la 150-200 m deasupra râului. Drumeagul acesta, mai mult potecă, e atât de îngust, nu pot merge alături doi cai. Caii de munte sunt însă docili și foarte bine dresați, astfel că te poți lăsa fără grijă în nădejdea lor. Privind în joss pre sclipirea vălurelelor cristaline ale Latoriţei bogate în păstrează, te cuprinde ameţeala. Pasul sigur al cailor domoli, care merge în șir după felul muntenesc, îți dau încrederea deplină. La Ciunget, am stat o vară întreagă în casa vestitului vânător Ion Jianu. Numai urşi împuşcase, în viaţa lui, 64 şi le ţinea răbojul cu grijă, fiindcă, deşi bătrân, spera să mai dea încă piept cu Moş Martin. În satul acesta, pierdut, între munți și cu totul izolat de lume, mă desfătam admirând frumusețea naturii înconjurătoare, sorbeam cu nesaț aerul sănătos al munților și mă învioram în apă cristalină a Latoriței. Drept hrană aveam păstrăvi, lapte, brânzeturi și mămăligă, fiindcă pâinea se aducea de la Voineasa numai cu multă greutate. În contrast izbitor cu lipsa pâinii, era însă belșugul de tot felul de băuturi, pe care localnicii le aduc din drumurile lor care nu mai conțin, în butoiașe purtate în desagi.
Foloseam din plin timpul și pentru citit, căutând să-mi consolidez și să-mi completez cunoştinţele de drept. Și totuși, în izolarea aceasta, am avut norocul să-mi ceară asistență judiciară la cercetarea locală pe munți, care urma să se facă într-un proces dintre Universitatea Săsească din Sibiu și moșnenii voineșari. Aflând că mă găsesc în Ciunget, am fost rugat de Vasile Comşa, primarul comunei Voineasa, să-l însoţesc la această cercetare. Firește, am primit cu mare bucurie, mai ales că perspectiva unei plimbări pe munți, până la Obârșia Lotrului, era cât se poate de atrăgătoare. Ştiam câte ceva, din istorie, cu privire la uzurpările făcute în decursul timpului de această onorabilă comunitate săsească şi voiam să le fiu de folos acestor moşneni. Pentru Puia, excursia aceasta a fost un permanent prilej de încântare și de voie bună. Calea pe vârfurile munţilor Dobrunu, Socii, Ştefleştii, cu privelişti măreţe ce se desfăşoară panoramic până în zarea depărtată; drumul prin pădurile de brazi uriaşi, în aerul îmbălzămat şi ozonat al munţilor; popasurile de noapte în jurul focurilor imense, la care ardea câte un brad întreg, tot acest contact cu o natură primitivă, sălbatică și măreață, avea farmecul nouă, un farmec inexprimabil.
La „Feltrinelli” pe Soci, la Vidra și apoi la Obârșia Lotrului, am găsit așezări omenești bine întemeiate, cu gospodării în regulă, unde am putut să odihnească nopții, în camera curate și în paturi cu saltele moi. Era o plăcere să mergi cu acești moșneni viguroși și sfătoși, care ne-au povestit, în tot timpul drumului, lucruri din cele mai interesante. Petre Dorc, Petre Socolescu, Andrei Oancea şi toţi cei ceilalţi moşneni care ne însoţeau, se întreceau să ne îngrijească şi să nu întreţină buna dispoziţie. La Vidra, au organizat chiar și o partidă de vânătoare, însă n-am știut să exploateze norocul de a înregistra și eu o ispravă vânătorească, fiindcă niște mistreți veritabili au fost confundați de primarul Comșa, tot așa de ageamiu ca și mine, cu porcii. lui Grigore Mirion din Voineasa. Zece zile cât a durat cercetarea, am avut parte de cea mai frumoasă vreme. Niciodată, de atunci, n-am mai avut prilejul să mai fac o excursie atât de plăcută și de instructivă. Reîntorşi la Ciunget, într-o zi, am fost înştiinţat că au venit părinţii mei la Malaia şi nu aşteaptă să ne întoarcem cu toţii acasă. Ne-am făcut imediat pregătirile de plecare și ne-am despărțit cu regret de bunele noastre gazde și de căsuța care ne adăpostise o vară întreagă. Mă simțeam acum întremat pe deplin, pieptul nu mă mai supără și simțeam o imensă dragoste de viață. (Av. Nicolae Angelescu, Memoriile unui om obscur)
Sursa nostrasilva.ro
Foto: Comuniunea stăpânilor de munți și codru
