În documentul emis la 11 martie 1291 de regele Ungariei, Andrei al III-lea, în cadrul congregației generale de la Alba Iulia, se recunoșteau drepturile de posesiune ale magistrului Ugrinus, asupra Făgărașului și Sâmbetei, în virtutea drepturilor pe care le primiseră predecesorii săi prin diplome regale. În lipsa altor documente, nu se poate preciza natura și durata stăpânirii lui Ugrinus la Făgăraș, numele așezării reapărând abia în titlul domnitorului muntean Vladislav Vlaicu, atunci când denumea întreg ducatul Făgărașului pe care îl avea în posesie.
Peste un secol, la 1393, episcopul catolic al Transilvaniei, Gobelinus, numea Făgărașul ca marele oraș românesc, iar într-un act emis aici de regele Sigismund de Luxemburg, în 1397, califica așezarea drept Villa Fogaras. La scurt timp, însă, Făgărașul era indicat ca oppidum (târg), statut pe care îl va avea și în secolele următoare, până după mijlocul veacului al XIX-lea.
Statutul urban al aşezării (stabilirea drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor) s-a asigurat prin documente emise de regii maghiari sau principii Transilvaniei. Încadrarea sa în această poziție se poate datora următorilor factori: era un centru de putere (reşedinţa unui conducător local), deținea un număr important de meşteşugari ori negustori, se afla la intersecţia unor drumuri importante, statutul juridic, avea dreptul organizării de târguri ș.a.
Deși a jucat un rol important în istoria Transilvaniei medievale, Făgărașul n-a cunoscut dezvoltarea la care au ajuns multe alte așezări citadine. Cu toate acestea, s-a înregistrat o evoluție specială a sa, marcată de o organizare internă aparte, vizibilă și în raporturile comunității târgului cu stăpânii țării.
Târgul era înconjurat de un gard, întreținut de locuitori, după cum rezultă din privilegiul acordat în 1596 de principesa Maria Christierna, care mai era vizibil încă în secolul al XVIII-lea, pentru ca până la 1830 să fie amintit sub denumirea de șanț. Evident că acest sistem de apărare foarte slab nu a putut face față incursiunilor armatelor străine, care până către anul 1700 au incendiat și distrus cu ritmicitate târgul. Acesta este motivul principal care a condus la inexistența în zilele noastre a unor clădiri mai vechi de începutul secolului al XVIII-lea, cu excepția bisericii Sf. Nicolae; cea mai veche clădire laică datează din 1728, fiind cunoscută astăzi sub numele de casa Inochentie Micu Klein.
Vreme de peste cinci veacuri și jumătate urbea a avut statutul de târg, cu conducere separată de cea a cetății. Unele surse documentare indică ridicarea Făgărașului la rangul de oraș – civitas libera regiaque – la anul 1857, pe când altele numai la 1863, pierzând acest statut către mijlocul secolului al XIX-lea pentru o scurtă perioadă.
În toată această perioadă, călătorii străini care au poposit aici l-au perceput cel mai adesea ca o așezare importantă: ”un oraş mare dar împrăştiat” (1702), ”un oraş mare” (1738), ”vrednic de luat în seamă, arată destul de frumos” (1828), ”localitatea este foarte întinsă” (1838).
Cert este că după mijlocul secolului al XIX-lea, până la instaurarea regimului comunist, cosmopolitul Făgăraș devenea o așezare care s-a dezvoltat încet, dar sigur, atât din punct de vedere edilitar, economic, educațional, cultural, cât și demografic. Au fost ridicate în această perioadă o serie întreagă de edificii publice și particulare care au definit micul oraș, au fost amenajate parcuri, s-au pietruit străzile, a fost introdus iluminatul, telefonia etc.
Totul s-a curmat după 1947, când regimul comunist a considerat că Făgărașul trebuie supus cu forța, în urma celei mai importante rezistențe anticomuniste din țară, distrugând proprietatea particulară și industrializând orașul cu scopul eterogenizării populației sale prin aducerea de muncitori din celelalte zone. Așa-zisa sistematizare și urbanizare nu a făcut altceva decât să desfigureze aspectul patriarhal al vechiului oraș, prin demolarea a sute de case, în locul acestora apărând o serie întreagă de blocuri inestetice.
Sursa: Muzeul Țării Făgărașului
