România împărțită. Un stat surd și nesimțitor. Români buni și răi. Români pro- ruși și români pro-europeni/pro-occidentali. Șefi stăpâniți de minciună și ură, dar mulți, mult prea mulți. Români mulți cu mapa, dar puțini cu sapa. Multe banane, trotinete și ghiozdane. Istorie multă în școli, dar a altor popoare și nu a românilor. Mulți parlamentari, dar puțini trăitori românește. Multă presă, dar puțini jurnaliști. Multe ong-uri, dar muncesc pentru arginții veniți de la distanță. Multe proiecte, dar puține realizări. Multe diplome, puțini specialiști adevărați. Stive de doctorate, dar lipsite de substanță. Politicieni pe toate bulevardele și ulițele prăfuite. Șpagă de supraviețuire și șpagă de îmbogățire. În țara lui Eminescu, Goga, Antonescu… Eminescu este sugrumat sub condeiul istoricilor și scriitorilor de mucava. Eroii României au fost transformați în extremiști periculoși în noaptea neagră a minoritarului cu tichiuță. Penalul amenință furibund pe oricine nu urlă din toți rărunchii pro-occidental. Una câte una pică statuile de pe soclurile demnității la un simplu ridicat din sprânceană a unuia cunoscut ca ,,von der…“. Cei mulți tac. O tăcere izvorâtă din dorințe și speranțe îngropate însă de ignoranța strecurată pe sub ușile democrației vechi și noi. Cei puțini urlă besmetic, dar nu la lună ci în microfoanele bine plătite ale mass mediei și serviciilor. Urlete și tăceri peste România împărțită.
A fost o moțiune de cenzură. A picat Guvernul României împărțite. Dar n-a plecat niciunde. ,,Lucrează“ zi lumină pentru românii împărțiti. Pentru Safe, PNRR, împrumuturi, comisioane. Nu pentru românii sărăciți de taxele majorate cu nesimțire de Guvernul picat. Românii cei mulți, fără excepții, vor plăti decenii multe pentru ,,munca“ până la epuizare a Guvernului picat. Dar plătitorii vor fi înarmați regește, cu drone, cu tancuri, cu avioane, cu puști, cu baionete, cu praștii, cu lasere. Se pot lupta modern și pro-occidental cu oricine de pe mapamond. 17 miliarde de euro la prima strigare. Doar pentru înarmare. Nici nu apucă România împărțită să le vadă că iau drumul pribegiei spre marele Reich, spre orașul luminilor de pe Sena, privind ironic spre România împărțită.
Din sferele înalte ale conducerii României împărțite, coborând agale spre ulița ce se vrea regionalizată, ne izbește frontal realitatea locală. Unii-s baroni cu tinichea, alții-s plătitori. Ar întreba Caragiale: ,,Eu cu cine votez?“. Răspunsul vine de la sine. Cine dă mai mult. Și a dat Făgărașul până la 2/3 din banii publici. Se potrivește aici legenda despre Lăcustă vodă. A dat până cei care au tot luat l-au decapitat. Era cu secole în urmă. Dar vorba românului în vogă astăzi: cireșul înflorește în aprilie. Continuând ideea, cireșul dă în pârg la sfârșitul lui mai sau cel târziu la început de iunie.
Făgărașul are buget în 2026. S-a dat încă odată liber la cheltuieli: salarii, comisioane, lucrări pentru lachei, cursuri, studii, proiecte, vânzări, exact ca și până acum. Vă îndoiați că bugetul local nu va fi votat după voia ,,vătafului de moșie mică“, așa cum a fost definit primarul de un bun făgărășean? Din 19 consilieri, 16 sunt sub papucul vătafului. Doar trei n-au putut fi manevrați. Din trei au rămas însă doi, unul a plecat prin demisie. Dar vătaful cu bici îl vrea dus și pe cel mai vocal din opoziția firavă. Și a recurs la vechile metehne culese înainte vreme de la ai lui, ca un vrednic moștenitor. Celui mai lacheu, cu școală puțină și minte așișderea, i-a dat temă de casă. Ce a ieșit? S-a repetat circul din 2022 când vătaful voia să scape de jumătate din legislativ. A fost o palmă grea pe obrazul istoric al Făgărașului! Dar ce contează pentru o mână de inși care vremelnic domină urbea și nu pot decât să o batjocorească? Îi vom găsi și pe ei la coșul de gunoi al istoriei locale.
Nu pot să nu redau un dialog rușinos din ultima adunare a legislativului:
-,,În calitate de primar și organizator al ședinței îți cer să-ți dai demisia din CL Făgăraș!“
-,,Ce calitate aveți să-mi cereți demisia?“
Zâmbeau lacheii din jurul vătafului, aclamându-i isprava. Doar pentru a-și confirma (a câta oară?) supunerea. O atitudine ce sfidează legea, bunul simț și moralitatea.
Vorbind de moralitate, adăugându-i însă demnitatea și onoarea, redau istoria unei vieți, a unui adolescent, care a trecut prin cel mai dur coșmar doar pentru că n-a putut suporta cele de mai sus. ,,Un copil cu ghiozdanul plin de manuale a fost smuls violent de pe băncile școlii și aruncat brutal într-unul dintre cele mai diabolice sisteme de exterminare din Europa de Est. Iulian Bălan nu apucase să iubească, nu apucase să își construiască un viitor, nu apucase măcar să înțeleagă complet lumea adulților. Regimul totalitar abia instalat la București nu avea însă nevoie de tineri care gândeau liber și puneau întrebări incomode. Teroarea de stat trebuia instaurată rapid, iar un adolescent curajos reprezenta un pericol mortal pentru o dictatură bazată exclusiv pe frică și minciună. A fost luat de lângă familia sa îngrozită într-o noapte aparent banală, iar ușa de metal a celulei s-a închis în urma lui pentru un sfert de secol. Drumul său prin geografia infernului românesc reprezintă o hartă completă a suferinței naționale sub comunism. A fost mutat constant ca un colet lipsit de orice valoare, legat în lanțuri grele de la mâini până la picioare, prin nu mai puțin de șaisprezece centre de detenție și tortură extremă. A cunoscut frigul din subteranele Securității București, umezeala din fortul Jilava și bătăile de la Timișoara, Arad și Sibiu. Peste tot, absolut același tratament inuman, aceeași privire goală a gardienilor, aceeași teroare concepută special pentru a-i distruge fizic și psihic pe toți cei care refuzau să se supună. Regimul încerca disperat să-i smulgă denunțuri împotriva colegilor, să-l transforme într-o unealtă a lor. El a ales însă tăcerea absolută, o tăcere plătită scump, cu sânge și tinerețe. Târgșorul a fost cu siguranță una dintre cele mai crunte halte ale acestui calvar lung, o închisoare destinată aproape exclusiv minorilor și elevilor. Aici, sistemul nu voia doar să pedepsească trupuri, ci voia să reeduce forțat caractere prin teroare continuă. Copiii erau forțați să asiste la torturarea celor mai buni prieteni, erau înfometați până la limita halucinațiilor și erau puși să muncească până la epuizare fizică totală. Iulian a văzut cu proprii ochi cum colegi de generație, adolescenți cu vise de viitor, se stingeau încet din cauza tuberculozei netratate sau a disperării cronice. A trecut apoi, cu același dosar implacabil, prin lagărele de la Galda de Jos și Bărăgan, prin temnițele groazei de la Codlea și izolarea de la Cetatea Albă. Fiecare transfer era o speranță falsă spulberată rapid. Aiudul, celebrul abator al elitelor românești, i-a fost de asemenea casă pentru o lungă perioadă. Acolo, printre generali și foști miniștri interbelici, elevul de odinioară a devenit un bărbat maturizat în umbra morții. A învățat alfabetul Morse pentru a comunica prin pereții reci cu ceilalți deținuți, a memorat mii de versuri transmise prin țevile de calorifer și a rezistat izolărilor succesive în faimoasa „Zarcă”. Acolo lumina soarelui nu pătrundea absolut niciodată. Regimul de exterminare prin înfometare și frig era la apogeu. Pâinea era o iluzie îndepărtată, iar apa un lux rar. Corpul i s-a măcinat lent sub greutatea bolilor, dar mintea a rămas o fortăreață inexpugnabilă. Nu a semnat niciun pact cu ofițerii politici. Nu și-a vândut niciodată sufletul pentru o porție în plus de mâncare caldă. Anii au trecut peste el cu o greutate pur și simplu imposibil de imaginat sau de cuantificat. Douăzeci și trei de ani de temniță grea. O viață întreagă de om, furată milimetru cu milimetru, secundă cu secundă. În timp ce afară, în lumea așa zis liberă, foștii săi colegi de clasă se căsătoreau, construiau cariere solide, aveau copii și își trăiau destinele, Iulian Bălan a privit același cer restrâns printr-o gratie ruginită. Când sistemul i-a deschis poarta eliberării, lumea lui nu mai exista. Prietenii din copilărie deveniseră adulți care se fereau să vorbească cu un fost deținut politic. Nu avea absolut nicio meserie, nu avea un viitor clar. Dictatura îi furase iremediabil totul. Detaliul cu adevărat cutremurător, cel care definește perfidia absolută a acestei tragedii, este simpla matematică a supraviețuirii sale chinuite. Opt mii trei sute nouăzeci și cinci de zile petrecute exclusiv în întuneric și abuz. Pentru absolut nicio vină reală, dovedită sau justificată. Când a fost arestat, purta pe umeri visurile curate ale unui adolescent; când a fost eliberat, regimul l-a aruncat direct într-o societate alienată care i-a refuzat până și dreptul de a-și plânge public tinerețea pierdută. Fostul elev nu a primit scuze oficiale, nu a primit despăgubiri, nu a primit recunoștință. Călăii săi cruzi, cei care l-au torturat metodic la Brașov, Ploiești sau Vaslui, și-au trăit bătrânețile liniștiți, încasând pensii speciale uriașe din banii statului pe care el l-a visat liber. O rană națională adâncă pe care nicio instanță nu a vindecat-o vreodată“.
Îl puteți iubi pe copilul torturat Iulian Bălan? Sunt mulți precum a fost Iulian Bălan. La închisoarea Suceava au fost torturași și copii de 9 ani. Ce vină puteau avea? Fără aceste coșmaruei din istorie, România ar fi ajuns la picioarele lor ca o țară unită. Iar în 2026, cu siguranță, nu aveam o Românie împărțită. (Lucia BAKI)
