Sf. Cuv. Pahomie cel Mare; Sf. Ier. Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei
De numele Sfântului Pahomie se leagă dezvoltarea monahismului ,,chinovial”. ,,Comunități monahale au existat și înaintea Sfântului Pahomie, dar Sfântul Pahomie este considerat întemeietorul monahismului chinovial pentru că a dat comunității monahale înființate de el o organizare și o doctrină fără precedent, care au făcut ca sistemul său monahal să dăinuie până azi” spune preotul profesor Vasile Răducă.
Despre Sf. Pahomie au ajuns până la noi vreo patru biografii, două scrise în limba greacă și alte două în limba coptă. Sf. Pahomie s-a născut în anul 292 d.Hr. , în localitatea Sne (Latopolis) din Tebaida, într-o familie de țărani înstăriți dar care nu erau creștini. A învățat să scrie și să citească în limba coptă iar apoi greacă. Este înrolat cu forța în armata lui Maximin Daia, care se afla în război cu Licinius, în anul 312. Pe atunci serviciul militar era făcut în condiții foarte dure: tinerii erau recrutați cu forța și obligați să meargă la oaste iar autoritățile se comportau cu recruții ca și cum aceștia erau niște deținuți. Pe când se aflau la Teba, au venit niște localnici să le aducă mâncare și apă despre care Pahomie află că erau creștini. Convoiul cu recruți a plecat apoi spre Antinoe- în Egiptul Mijlociu dar, între timp, războiul se terminase iar Licinius ieși învingător. S-a dispus demobilizarea iar Pahomie nu se mai întoarce acasă, el se hotărăște să devină creștin. Se oprește mai întâi în satul Șeșenit (Kenoboshion- astăzi Kasr-el-Sayad), în Egiptul de Sus, unde exista o comunitate creștină destul de puternică. El se retrage în clădirea unui templu păgân închinat lui Serapis, trăiește de unul singur, se roagă și cultivă legume. În anul 313 se botează și rămâne o vreme sub ascultarea avvei Palamon vreme de șase ani. În timp ce se afla în deșert pentru a se ruga, la marginea satului Tabennesi, în partea estică a fluviului Nil, aude o voce care îi spune: Pahomie, rămâi aici și fă o mănăstire. Căci mulți bărbați dornici să fie călugări vor veni să te găsească aici”. Întors la Șeșenit, îi spune bătrânului duhovnic cele întâmplate iar Palamon își dă seama că este vorba de un semn ceresc și îi acordă binecuvântarea însoțindu-l chiar el până la Tabennesi și ajutându-l pe tânărul Pahomie să-și construiască o chilie, după care se întoarce la Șeșenit. După ce primii veniți demonstrează că locul lor nu este acolo, ba chiar îl luau și în derâdere pe vva Pahomie, acesta nu îi mai primește pe falșii călugări să mai trăiască împreună cu el în colonia din Tabennesi, gest aprobat de către episcopul Serapion din Teba. Primii ucenici fideli ai lui Pahomie sunt Psentaesi, Suros și Psoi, care îi cer să-i primească lângă el. Acest lucru se întâmpla în anii 324-325 d.Hr. Pahomie le-a încredințat fiecăruia dintre ei câte o activitate iar el muncea împreună cu ei și le ținea cateheze pe baza textelor din Sfânta Scriptură. Aceștia s-au dovedit a fi râvnitori pentru această viață și Pahomie le-a dat haina monahală. În anul 328 se mai alătură grupului un tânăr foarte educat care se chema Teodor, provenit dintr-o familie înstărită din Sne. Acesta, vorbitor de limba coptă și greacă, va juca un rol important în cadrul comunității. Între anii 329-340 Pahomie va fonda și integra în comunitatea sa alte 9 mănăstiri. Înainte să moară, Sf. Pahomie îi trasează lui Teodor următoarea sarcină: ,,dacă frații se vor arăta neglijenți, să-i întorci la credința în Dumnezeu”, prilej cu care l-a mai rugat să-i îngroape trupul într-un loc necunoscut. ,,Sfântul Pahomie a înțeles că monahismul are nevoie de organizare și de învățături bine fundamentate. El a direcționat entuziasmul monahal cu reguli și învățături ferme, făcând să apară o formă de monahism comunitar foarte echilibrat în care inspirația harismatică, moștenirea anahoreților din deșert și entuziasmul celor nou-veniți din lume să se armonizeze în interiorul unui sistem bine organizat, în care obiectivul fiecărui călugăr nu-l constituie performanțele individuale, ci cultivarea diverselor modalități prin care el poate deveni slujitor al confratelui său. Pe de altă parte, sistemul monahal pahomian încearcă să realizeze în mănăstire o viață creștină, model pentru societatea laică în ceea ce privește primirea și trăirea Cuvântului lui Dumnezeu și respectul față de semeni”. (Vasile Răducă- Monahismul egiptean);
Sf. Iacob, mitropolitul Moldovei, s-a născut la 20 ianuarie 1719, într-o familie din Bucovina. La vârsta de 12 ani intră în viața monahală și se formează la obștea Mănăstirii Putna și în jurul Sihăstriei Putnei, fiind ucenicul mitropolitului Antonie al Moldovei (1730-1740). Tânărul Iacob este hirotonit preot la vârsta de 17 ani iar la 25 de ani este ales egumen al mănăstirii Putna. În anul 1745 este ales episcop de Rădăuți unde tipărește un liturghier slavo-român, iar după 5 ani este ales mitropolit al Moldovei, în scaunul de la Iași. Este cunoscut mai ales prin promovarea tiparului românesc reușind să deschidă o tipografie. El s-a îngrijit și pentru știința de carte a celor simpli spunând adesea: ,,din creșterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viața curge”. El este cel care scoate la lumină primul Abecedar românesc pe care l-a numit ,,Bucvar” și a înființat pentru copiii din satul Putna prima școală elementară rurală din Moldova. Tot el a dispus să fie traduse ,,Viețile sfinților” iar în vremea domniilor fanariote a intervenit împreună cu alți ierarhi pentru eliminarea unor forme de asuprire (desființarea veciniciei în anul 1749 și a altor biruri precum vădrăritul sau văcăritul) legându-i cu blestem pe domnii țării să nu revină asupra lor. În anul 1758, Sf. Iacob de la Putna îi cere hanului tătarilor să înceteze prădarea Moldovei iar în anul următor oprește o răscoală impunând domnitorului să facă unele reforme. Nevrând să îngăduie impunerea altor forme de asuprire a țăranilor, în anul 1760 este silit să renunțe la scaunul mitropolitan. Își petrece ultima parte a vieții la mănăstirea Putna, fiind cel de-al doilea ctitor al acesteia. Pleacă la Domnul pe data de 15 mai 1778.
(Ștefan BOTORAN)
