George Enescu s-a născut după ce unsprezece fraţi de-ai săi mor înaintea lui la naştere sau la puţin timp după aceea. Providenţa divină are însă alte planuri şi dăruieşte poporului român unul dintre cele mai strălucite genii ale sale. Sunt două nume simbolice pentru români: Enescu şi Eminescu. George Enescu este considerat titanul muzicii româneşti.

Prima compoziţie, la 5 ani 

  Jorjac, aşa cum i se spunea în familie lui George Enescu, a venit în viaţă ca un cadou menit a împodobi cultura şi arta noastră. Tatăl său, Costache Enescu, a studiat la seminar şi a fost învăţător, iar ;aria, mama, a fost născută Cosmovici şi a fost fiică de preot. Marele geniu al muzicii româneşti s-a născut la data de 19 august 1881, la Liveni. Prima vioară o primeşte de la tatăl său la vârsta de patru ani, iar micuţul Jorjac îl impresionează când îi cîntă ,,Valurile Dunării“ compus de Iosif Ivanovici. Primul său profesor de vioară a fost Lae Chiorul, un celebru lăutar local.  La cinci ani Jorjac învăţase aproape totul. Costache îşi va prezenta ulterior ilustrul fiu lui Eduard Caudella (1841-1921), nimeni altul decât celebrul director al Conservatorului din Iaşi.  În scurt timp el va descoperi tainelesolfegiilor şi va deveni şi un pianist talentat.   Prima compoziţie o semnrează la vârsta de cinci ani iar pe copertă se păstrează prima semnătură: ,,Pământ român-operă pentru pian şi vioară de George Enescu, compozitor român, în vârstă de cinci ani“. Eduard Caudella îl sfătuieşte pe Costache Enescu să îşi trimită fiul la Viena.  Primul pedagog în ale viorii va fi Sigismund Bachrich, apoi, după doi ani, în 1890, va fi admis în clasele superioare ale Conservatorului din Viena, unde va studia cu celebrul profesor Joseph Hellmesberger”.    Johannes Brahms a fost pentru George Enescu un adevărat Dumnezeu. A avut parte de profesori minunaţi precum Andre Gedalge. La Viena, Enescu va trăi sub influenţa lui Wagner şi Brahms, dar la Paris îl va descoperi pe Bach.Va mărturisi că muzica lui Bach este ,,pâinea sa cotidiană“.

 Poema Română

Opera sa nu a fost apreciată la adevărata sa valoare în timpul vieţii. La data de 6 februarie 1898 el va prezenta publicului parizian ,,Poema Română“. ,,Povestea aceasta începe acolo departe, pe plaiurile Moldovei. Încercam să pun în această suită simfonică unele din amintirile copilăriei mele, transfigurate sau, dacă preferaţi, stilizate. Era o evocare foarte îndepărtată! Reînviam imagini familiare ale ţării natale pe care o părăsisem de aproape opt ani şi care mă face astăzi să-i regăsesc mireasma şi priveliştile“. Marele Saint-Saens a apreciat foarte mult această capodoperă iar Edouard Collone va lansa ,,Poema Română“ publicului occidental.    Protecţia prinţesei Elena Bibescu, gazda unuia dintre cele mai frecventate saloane pariziene, prietenă cu marele pianist polonez Ignacy Paderewski, cu Marcel Proust, Pierre Bonnard, Leon Blum, a contat mult în racordarea lui Enescu la cercurile elitei intelectuale pariziene.    La data de 13 Martie 1898 la Ateneul Român va avea loc prima audiţie a ,,Poemei Române“ chiar sub bagheta sa.   În epoca comunistă această operă nu a fost prezentată niciodată integral pentru că ea a fost urmată chiar de ,,Imnul Regal“.

 Anul marilor pierderi
 

În 1916 România intră în război, an fatal cu mari pierderi teritoriale şi naţionale: se stinge Regina Elisabeta, piere Ştefan Luchian. Tudor Arghezi îşi amintea: ,,…într-o seară, într-o înnoptare totală a camerei şi străzii, uşa camerei lui Ştefan Luchian, imobilizat în întuneric ca un dolmen se deschise. Intrase un străin, care nu mai fusese în camera pictorului niciodată. Îşi scoase pelerina, aruncând-o în întuneric. Sub pelerină adusese o cutie. Era o vioară, căci vioara începu să cânte. Ce a cântat, cum a cântat, Luchian, care plângea povestind basmul unei seri pe jumătate în agonie, nu a putut să spuie. Străinul i-a cântat un ceas întreg, numai pentru urechea lui aproape astupată cu lut…Apoi umbra s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: <<Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu>> Mîinile nu şi le-au putut strânge, pentru că braţele pictorului nu se mai puteau mişca“.

Compune Oedip

 

 În februarie 1902 încântă Berlinul. Îşi cumpără bilet la ,,Oedip rege“ a lui Sofocle sub interpretarea lui Mounet-Sully, lucru care îl marchează profund.  ,,O idee fixă îmi cuprinsese mintea: să compun un Oedip al meu“.  Timp de 25 de ani, compozitorul va fi obsedat  de ideea de a-şi realiza capodopera, o Capelă Sixtină a creaţiei sale muzicale.  La sfatul lui Pierre Lalo, un cunoscut critic muzical al vremii, apelează la Edmond Fleg, poet şi dramaturg, pentru a-i pune la dispoziţie textul pentru care va compune muzica. Libretul va fi gata în 1912, dar Enescu, nemulţumit, îi cere autorului să-l refacă în sensul viziunii lui asupra celor două piese ale lui Sofocle: Oedip rege  şi Oedip la Colonos.  A doua versiune a lui Fleg e pe placul lui Enescu.

Maruca, iubirea lui Enescu
 

În anul 1909 Enescu o întâlneşte la Sinaia pe Maruca Rosetti Tescanu.   Maruca s-a născut în anul 1878, urmaşă a unei prestigioase familii de boieri moldoveni.   Mariajul Mariei Rosetti în 1898 cu Mihai Cantacuzino, fiul preşedintelui Partidului Conservator, prim ministru,  îi va aduce tinerei Maruca pe lângă o imensă bunăstare şi titlul nobiliar de prinţesă, dar nu rezistă în timp, din cauza relaţiei dintre soţul ei  şi propria soră, Nellie.  Idila va pune capăt iluziilor Marucăi, care acceptă să rămână formal soţia lui Mihai Cantacuzino, în realitate cei doi convenind să-şi trăiască viaţa aşa cum considera fiecare de cuviinţă. Aşa apare Enescu în viaţa Marucăi.  În anul 1937 Enescu  se va căsători cu Maruca.  În toamna anului 1939 Enescu va fi nevoit să se întoarcă la Bucureşti unde Maruca încercase să se sinucidă, să-şi toarne acid sulfuric pe faţă.

Muzician complex
 

 Personalitatea lui George Enescu a fost foarte complexă. ,,În activitatea sa, desfăşurată până la Al Doilea Război Mondial între Bucureşti, Paris şi marile capitale, a alternat şi îmbinat compoziţia ( aproape toate formele şi genurile muzicale, cele mai cunoscute creaţii fiind cele două Rapsodii Române, Simfonia a II-a, opera Oedip, capodopera lui ) cu dirijatul, interpretarea, pedagogia ( ţine cursuri la Paris, Siena, Chicago, Harvard )“ ( Enciclopedie Ilustrată de Istorie Universală). Enescu a fost una dintre cele mai mari personalităţi ale vieţii interbelice din Europa. ,, Printre elevii săi cei mai cunoscuţi se numără Dinu Lipatti, Yehudi Menuhin, Ida Heandel. A fost unul dintre fondatorii Societăţii Compozitorilor Români şi primul ei preşedinte (1920-1945) A fost membru al Academiei Române şi membru corespondent al Acadeniei de Arte Frumoase din Paris, al Academiei de Ştiinţe şi Arte din Praga etc“ (( Enciclopedie Ilustrată de Istorie Universală)

Vioara-icoana războiului
 

  În septembrie 1914 George Enescu se întoarce din Franţa cu un vapor urmând traseul Mediteranei şi ocolind astfel ,,gloanţele“ unei Europe aflată în moarte clinică. În ţară va prezenta ,,Simfonia a IX-a“ de Beethoven şi ,,Parsifalul“ lui Richard Wagner la Ploieşti, Craiova, Râmnicu Vâlcea, Brăila, Galaţi, Turnul Măgurele şi alte oraşe. Era perioada războiului când Parlamentul împreună cu Coroana se refugiază la Iaşi. Enescu era şi el acolo împreună cu Maruca.  Primăvara lui 1917 este cumplită, nenorocirilor războiului adăugîndu-li-se şi o epidemie de tifos, care face ravagii în rândul populaţiei. Enescu este peste tot şi mai cu seamă în spitalele pline de răniţi sau de bolnavi de tifos.   Dirijorul Jean Bobescu îşi amintea în memoriile sale: ,,Pe Enescu lumea aceasta de estropiaţi, în cârje sau cu proteze, cu ochii acoperiţi de straturi de tifon, cu picioarele amputate, cărnuri zdrenţuite de schije şi de gloanţe, îl diviniza, îl asculta cu privirile topite în vioara lui minunată. Era parcă un zeu pogorât din înălţimi să mângîie durerea nesfârşită a oamenilor. După ce concertul se termina, Enescu trecea de la pat la pat, de la brancardă la brancardă, de la scaun la scaun, strângea mâinile întinse ale acelora care mai puteau să le întindă, mângâia frunţile înfierbîntate, întreba pe unii, răspundea altora, apoi în pragul uşii se întorcea încă o dată să-i cuprindă cu o singură privire“. Primul Război Mondial a adus orori dar şi două legende care au rămas în conştiinţa românilor. Cea a reginei Maria care umbla dintr-un spital în altul ca să aline rănile soldaţilor mutilaţi   şi pe cea a lui Enescu care aducea speranţa în sufletele celor obidiţi cu arcuşul său.

Manuscrisele lui Enescu

 Au fost duse cu tezaurul Băncii Naţionale în Rusia pentru a fi ferite de riscul ocupării totale a ţării de către trupele puterilor centrale. Manuscrisele lui Enescu includeau primele schiţe din ,,Oedip“. De-abia în 1924, la insistenţele marelui dirijor german Bruno Walter pe lângă autorităţile sovietice, lada cu eticheta Musique manuscrite Georges Enesco va fi returnată proprietarului ei.  În anul 1920 Jorjac începe munca la monumentala operă Oedip în frumoasa Elveţie, alături de Maruca, iubirea vieţii sale.  Pe data de 27 aprilie 1931 Enescu va scrie ultimele note ale operei sale în atmosfera liniştită a Tescanilor.

Yehudi Menuhin, elevul lui Enescu
 

 Pe când se afla la San Francisco Enescu cucereşte inima unui copil măreţ, viitorul Sir Yehudi Menuhin.   Enescu va deveni profesorul şi mentorul său şi chiar îl ia pe micul prinţ cu el în România. Spunea cu mândrie despre elevul său: ,,La zece ani cânta Poemul lui Chausson ca şi când ar fi avut treizeci, şi nu numai cu o pasiune care-l împingea până aproape de transă“. În anul 1927 intervine o scurtă despărţire pentru că Menuhin se duce la Alfred Busch pentru a aprofunda stilul german, dar  în anul 1931 se vor reîntâlni.   În anul 1939 ei înregistrează dublul concert de Bach.

Ultimii ani

 În anul 1946 Menuhin îi face o vizită maestrului la Bucureşti care îl face nespus de fericit. Pe data de 10 septembrie 1946 Enescu şi soţia sa părăsesc România la bordul unui vapor către S.U.A, iar după o perioadă se stabileşte în Franţa. Ultimii ani din viaţă el îi va petrece trist, marcat de boală, nefericire şi concerte extenuante pentru a se întreţine. În anul 1954 îl vizitează cuplul soţilor Menuhin, îl vor găsi într-o stare deplorabilă. Menuhin spunea despre Maruca: ,,Arogantă, interesată numai şi numai de persoana ei şi nebună de-a binelea“. Maruca îi vinde manuscrisele iar Enescu îi dăruieşte lui Menuhin vioara sa Guarneri.   Îşi reia activitatea pedagogică, ţinând cursuri la Facultatea de Muzică de la Universitatea din Illinois, Academia Americană de Muzică de la Fontainebleau, Accademia Chigiana din Siena, dar mai ales cele de vară de la Bryanston (Anglia ). Compune superbele Rapsodii, Cvartetul de coarde nr. 2, în sol major din anul 1952 şi excepţionalul poem simfonic pentru tenor, cor, trei voci şi orchestră ,,Vox Maris“ din anul 1954. În acelaşi an comoţia cerebrală îl imobilizează complet la pat. În luna mai a anului 1955 moare şi este înmormântat în cimitirul parizian Pere-Lachaise. După treisprezece ani i se alătură şi Maruca.  ( Ştefan BOTORAN )

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here