Extrasenzorialul face parte din viața omenirii și, în mod special, religiile se ocupă de acest aspect. ,,Din punct de vedere al istoriei reigiilor- spune Mircea Eliade-, iudeo-creștinismul prezintă hierofania supremă: transfigurarea evenimentului istoric în hierofanie. Ceea ce înseamnă ceva mai mult decât hierofanizarea Timpului, căci timpul sacru apare curent în toate religiile. De data aceasta, evenimentul istoric ca atare este cel care revelează maximum de transistoricitate: Dumnezeu nu doar intervine în istorie, ca în iudaism; el se întrupează într-o ființă istorică spre a suferi o existență istoricește condiționată; aparent, Iisus din Nazaret nu se deosebește prin nimic de contemporanii săi din Palestina. În aparență, divinul a fost în întregime absorbit de istorie: în fiziologia, în psihologia, în ,,cultura” lui Iisus, nimic nu lasă să se întrevadă Dumnezeu-Tatăl însuși. Iisus mănâncă, digeră, suferă de sete și de căldură ca orice evreu din Palestina. În realitate însă, ,,evenimentul istoric” pe care-l constituie existența lui Iisus este o teofanie totală: există în toate acestea un fel de efort cutezător de a salva evenimentul istoric în sine, acordându-i maximă îndreptățire de a fi. În ciuda valorii atribuite Timpului și istoriei, iudeo-creștinismul n-a dus la istoricism, ci la o teologie a istoriei. Evenimentul nu este valorizat el însuși, ci numai datorită revelației pe care o comportă, revelație care-l precedă și îl transcende. Istoricismul propriu-zis este un produs al descompunerii creștinismului; el nu s-a putut constitui decât în măsura în care credința într-o transistoricitate a evenimentului se pierduse. Un fapt rămâne totuși: creștinismul se străduiește să salveze istoria; mai întâi, pentru că atribuie o valoare timpului istoric, apoi deoarece pentru creștin evenimentul istoric, deși se menține ce este, devine apt să transmită un mesaj transistoric: toată problema rezidă în descifrarea acestui mesaj. Căci, după întruparea lui Hristos, creștinul e înclinat să caute intervențiile lui Dumnezeu nu numai în Cosmos (ajutându-se de hierofanii cosmice, de imagini și simboluri), ci și în evenimentele istorice. Întreprinderea nu este totdeauna ușoară; se pot descifra fără multă greutate ,,semnele” prezenței dumnezeiești în Cosmos, dar ”semnele” similare stau ascunse și în Istorie. Într-adevăr, creștinul admite că, după întrupare, minunile nu mai sunt ușor de recunoscut; cea mai mare ,,minune” fiind tocmai Întruparea, tot ce s-a manifestat clar ca miracol înainte de Iisus Hristos nu mai are nici sens, nici utilitate după venirea lui. Există, bineînțeles, un șir neîntrerupt de minuni acceptate de Biserică, dar toate au fost validate în funcție de dependența lor față de Hristos, și nu din cauza calității lor intrinseci de ,,minuni”. Se știe că Biserica deosebește cu grijă miracolele datorate ,,magiei” și ,,diavolului”, de minunile produse prin harul dumnezeiesc. Existența și validitatea minunilor acceptate de Biserică lasă totuși deschisă marea problemă a recognoscibilității miracolului în lumea creștină; căci e cât se poate de posibil să fim foarte aproape de Hristos, să-l urmăm, și totuși să nu lăsăm să se întrevadă din aceasta nimic: îl putem urma pe Hristos trăind viața lui istorică, aceea care, aparent, seamănă cu existența fiecăruia. Creștinul este deci îndrumat să se apropie de orice eveniment istoric cu ,,teamă și cutremurare”; pentru că, în ochii lui, cel mai banal eveniment istoric, deși continuă să rămână real (adică: istoricește condiționat), poate să ascundă o nouă intervenție a lui Dumnezeu în istorie; în orice caz, un astfel de eveniment poate avea o semnificație transistorică, poate fi încărcat de un mesaj. În consecință, pentru creștin viața istorică în sine este aptă să se umple de slavă: dovada: viața lui Hristos și a sfinților. Cu creștinismul, Cosmosul și Imaginile nu mai sunt singurele înzestrate cu puterea de a simboliza și a revela- există alături de ele Istoria, mai ales ,,mica Istorie”, cea alcătuită din evenimente în aparență lipsite de semnificații. Însă, fără îndoială, nu trebuie să pierdem din vedere că creștinismul a intervenit în istorie pentru a o aboli; speranța cea mai mare a creștinismului este a doua venire a lui Hristos, care va pune capăt oricărei Istorii”. (Mircea Eliade, Imagini și simboluri).
Relevarea unei entități sacre
Termenul hierofanie derivă din adjectivul grecesc ,,hieros” (sacru, sfânt), unit cu verbul ,,phainein” (a descoperi, a aduce la lumină), astfel încât hierofania este un act prin care se manifestă sacrul. Într-o altă ordine de idei, hierofanie înseamnă relevarea unei entități sacre în tradiția spirituală a unui popor. În activitatea publică a lui Iisus Hristos, miracolul este întotdeauna prezent întărind învățăturile Sale. ,,Unul dintre lucrurile cele mai surprinzătoare din activitatea lui Iisus este marele număr de fapte miraculoase” spune Armand Puig în lucrarea ,,Iisus, un profil biografic”. Tot el îl citează pe istoricul evreu Josephus Flavius- ,,Când Josephus Flavius vrea să rezume în puține cuvinte cine a fost acel ,,om înțelept”, îl caracterizează în primul rând ,,ca autorul unor uimitoare minuni” (Antichități, 18, 3,3). Lumea greco-romană însăși era preocupată de miracole. ,,Căutarea vindecării punea în mișcare mari mulțimi, care mergeau la sanctuarele lui Asklepios sau Isis (locul unde medicina se îmbina cu magia) sau reacționau cu entuziasm în fața unor vindecări evidente, aclamându-i pe taumaturgi ca pe zei coborâți pe pământ. De exemplu, locuitorii din Listra, din Asia Mică, au vrut să ofere un sacrificiu lui Pavel și lui Barnaba, considerați Zeus și Hermes, după ce au vindecat un olog din naștere (Faptele 14, 8-13)”. (Armand Puig) Un taumaturg celebru a fost Apollonios din Tyana, filosof itinerant din sec. I d.Hr. Filostrat i-a scris biografia la începutul sec. III d.Hr. Lui Apollonios i s-au atribuit nouă minuni. Hanina a fost un alt personaj special din lumea iudaică. Mișna descrie un text interesant unde se spunea că Hanina știa dacă bolnavul va trăi sau va muri. ,,Dacă rugăciunea curge ușor pe buzele mele, știu că este primită; de nu, știu că e respinsă”. Un alt personaj interesant era Honi sau Onias, desenatorul de cercuri, care a trăit la Ierusalim prin anii 60 î.Hr. Josephus Flavius îl numea ,,bărbat drept și drag lui Dumnezeu” și tot el menționa- ,,în vreme de secetă, îl rugase pe Domnul să alunge arșița, iar Domnul i-a și ascultat ruga, trimițând ploaia”. (Antichități 14, 2,1)
Iisus- tămăduitorul prin excelență
,,Chiar dacă acest ultim detaliu îl apropie pe Honi- și pe Hanina- de Iisus, cele două personaje nu sunt taumaturgi sau autori de miracole în sensul în care este Iisus: nu se prezintă cu autoritatea lui, iar miracolele lor nu au nicio legătură cu Împărăția lui Dumnezeu. Sunt doi bărbați sfinți care-și văd ascultată rugăciunea în numele oamenilor, bolnavi sau, chiar, lipsiți de ploaie” remarcă Armand Puig. Douglas Groothuis spune: ,,Pe lângă faptul că Iisus era cunoscut drept mare învățător, El avea reputația de a fi înzestrat cu o putere neobișnuită, fiind un făcător de minuni renumit. Minunile L-au scos imediat în evidență și I-au conferit o autoritate unică. Scopul lor era de a argumenta învățăturile date, a-și arăta compasiunea față de semeni și a demonstra venirea Împărăției lui Dumnezeu”. (Portrete istorice atribuite lui Iisus din Nazaret) (Ștefan BOTORAN)
