Cetatea Făgăraşului ascunde multă suferinţă în spatele celor şapte secole de existenţă. Atunci când castelul a fost transformat în închisoare, au fost persecutaţi, chinuiţi şi ucişi de regimul comunist între zidurile Cetăţii Făgăraşului mulți români. Despre călăii de la Penitenciarul care a funcţionat în Cetatea Făgăraşului nu s-au scris prea multe. Majoritatea localnicilor nici nu ştiu că în castelul medieval de la Făgăraş unde a trăit Domna Stanca sau unde a funcţionat Dieta Transilvaniei, a existat una dintre cele mai dure penitenciare comuniste. S-au amenajat celule cu priciuri sau încăperi de tortură şi carceră în spaţioasele săli şi odăi ale principeselor, Turnul Tomory sau Sala Dietei ajungând şi ele spaţii ale suferinţei. Şeful penitenciarului de la Făgăraş, Lazăr Tibor, era un om sadic, iar Refic Fizula, ofiţerul politic, un ins care iubea violenţa. Călăii din penitenciarul Făgăraş se fac responsabili de aplicarea unui regim de exterminare care a dus la decesul multor deţinuţi politici. Acest Refic Fizula, născut în 1925, la Agigea de Constanţa, a fost ofiţer politic şi comandant la mai multe penitenciare, Târgu Mureş, Caransebeş, Făgăraş, Buzău. La Făgăraş, în intervalul în care Refic Fizula a asigurat ,,paza şi aplicarea regimului de penitenciar”, în mai puţin de un an, au murit cel puţin 22 de deţinuţi politici care aveau între 39 şi 71 de ani, iar cauzele deceselor indicate în actele de moarte dovedesc că regimul de detenţie, alimentaţia şi îngrijirea medicală au fost gândite în scopul eliminării fizice a deţinuţilor: TBC osos, TBC renal, hipertrofie cardiacă, hemiplegia membrelor inferioare, ulcer stomacal, ciroză. Refic Fizula a rămas angajat al Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă până în martie 1960, când a fost trecut în rezervă. Un supravieţuitor al ororilor din castel, în perioada 1956-1959, Valeriu Sasu din Dumbrăveni, a descris chinul deţinuţilor încarcerați în Cetatea Făgărașului. Fostul deţinut politic Valeriu Sasu îl descrie pe şeful penitenciarului de la Făgăraş, Lazăr Tibor, ca fiind un evreu sadic.
Cetatea a devenit o temniţă grea în care deţinuţii au îndurat chinuri groaznice
,,Despre viaţa şi suferinţele celor întemniţaţi la Făgăraş se ştie prea puţin, iar numele celor morţi nu se va cunoaşte niciodată. Cetatea a devenit o temniţă grea, un abator al fiinţelor umane în care deţinuţii au îndurat chinuri groaznice. Aici, au fost deţinuţi generali, ofiţeri superiori, ataşaţi militari pe lângă ambasadele române din străinătate, ofiţeri de jandarmi, de poliţie, de siguranţă, preoţi militari, medici, întreg personalul serviciilor secrete de informaţii de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi alte formaţii secrete de informaţii din ţară şi din străinătate. De la Făgăraş au mai fost trimişi vreo 300 de colegi la Poarta Albă pentru muncă forţată, deoarece în Cetate nu mai puteau fi cazaţi din lipsă de spaţiu. După Revoluţia din Ungaria, 1956, s-au făcut arestări şi la noi în ţară. Au fost aduşi peste noi sute de persoane din toate clasele sociale, membri ai partidelor istorice PNŢ, oameni de ştiinţă ca prof. Onisifor Ghibu, etc. Deţinuţii de la Făgăraş erau supuşi unui regim de exterminare lentă prin epuizare şi forţă. Cazaţi în camere umede, reci, cu geamuri mici, vopsite (opacizate) în care nu pătrundea lumina zilei şi nici aerul curat. Dormeam pe jos, îmbrăcaţi, fără aşternut sau vreo pătură, numai pe cimentul gol. Locotenentul Lazăr Tibor, evreu sadic şi maghiarizat, un monstru degenerat, ne fixa pe podea cu arma. Ne călca în picioare ca pe nişte obiecte şi ne leoca cu cizma. Singurul mobilier în celulă era un ciubăr ce servea drept wc şi era folosit doar noaptea pe întuneric. Serviciu medical nu exista, un deţinut de drept comun verifica morţii, de medicamente nici nu se putea vorbi, ele nu existau. Hrana era foarte slabă, iar foamea era chinuitoare. Dimineaţa ni se dădea 125 grame pâine, terciul obişnuit, câteva grame de făină necernută de porumb mâncat de gărgăriţe care era interzis în comerţ. La prânz ciorbă de varză îngheţată pusă la murat iarna şi servită primăvara sau supă de ceapă degerată, uneori arpacaş cleios, intestine murdare cu balegă, burtă, picioare de vită bolnavă. Mulţi ne-am îmbolnăvit de TBC, de boli de stomac, ulcer, cancer, ciroză, reumatism, furunculoză, boli de piele. Am ajuns să ni se cojească pielea de pe noi ca de pe şopârle primăvara” a mărturisit fostul deținut politic.
Au decedat mulţi oameni în Cetatea de la Făgăraş, cadavrele lor fiind aruncate, noaptea, într-o groapă comună săpată undeva la marginea cimitirului.
Cadavrul unui deținut, în descompunere
,,La plimbare eram scoşi numai 10 minute şi eram din ce în ce mai puţini cei ce se puteau ţine pe picioare. Lazăr Tibor, dementul, ne aştepta în curte cu parul în mână de care nu se despărţea. Când striga ,,culcat”, trebuia să ne trântim pe jos cu faţa la pământ, iar cel care întârzia sau nu se putea culca, era lovit cu parul până se prăbuşea. Foamea, frigul şi teroarea ne ameninţau zi şi noapte. Un caz deosebit a fost colegul nostru, inspectorul Sfetcovici care fiind pedepsit cu trei zile de carceră a fost uitat în carcera improvizată până a murit. Într-o după masă s-a dat alarma, aceasta însemna că oriunde te aflai, trebuia să stai culcat cu faţa la pământ şi ochii acoperiţi. Bănuiam că s-a petrecut ceva neobişnuit în curte. Curioşi dar, timoraţi de teama gardienilor, am reuşit ca prin geamul vopsit să vedem întins în faţa carcerei cadavrul colegului inspector. Se dăduse ordin să fie ridicat şi transportat în curtea exterioară, dar corpul se descompuse şi răspândea un miros insuportabil. Nici gardienii nu au îndrăznit să se apropie. Au fost aduşi deţinuţii de drept comun şi obligaţi să tragă cadavrul. Piciorul mortului s-a legat cu o frânghie şi cadavrul târât încet până când s-a desprins un picior. În faţa acestei scene penibile ne-am retras nemaiputând rezista” a mărturisit pentru posteritate, supravieţuitorul ororilor din Cetatea Făgăraş, Valeriu Sasu din Dumbrăveni.
Experimente: omul cu coadă
Astfel de destăinuiri vor rămâne în memoria colectivă şi cândva vor completa, poate, istoria recentă a României.
,,Viaţa petrecută în celule era infernală. Apăreau figuri pe care nu le puteai imagina nici în basme măcar. Aceste cazuri ne impresionau şi pe noi care sufeream alături de ei. Să vezi în faţa ta omul cu coadă şi să te cutremuri. Eram înfometaţi şi slăbiţi în aşa măsură încât rămânea numai pielea şi osul. Priviţi de la spate, capătul de jos al coloanei vertebrale şi-a pierdut muşchii, s-a desprins de corp şi a rămas izolată, atârnând în formă de coadă. Era oribil să vorbeşti, nu să-ţi mai aduci aminte de deţinuţii cu şorţul din piele umană. Puterea de a rezista de pe o zi pe alta scădea pe măsură ce timpul trecea. Cei mici de statură şi slabi rezistau mai mult. Persoanele mai înalte cu o greutate corporală mai mare, se adaptau mai greu la viaţa penitenciară şi la regimul tot mai greu de îndurat. Au fost cazurile unor colegi internaţi mai târziu, pe care îi chinuia foamea în aşa măsură încât îşi autoconsumau rezidurile corporale. Omul era ca o arătare rar întâlnită. Forme neobişnuite de descompunere a organismului erau destul de frecvente. Citez cazul colegului bucovinean Braba, un om înalt, voinic, corpolent, un vânător crescut la munte în dulcea Bucovină, căruia raţia zilnică i-a fost fatală. Forma de degenerare s-a manifestat deosebit începând să scadă din înălţime, să se înconvoaie şira spinării şi dintr-un om voinic ce-a fost a ajuns un pitic. Fiind un caz pentru cercetare, a fost trimis în vederea unui studiu de specialitate, dar nu pentru a i se salva viaţa. Diagnosticul a fost: osteoporoză (mâncarea sistemului osos). Cazuri de anomalii rar întâlnite în istoria medicinii se găseau aici. E vorba de cazul colegului Hedeşan, fost teolog, un tânăr inteligent, curajos, cunoscător al marxismului pe care îl combătea cu înverşunare în toate ocaziile. Deşi scund, dar plin de voinţă, rezista şi suporta cu demnitate pedepsele la care era supus. Ajunsese atât de slăbit încât nu se mai putea vorbi de un corp omenesc, ci de un schelet ambulant condus de o putere divină. Greutatea corpului echivala cu greutatea scheletului (25-30 kg). Era teolog convins, era un duşman declarat al comunismului, aşa cum o declara mereu anchetatorilor. Era mereu tracasat, hărţuit şi purtat pe la Bucureşti. Credinţa în Dumnezeu, viaţa spirituală şi voinţa de a învinge i-au dat viaţă. Nu-i cunosc sfârşitul pentru că între noi n-a mai apărut. Cei ce protestau erau izolaţi, pedepsiţi cu zile de carceră care era o gheretă de scândură care cuprindea un om în picioare, aşezată în curtea temniţei. Raţia era redusă acolo, un calup de mămăligă cu apă rece. Pedepsele erau date cu uşurinţă. Colegul Slavu a primit 3 zile de carceră pentru că a scos un fir de aţă dintr-o cămaşă în intenţia de a se cârpi. A făcut pneumonie şi a murit la Gherla. S-a introdus pedeapsa corporală. Colegul Iliescu a primit 25 de lovituri cu bastonul aplicându-i-se botniţă la gură. După ce patru colegi au reuşit să evadeze, a sosit la temniţă o maşină specială de la Bucureşti pentru întărirea pazei, deoarece se aştepta o evadare în masă. Au început bătăile, izolarea totală, ţinuţi în celulă fără aer şi fără drept la plimbare. S-au făcut percheziţii până la piele, consultaţi şi la c–r, s-a redus raţia de alimente, s-au înmulţit cazurile mortale. Dimineaţa de la ora 6.00 până seara la ora 22.00 eram obligaţi să stăm în picioare. Ne examinam unii pe alţii şi ne programam sfârşitul. Cel care nu se mai putea ridica de jos era scos şi dus la uşa 2, a infirmierului care era morga de fapt, situată la subsolul cetăţii. După câteva zile deţinuţii de drept comun erau aduşi să scoată cadavrele sfârtecate de şobolani. Erau dezbrăcate la piele, iar hainele lor personale arse pentru a dispărea orice urmă de identificare a cadavrelor. Morţii erau transportaţi noaptea, în loc necunoscut. Cu toate că trei dintre cei evadaţi au fost readuşi, măsurile s-au menţinut. La protestele noastre că murim de foame, replica era: ,,Voi sunteţi scoşi în afara legii şi nu aveţi niciun drept”. Printre cei morţi, la Făgăraş îmi amintesc de generalul Leoveanu, inspectorii Mateş, Paximede, Dumitrescu, Sfetanovici, dr. Brădeanu, apoi Lupeanu, Stanciu, Secheli, Malamuceanu. Numărul morţilor nu se va cunoaşte niciodată” a mărturisit fostul deținut politic.
Capela transformată în magazie
Celula în care şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii Doamna Stanca, devenită mai târziu capela cetăţii cu icoane sfinte, cruce şi clopot, a fost transformată de călăul Tibor Lazăr în magazie. Clopotul a fost demontat de deţinuţii de drept comun şi instalat în curtea cetăţii pentru a servi ca sistem de alarmă şi semnalizare. ,,Clopotul parcă a refuzat să execute asemenea porunci, la câteva zile a crăpat şi n-a mai scos niciun sunet. Toţi au socotit că e un semn providenţial. Cetatea fiind declarată muzeu, penitenciarul instalat acolo trebuia să fie desfiinţat. Ne mai găseam aici vreo 300 de suflete, tot ce a mai rămas în viaţă, eram doar nişte creaturi fantomatice. În iarna anului 1959 (19 februarie), călăul Lazăr a dat ordin să se coboare în curte cu bagajele. Se auziseră că Ana Pauker intenţiona să ne predea ruşilor. Aici mi s-au aplicat cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare. Ni s-a dat calupul de mămăligă pentru 2 zile, apoi neputându-ne urca singuri în camioane am fost aruncaţi de gardieni ca nişte baloturi şi duşi la gară. Aici, aceiaşi gardieni brutali ne-au descărcat şi ne-au înghesuit în duba-cavou care ne aştepta. În dubă, mai mult cavou, urma să petrecem o noapte de groază. Extenuaţi de foame şi de frig unii am leşinat, alţii au căzut pe jos în nesimţire, somnolenţă şi leşin. Din această toropeală ne-a trezit alarma gardienilor care au început să descuie lacătele, să deschidă uşile dubei. În zadar strigau ,,Coborâţi din dubă”, nu-i auzea nimeni. Când au dat cu ochii de noi, au tresărit vorbind: ,,Păi, ăştia-s mai dărâmaţi ca ai noştri, ce vom face cu ei că nu mai sunt oameni”. Eram în gara Gherla. Ţinuţi pe scările vagonului unul câte unul şi urcaţi de gardieni în camioane, am fost transportaţi la penitenciarul Gherla. În faţa celulelor, doi gardieni ne-au aruncat pe jos, grămadă, unul câte unul. Cei care se mai puteau mişca, încercând să coboare singuri din camion, au căzut pe ciment. O echipă de doi doctori ,,deţinuţi” au scos din grămadă pe cei care mai aveau un rest de viaţă şi îi duceau la etaj, cei rămaşi pe jos morţi, erau aşezaţi unul câte unul. Nu cunosc numărul morţilor rămaşi pe jos în faţa celularului şi nici al celor care, în cursul anilor petrecuţi în penitenciarul de la Gherla, au încetat din viaţă. Amintesc printre cei care au supravieţuit pe: dr. Stroia din Sibiu mort după eliberare, Ghimbăşan stabilit la Bazna având un sfârşit identic, căpitanul Popovici stabilit la Mediaş, căpitanul Mosora din Colun-Sibiu. Acolo sub zidurile şi la umbra celulelor blestemate au închis ochii sub cizma satrapilor atei românii care au luptat pentru dreptate, libertate şi demnitate naţională. Nu la judecata de apoi să fie traşi la răspundere ci aici pe pământ, să li se măsoare pedeapsa după faptele lor antisociale, antiumane, antimorale, antidemocratice cât mai degrabă. Nu vreau răzbunare oarbă ci o dreaptă judecată” a încheiat destăinuirea Valeriu Sasu din Dumbrăveni, fost deţinut politic în inchisoarea din Cetatea Făgăraşului.
Cruce pentru cei morți în Cetate
În memoria celor decedaţi în inchisoarea din Cetatea Făgăraşului, notarul Mariana Săbăduş din Făgăraş a ridicat, în anul 1995, o cruce pe care a amplasat-o în curtea interioară a Cetăţii. După ce a fost edificat monumentul eroilor, 2010, de către AFDPR şi Primăria Făgăraş, crucea a fost desfiinţată. Ludovic Orban, un făgărășean care a locuit pe strada Pălărierilor, în apropierea Cetății Făgăraș, a vorbit despre chinurile pe care deţinuţii le-au suportat în Cetatea devenită închisoare comunistă.
- ,,Când a fost garnizoană în Cetate am fost să văd şi eu, eram copil. Dar când a devenit închisoare, nu ne lăsau nici să ne apropiem. Am locuit pe strada Pălărierilor şi auzeam cum urlau deţinuţii, erau bătuţi şi chinuiţi, ieşea căruţa cu un cal cu morţii şi erau duşi în cimitirul românesc, undeva în fund, acolo unde era gunoiul. Acolo s-a făcut o groapă şi s-au băgat morţii, şi nu ştia nimeni. Erau doi puşcăriaşi de drept comun care-i duceau la groapă. Fostul meu vecin, acum stabilit la Sf. Gheorghe, a făcut închisoare 2 ani în Cetate, dar îi era frică să spună prin ce a trecut şi după mulţi ani de la eliberare” a spus Ludovic Orban.
166 de decese
În Cetatea Făgărașului a funcţionat această închisoare până în 1960. Penitenciarul Făgăraş a fost încadrat alături de alte penitenciare, ca Târgşor, Mislea, Piteşti, Mărgineni, la un grad sporit de periculozitate. Conform registrelor actelor de deces cercetate de istoricul Ioan Ciupea, în închisoarea Făgăraş au fost înregistrate 166 de decese, care au survenit, pe ani, astfel: 1950 – 1, 1951 – 12, 1952 – 27, 1953 – 16, 1954 – 12, 1955 – 2, 1956 – 1, 1957 – 15, 1958 – 14, 1959 – 58, 1960 – 7. Printre deținuții decedați în penitenciarul din Cetatea Făgăraşului au fost și cinci generali. Astăzi nu se mai cunosc urmele fostului penitenciar, lucrările de restaurare din anii 70 îndepărtându-le până la ultima. Fișele deținuților de la Făgăraș transferați la Gherla sunt expuse în Memorialul Gherla ameenajat pe Dealul Cărămidăriei.
Generalii decedați în Cetatea Făgărașului au fost:
- Emanoil Leoveanu – 1959
- Gheorghe Ștefan Liţeanu – 1959
- Gheorghe Linteş – 1955
- Ion Popescu – 1954
- Vasile Zorzor – 1952
Generalul Vasile Zorzor rămâne în amintirea noastră ca o figură marcantă a unui ofiţer de carieră român în prima jumătate a secolului al XX-lea, fiind unul dintre fondatorii interbelici ai Jandarmeriei şi un profesor strălucit. Fusese unul dintre eroii de război şi creatorii României Mari în 1918, pe câmpul de luptă. În mai 1948, a fost dat în judecată în „Grupul Martorilor” în cadrul procesului liderilor Partidului Naţional Țărănesc la Tribunalul Militar Bucureşti şi condamnat la cinci ani de închisoare riguroasă pentru „conspiraţie pentru rebeliune”. S-a stins din viaţă în august 1952, în Penitenciarul Făgăraş. Generalul Zorzor provenea din Olteniţa. Obadă M. Mihai, fost sergent major al Jandarmeriei din Oraviţa, militar la Făgăraş, la UM 04724 în 1952, l-a cunoscut pe generalul Zorzor şi a vorbit despre situaţia acestuia. ,,Generalul Zorzor a fost arestat, condamnat şi a murit în închisoare de deţinuţi politici de la Făgăraş. La 15 septembrie 1952 am fost încorporat militar în unitatea militară 04724 Făgăraş – în fapt şcoala militară de ofiţeri chimici, unde am stat până la 1 februarie 1953 – adică 138 de zile, când s-a constatat că nu am origine social sănătoasă, după care am fost vărsat la trupă de Brigada 73 Cavaleri de la Târgovişte. U. M. 04163, în perioada în care m-am aflat la Făgăraş, am auzit şi eu de această închisoare celebră de deţinuţi politici consideraţi periculoşi, vestită prin paza strictă, cruzimea şi sălbăticia comportamentului organelor de pază. Închisoarea de la Făgărăş auzisem că este a cincea pe ţară, după cele de la Sighet, Gherla, Piteşti şi Râmnicu Sărat. Închisoarea de la Făgăraş era împrejmuită cu ziduri groase şi înalte din bolovani de piatră din munte, o culoare înfiorătoare gris-brună, înegrită de vreme şi de patina timpului, iar la anumite distanţe, în interior, în ceardace metalice, cu ferestrui pe toate cele patru laturi, caralii, cu arme automate îndreptate cu ţeava spre interior, se vedeau deasupra zidurilor – de altfel şi acesta era unul din scopurile urmărite pentru a băga spaima şi teroarea şi în cei de afară – pregătiţi în orice moment, în pozitie de tragere. Nu ştiu de ce se exagera cu asemenea măsuri de pază pentru că înăuntru, cred că din aşa zişi deţinuţi politici, nu mai rămăsese probabil decât nişte umbre, în care sufletul mai pâlpâie ca lumina unei lămpi cu petrol care se stinge din lipsă de combustibil. Aceşti oameni care în ultimile clipe ale vieţii lor îmi îmaginez că semănau poate mai mult cu nişte stafii, prin caracterul de nezdruncinat şi demnitatea credinţei lor, atât timp cât au avut suflete nişte schelete umane, aşa simple umbre de viaţă, fără contur precis, au prezentat un pericol pentru regimul comunist. Pe nişte oameni muribunzi, epuizaţi, să-i mai ţii cu lanţuri de picioare şi la mâini, mi se pare curată nebunie“ descria fostul sergent de la Olteniţa.
Emanoil Leoveanu s-a născut la Craiova la 16 aprilie 1887 şi a decedat în penitenciarul din Cetatea Făgăraş, la 26 mai 1959. A urmat Şcoala de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină (1906-1908), Şcoala Superioară de Război (1919-1921), Facultatea Juridică din Iași (1920-1923) şi Academia de Înalte Studii Comerciale din Cluj (1926). A avut gradele militare: sublocotenent-1908, locotenent- 1911, căpitan- 1916, maior-1917, locotenent-colonel-1923, colonel- 1929, general de brigadă- 1937, general de divizie- 1940, general de corp de armată- 1943. A fost trecut în rezervă la 27 martie 1945. A deţinut funcţiile militare: şeful Secţiei operaţii din Marele Stat Major (1933-1934), şeful statului major al Inspectoratului General Sanitar (1934-1936), comandantul Brigăzii 6 Artilerie (1936-1939), comandantul Diviziei 35 Infanterie (1939-1940), director general al Poliţiei şi Siguranţei Statului (1941), directorul Direcţiei Artilerie din Ministerul de război (1942), comandantul Corpului 2 Armată Teritorial (1942-1943), comandantul Corpului 7 Armată (1943), comandantul Corpului 6 Armată (1943-1944), comandantul Corpului 3 Armată (1944), comandantul Corpului 4 Armată (1944), comandantul Corpului 6 Armată (1944). În cel de al doilea război mondial s-a distins la comanda Corpului 6 Armată în luptele de eliberare a Transilvaniei, îndeosebi a oraşului Carei. A fost decorat cu ordinele: ,,Coroana României”, clasa a II-a, ,,Crucea de Fier”, clasa a II-a (Germania). A fost arestat la 17 mai 1951, fiind acuzat de crimă contra umanităţii (pentru activitatea de director al Poliţiei). A fost condamnat la 15 ani detenţiune riguroasă pentru activitate intensă contra clasei muncitoare (10 ani prin sentinţa din 9 noiembrie 1956, pedeapsă majorată la 15 ani în 13 octombrie 1957). A decedat la 26 mai 1959 în penitenciarul din Cetatea Făgăraş. La 30 Ianuarie 1955, la patru ani după ce fusese arestat, generalul Emanoil Leoveanu se adresa, din închisoare, procurorului general al României: ,,Prefer să fiu condamnat la moarte, să scap de chinurile acestea îngrozitoare, ce nu mai au sfârşit. Cu ce v-am greşit ? Ce fapte criminale am comis? De ce mă ţineţi în această situaţie ce cred că depăşeşte orice pedeapsă ce se aplică unui puşcăriaş vinovat? Interveniţi, domnule procuror general pentru sancţionarea mea cu pedeapsa capitală, socotind-o a fi o favoare pentru mine. Hrană insuficienă şi de slabă calitate din punctul de vedere al hrănirii corpului, lipsă de vitamine naturale, consumând, în general, varză, cartofi şi arpacaş. Cu o minusculă porţie de pâine. Apoi murături din belşug, mărind la exces hiperaciditatea de care sufăr şi micşorând cantitatea de calciu, din care motiv mi-au ieşit din rădăcini două măsele de pe maxilarul superior, iar restul danturii rămasă pe acel maxilar se mişcă şi ameninţă să iasă şi astfel să rămân fără dinţi şi măsele. Ţin să vă aduc la cunoştinţă că pe maxilarul inferior nu mai am nici o măsea şi nici un dinte. Am fost silit să port o proteză dentară pe care nu o pot folosi cum trebuie, neputând mesteca mâncarea, şi astfel trebuie să înghit alimentele nesfărâmate, plus că proteza zilnic îmi răneşte gingia şi îmi dă dureri pe care le suport greu. Stomacul meu este supus la eforturi mari, iar glandele secretoare ale sucului gastric mi-au produs un început de ulcer cu dureri şi deranjamente, secreţii de gaze abundente şi slăbire a colonului cu boală zisă colită. De altă parte, ficatul meu şi bila, îndeosebi, îmi dau crize accentuate pe care nu am cu ce să le atenuez ca să pot duce o viaţă suportabilă. Din cauză că în arestul din Bucureşti, strada Uranus, am fost ţinut două luni fără pat, mi s-au umplut ambele picioare atât de mult că m-am transformat într-un invalid. Medicaţie nu am primit şi nici un consult serios, ca să stăvilesc boala şi s-o atenuaz. La 15 Martie 1952 mi s-a lăsat sângele la glezna dreaptă, ieşind la suprafaţa epidermei. Ca tratament am folosit compresă cu apă rece, ceea ce , mai târziu, a dat naştere la iritaţia pielei şi o rană generală produsă de o ciupercă. Astăzi, glezna piciorului drept are o o uşoară umflătură, care mă chinuieşte cu junghiuri, zi şi noapte. Repausul piciorului, recomandat de medicul Securităţii, mi-a cauzat o slăbire a muşchilor picioarelor, din care motiv, nu am siguranţă în ele când merg. Ar trebui să scriu un volum serios, dacă aş lua fiecare părticică din corpul meu. De ce în patru ani nu s-a putut stabili vina ce mi se impută, să fiu judecat şi condamnat, sau eliberat din puşcărie, să trăiesc o viaţă de om, nu de animal condamnat să fiu dus la abator pentru consumul animalelor feroce încă înainte de judecată”. Emanoil Leoveanu implora pe procurorul general să stea de vorbă cu el ,,cel mult un sfert de oră pentru a vă convinge că am faţa şi sufletul de om bun, cinstit, leal şi cu spiritul de a fi folositor semenilor noştri. Nu cred să se fi întors omenirea pe dos, şi anume ca oamenii răi, hoţi, trădători de ţară şi partid şi criminali să fie apreciaţi ca utili şi astfel comunitatea omenească să fie condusă de bestii şi alte arătări ale vicleniei şi minciuni, care, să se acopere, aruncă fapte inventate, de circumstanţă, asupra mea pentru a vă face să greşiţi în luarea deciziei”. Cei 15 ani detenţie riguroasă s-au dovedit a fi însă prea mulţi pentru un om de peste 70 de ani, cu sănătatea puternic zdruncinată. Grav bolnav, încă din anii precedenţi, Emanoil Leoveanu avea să moară la 26 Mai 1959, la orele 23:20, în penitenciarul Făgăraş, decesul fiind cauzat de miocardo-scleroză.
Ioan I. Popescu, numit şi „Sanitarul” pentru a fi diferenţiat de alţi ofiţeri cu acelaşi nume, s-a născut la 27 aprilie 1866. A fost unul dintre generalii Armatei României din primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de comandant de divizie în campaniile anilor 1916, 1917 şi 1918. A fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazu“, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 13 Infanterie în Bătălia de la Mărășești. „Pentru vitejia, destoinicia şi îndârjirea cu care a condus operaţiile Diviziei sale în ziua de 6 august 1917, pe frontul căii ferate sud-Mărăşeşti, pădurea la Răzoare, unde fiind atacată de Diviziile 12 bavareză, 115 germană şi o brigadă din Divizia13 austriacă, după 6 ore de luptă inamicul s-a retras în dezordine, cu imense pierderi, capturând 160 prizonieri, 19 mitraliere şi un bogat material de răsboiu, lăsându-i şi un imens număr de morţi.” După război, generalul Ioan Popescu a fost ministru de finanţe în anul 1919 în guvernul condus de generalul Artur Vârtoianu. După absolvirea şcolii militare de ofiţeri cu gradul de sublocotenent, Ioan Popescu a ocupat diferite poziţii în cadrul unităţilor de infanterie sau în eşaloanele superioare ale armatei, cea mai importantă fiind cea de şef de stat major a Direcţei 6 Sanitare din Ministerul de Război, de unde a provenit şi numele de „Sanitarul”. În perioada Primului Război Mondial, a îndeplinit funcţiile de commandant al Diviziei 13 Infanterie, în perioada 24 decembrie 1916- 30 august 1917, distingându-se în mod special în cursul Bătăliei de la Mărășești din anul 1917, când a condus divizia în cea mai grea luptă de pe frontul românesc din campania anului 1917. Decoraţii: Ordinul ,,Steaua României“, în grad de ofiţer (1912), Ordinul ,,Coroana României“ , în grad de ofiţer (1907), Medalia ,,Avântul Țării“, (1914), Ordinul ,,Mihai Viteazu“, clasa III, 30 februarie 1917. A decedat în penitenciarul din Cetatea Făgăraş în anul 1954, avea 88 de ani.
Torţionarul fără chip, Refic Fizula de la Cetatea Făgărașului
Refic Telep Fizula este unul dintre cei trei torţionari pentru care Institutul de Investigare a Crimelor şi Memoria Exilului Românesc (IICMER) a depus sesizare penală, dar fără vreo finalitate. De origine turcă, Refic Telep Fizula s-a născut la 20 septembrie 1925, în Agigea. A fost băiat de prăvălie în mica aşezare care avea să fie alipită Canalului Dunăre-Marea Neagră, mormântul deţinuţilor politici. A lucrat ca băiat de prăvălie, argat sau croitor, iar în 1950 a fost recrutat pentru şcoala de ofiţeri politici MAI Oradea. A fost începutul carierei pentru Fizula, care a ajuns în doar câteva luni locţiitor politic la penitenciarul Târgu Mureş (decembrie 1950). În 1951 a ocupat acelaşi post la penitenciarul Făgăraş (1951), apoi a ajuns şef al biroului Penitenciar în cadrul regiunii MAI Ploieşti (1953). A fost comandant la penitenciarele Buzău (octombrie 1953), Dumbrăveni (noiembrie 1955), la colonia de muncă Tulcea (iunie 1958) şi la penitenciarul Tulcea (martie 1959). După un an a fost trecut în rezervă.
„În perioada în care a condus penitenciarul Făgăraş au murit cel puţin 22 deţinuţi politici, având vârste cuprinse între 39 şi 71 de ani. Cauzele deceselor, indicate în actele de moarte, dovedesc că regimul de detenţie, alimentaţia şi îngrijirea medicală au fost gândite în scopul eliminării fizice a deţinuţilor“, a stabilit IICMER. La Penitenciarul Dumbrăveni, Fizula lovea frecvent deţinuţii, lucru pentru care a fost pedepsit disciplinar de şefii săi. Zelul său este remarcat în dosarul de cadre pe care l-a studiat istoricul Mihai Burcea, fost cercetător IICMER şi fondator al Miliţiei Spirituale. „Era un ins abuziv şi pe alocuri violent, asta reiese din fişele sale întocmite de Serviciul personal. Ciudat este că nu există nicio fotografie a torţionarului, nici măcar în acest dosar de cadre“, relatează Burcea. La Făgăraş, Fizula obişnuia să se împrumute de la subalterni şi să nu le mai restituie banii sau să nu-şi plătească utilităţile. Ultimii ani de viaţă i-a trăit la Eforie Nord, într-un apartament comunist. Vecinii spun despre el că a murit internat fiind într-un azil la Tulcea. „Mă interesează prea puţin această diversiune cu condamnarea unor Acari Păun. Adevăraţii vinovaţi sunt undeva, mult mai sus. Au rămas puţini, sunt ascunşi şi ţinuţi la secret. Responsabilii sunt Securitatea, CC al PCR, laboratorul crimelor unde se fabricau toate aceste strategii de torturare şi distrugere a celor consideraţi duşmani de clasă. Despre asta nu se vorbeşte. Restul… este praf în ochi“, considera Paul Andreescu, președintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Constanţa.
Activitatea lui Refic Telep Fizula în cadrul penitenciarului Făgăraş a fost însă apreciată de către superiorii lui. Cercetătorii de la IICMER au făcut profilul acestui torționar. „La unităţile Târgu Mureş şi Făgăraş (cât a fost locţiitor politic) ofiţerul a reuşit ca printr-o muncă politică susţinută să contribuie din plin la creşterea şi educarea militarilor, asigurând prin aceasta paza şi aplicarea regimului de penitenciar. În condiţiile în care la Făgăraş regimul a fost unul cu veleităţi de exterminare, contribuţia sa la aplicarea lui îl indică drept unul dintre responsabilii pentru abuzurile din închisoare. Tot la Făgăraş, Fizula a reuşit „să îmbine munca profesională cu cea politică, conlucrând în mod principial cu comandantul unităţii”. Conlucrarea „profesională” a celor doi este reflectată de decesele înregistrate în cetatea-închisoare. În intervalul în care Fizula a asigurat „paza şi aplicarea regimului de penitenciar” (mai puţin de un an), conform documentelor pe care am reuşit să le identificăm, la Făgăraş au murit cel puţin 22 deţinuţi politici. Relevant în acest sens este cazul deţinutului politic Ioan Haiduc. Fost subşef de poliţie în localitatea Turda, acesta a fost arestat la 27 iulie 1948. Conform comisarului-şef Florin Şinca, autor al lucrării „Martirii poliţiei române”, Haiduc ajunsese „cu cangrenă şi infirmitate la piciorul stâng”, iar „infecţia s-a întins şi nu i s-a acordat nicio îngrijire medicală după bătăile încasate aici de la torţionarul Tibor Lazăr. În urma acestora, a murit într-o celulă de la Făgăraş, la 5 februarie 1952”. Informaţiile oferite de autor sunt confirmate inclusiv de către certificatul de deces care consemnează aortita şi hemiplagia membrelor inferioare drept cauze medicale ale decesului“.
Fişa lui Refic Telep Fizula
Căpitan de penitenciare FIZULA TELEP REFIC (n. 20 sept. 1925, com. Agigea, jud. Constanţa), locţiitor politic la Penitenciarul Târgu Mureş (27 dec. 1950 – 5 oct. 1951); locţiitor politic la Penitenciarul Caransebeş (5 oct. – 31 dec. 1951); locţiitor politic la Penitenciarul Făgăraş Central (31 dec. 1951 – 21 nov. 1952); şef al Biroului Penitenciare din Direcţia regională MAI Ploieşti (21 nov. 1952 – 1 iul. 1953); comandant la Penitenciarul Buzău (1 iul. 1953 – 1 nov. 1955); comandant la Penitenciarul Dumbrăveni (1 nov. 1955 – 1 iun. 1958). La Penitenciarul Dumbrăveni, Fizula lovea frecvent deţinuţii, lucru pentru care a fost pedepsit disciplinar de către şefii săi. Comandant la Colonia de muncă Tulcea/formaţiunea 0971 (1 iun. 1958 – 1 mart. 1959). La 1 martie 1959, prin ordinul MAI nr. 01383, formaţiunea 0971 Tulcea a fost desfiinţată şi transformată în secţie pendinte de Penitenciarul Tulcea. În urma acestei reorganizări, căpitanul Fizula a fost numit în funcţia de comandant al Penitenciarului Tulcea (1 mart. 1959 – 1 mart. 1960). A fost trecut în rezervă la 1 martie 1960, cu ocazia reducerilor de efective din MAI.
Torționarii avansați în grad în decembrie 1989 de Iliescu
Când România se scălda în sânge și se credea că se pune capăt regimului comunist, au fost emise decrete de către Consiliul Frontului Salvării Naționale proaspăt înființat. Prin astfel de acte normative au fost puși la adăpost torționarii comuniști din lagăre și închisori care i-au chinuit și ucis pe românii care s-au opus comunismului.
DECRET nr. 23 din 28 decembrie 1989
privind înaintarea în gradul următor a unor generali şi acordarea gradului de general-maior unor colonei din Ministerul de Interne
EMITENT
CONSILIUL FRONTULUI SALVĂRII NAŢIONALE
Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 6 din 29 decembrie 1989
Consiliul Frontului Salvării Naţionale decretează:
Articolul 1
Se înaintează în gradul de general-locotenent următorii:
– generalul-maior Dănescu Stan Gheorghe;
– generalul-maior Martis Toader Luigi.
Articolul 2
Se acorda gradul de general-maior următorilor:
- colonelului Apostol Anghelache Vasile;
- colonelului Boștina Dumitru Gheorghe;
- colonelului Maritescu Petre Ion-Mihai.
PREŞEDINTELE
CONSILIULUI FRONTULUI SALVĂRII NAŢIONALE
ION ILIESCU
Bucureşti, 28 decembrie 1989.
Nr. 23.
Boștină i-a chinuit pe deținuți la Salcia și Ostrov
General-maior de securitate Boștină Dumitru Gheorghe (n. 6 apr. 1930, com. Ciuperceni, jud. Gorj), organizator de partid la GAS Salcia – MAI (1956); locţiitor politic la Colonia de muncă Ostrov/formaţiunea 0957 (1 iul. 1956 – 1 iul. 1957 şi febr. 1960 – 8 febr. 1961); locţiitor politic la Penitenciarul Galaţi (1 iul. 1957 – febr. 1960); locţiitor politic, şef al Secţiei politice şi secretar al Consiliului Politic din Brigada 54 Pază Constanţa (1964 – ?); instructor în Secţia pentru probleme militare şi justiţie a CC al PCR (? – 12 apr. 1978); secretar al Comitetului de partid din aparatul central al MI (12 apr. 1978 – ?); membru în Biroul Consiliului Politic din MI (febr. 1979 – ?); instructor la CC al PCR (aug. 1974); şef de Secţie la Direcţia Informaţii Externe – UM 0544 Bucureşti din DSS (? – 1979); şef al Inspectoratului judeţean Constanţa al MI (1979 – ?); membru în CJ Constanţa al PCR şi în Biroul CJ Constanţa al PCR (1979 – 1984); deputat în Consiliul popular al judeţului Constanţa; şef al Direcţiei Generale a Penitenciarelor (25 dec. 1989 – 1990). Mircea Fometescu, fostul primar al comunei Ciuperceni, îşi aminteşte de Dumitru Boştină. “Soţia ştiu că i-a murit, dar parcă am auzit că şi el. În ultimii ani a venit pe la casa din Văianu, casă bătrânească, cred că din nostalgie. A încercat să repare una alta, apoi a renunţat. Lumea îl ştia ca haiduc, mai puţin ca securist, asta urmare a unor întâmplări petrecute cu el în tinereţe. El nu povestea, era destul de închis”, susţinea Fometescu.
Dănescu, implicat în arestările din decembrie 1989
Generalul-maior de securitate Gheorghe Stan Dănescu (n. 28 iul. 1928, com. Vânătorii Mici, jud. Giurgiu), şef al IJ Ialomiţa al MI (1 mart. 1971 – 1 oct. 1977); şef al Inspectoratului de Securitate al municipiului Bucureşti/SMB – UM 0800 Bucureşti (1 oct. 1977 – 31 oct. 1984); şef al Inspectoratului Municipiului Bucureşti al MI (31 oct. 1984 – 4 iun. 1988); adjunct al ministrului de Interne (4 iun. 1988 – 30 dec. 1989). În această ultimă funcţie, Dănescu a răspuns de coordonarea activităţii aparatului central al Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi a tuturor penitenciarelor de pe întreg cuprinsul RSR. Poziţia de locţiitor al lui Tudor Postelnicu i-o datora Elenei Ceauşescu, preşedinta Comisiei pentru probleme de cadre de partid şi de stat a CC al PCR (în structurile de conducere ale MI se ştia că Dănescu era „protejatul” primului-viceprim-ministru al Guvernului). Sute de demonstranţi au fost depuşi fără forme legale în Penitenciarele Timişoara şi Bucureşti – Jilava (17 – 22 decembrie 1989). A fost avansat la gradul de general-locotenent prin Decretul CFSN nr. 23 din 28 decembrie 1989. Va fi tras pe linie moartă la nici trei săptămâni de la avansare (Decretul CFSN nr. 62 din 17 ianuarie 1990).
Martiș sau ,,Ciungul“ a luptat cu partizanii din munți
Generalul-maior Luigi T. Martiş alias „Ciungul” (n. 31 aug. 1925, mun. Adjud, jud. Vrancea – d. 1994, mun. Bucureşti), comandant de companie la Centrul de instrucție a cadrelor MAI din Botoşani, şef al Biroului pregatire de luptă din Direcția Generală a Trupelor – MAI şi comandant al Regimentului 7 Operativ Cluj (anii ’50); membru supleant (1974-1979) şi membru plin al CC al PCR (1979-1984); comandant al Trupelor de Securitate (1975-1984) şi şef al Direcției organizare-mobilizare din MI (1985-ian. 1990). Martiş şi-a pierdut brațul stâng în luptele purtate de trupele MAI cu partizanii anticomunişti din munți (anii ’50). În decembrie 1989, Martiş controla schemele de organizare şi răspundea de mobilizarea tuturor efectivelor militare din MI. (Lucia BAKI)
.
