Valea Tãbãcarilor,  înfiinţată de breslaşi în estul târgului Făgăraş. Breslaşii în proces cu evreii, în 1834

•   Conflictele dintre tăbăcari şi cizmari judecate la Scaunul Superior de judecatã  din Cetatea  condusă de cãpitanul suprem, Ioan Kemeny
   l Prin statut, tăbăcarii nu lucrau duminica şi în sărbători

• În procesul cu evreii din 1834, breslaşii intenţionau să-i scoată din Fãgãras

•  Banii din lada breslei se foloseau şi pentru cumpărarea presei româneşti

Pornite iniţial ca asociaţii ale meşteşugarilor de un anumit tip, breslele s-au dezvoltat în Făgăraş,  în evul mediu şi în cel târziu, şi erau considerate organizaţii financiare, adevărate instituţii de credit şi filantropie.  Breslele încercau sã instituie şi sã pãstreze o anumitã conduitã moralã membrilor lor şi încurajau sau chiar constrângeau tinerii sã frecventeze şcoala şi biserica. Erau sprijinitore permanente ale bisericilor, şcolilor şi aşezămintelor culturale şi a famililor nevoiaşe. Şi-au fãcut legi proprii, benefice atât material cât şi moral, care erau respectate cu stricteţe pentru că în caz contrar existau sancţiuni, pedepsele celor care nu se supuneau mergeau de la amenzi pânã la bãtaia cu lopata sau excluderea din breaslã. La începuturile breslei, nu exista niciun fir de apã în apropierea cartierului tãbãcarilor din Făgăraş, iar apa era foarte importantă pentru meşterii tăbăcari, fiind folosită la înmuiatul şi spălatul pieilor.  Astfel că tăbăcarii au fost nevoiţi  sã devieze o parte din râul Berivoi înspre est, formând  astfel un pârâu pe care l-au denumit Valea Tãbãcarilor. Fiind prea puţin adânc, la venirea ploilor mari sau a dezgheţurilor, de multe ori acesta se revărsa în afara mãtcii, fiind astfel necesare însemnate fonduri pentru întreţinerea şi repararea vãii. Astăzi nu mai există Valea Tăbăcarilor, dar s-a păstrat uliţa acestor meşteri preluând denumirea de strada Tăbăcarilor.  La muzeul din Cetatea Făgăraşului se păstrează elemente ale breslei tăbăcarilor, cea mai dezvoltată în Făgăraş la acea vreme.  O cadă de argăsit, ţesale, scafă, ramă pentru întins şi alte unelte specifice profesiei precum şi sigiliile şi tăbliţele ce anunţau întrunirea breslei.

Simbolurile breslelor
 

Simbolurile breslelor  sunt reprezentate prin ladã, tabla de convocare, sigiliul şi ulterior steagul. Lãzile erau primul obiect pe care o breaslã îl achiziţiona. În aceasta se pãstra diploma (privilegiul), contractele şi fondurile bãnesti. Lãzile erau invariabil construite din lemn, de oricare esenţã cu forme dreptunghiulare şi dimensiuni diferite.   Aveau douã încãperi suprapuse, bazã dreptunghiularã şi capac în formã de prismã, ornamentaţie cu însemnele proprii, lucratã prin sculptare sau incrustaţie. Lada se deschidea în mod solemn la adunãrile generale ale breslei şi rãmânea aşa pe toatã durata şedinţei. Tabla de convocare, un alt simbol important al breslelor, era pãstratã întotdeauna în casa breslei fiind scoasã numai atunci când se ţineau şedinţe ordinare sau extraordinare. De regulã acestea erau din lemn, însã în secolul al XIX-lea apar şi cele fabricate din metale usoare. Decorul acestora era obţinut prin pictare sculptare şi batere la cald. Sigiliile aveau imprimate însemnele breslei respective şi erau confecţionarte din metal, pentru aplicarea pe cearã. Toate actele emise de breslã trebuiau sã fie întãrite prin aplicarea sigiliului.

Statute şi legi pentru bresle

Breslele aveau reguli şi legi clare prevăzute în statute. De exemplu, era regula ajutorării membrilor diferirelor bresle fãgãrãsene, care  ulterior a fost  impusã şi prin diferite edicte imperiale si legi industriale. Astfel, edicutul imperial din 1741 hotãrãste ca în cazul în care un meşter breslaş ar fi avut de suferit de pe urma unui eventual incendiu, a unei tâlhãrii sau a unei nenorociri, sfatul breslei sã îl împrumute, dar numai pe bazã de amanet ori chezãşie, cu cât credea de cuvinţã şi sã fie scutit de dobândã timp de trei ani. Un alt ajutor era împrumutul pentru membri pentru procurarea de materiale, iar sumele trebuiau returnate la termenele convenite de comun acord. Banii pentru ajutorare  se ţineau în lada breslei. În cazul decesului unui mester, ceilalţi membrii breslaşi erau obligaţi sã participe la priveghi, sã sape groapa mortului şi sã participe la prohod împreunã cu soţiile lor. În anul 1839, breasla tãbãcarilor a hotãrît ca în cazul decesului unui preot, unit sau neunit, ori a unuia dintre membri familiei sale, meşterii tãbãcari ,,sã meargã la îngropãciune dupã învoialã”. Pentru cei care absentau nemotivat la aceastã acţiune erau prevãzute amenzi.

Nu se lucra duminica şi în sărbători 

 Activitatea popriu zisã a breslelor se desfãşura întotdeauna în atelierul propriu, denumit ,,lucrãtoare”, o încãpere destul de redusã ca dimenisiuni, deoarece nu era destinatã decât lucrului în sine pentru satisfacerea nevoilor fãgãrãşenilor, fiecare meşter având o o clientelã statorinicã. Munca efectivã în lucrãtoare se fãcea de-a lungul întregii zile, cu pauze pentru servirea mesei, existând însã o diferenţã în durata ei în funţie de anotimp. Vara se lucra de la 5 dimineaţa pânã la ora 23, iar iarna de la 6 dimineaţa la ora 22, cu douã pauze de masã, de câte o orã fiecare. Se respecta cu sfinţenie ziua de duminicã,  fiind reglementatã chiar şi prin hotãrârile interne ale breslelor. Meşterii care încãlcau aceste dispoziţii erau pasibili de pedeapsã.  Pe lângã ziua de duminicã erau respectate şi zilele de sãrbãtoare religioasã, sãrbãtorile specifice breslei, dar şi zilele de doliu purtate dupã un meşter decedat.

Tãbãcarii au sprijinit bisericile şi şcolile
 

Breslele erau considerate ca fiind printre puţinele instituţii economice românesti cu ceva putere financiarã care puteau sprijini acţiunea de ridicarea a nivelului cultural al comunităţii locale.  Astfel  ele îşi aduceau aportul pentru sprijinirea bisericilor şi şcolilor.   În anul 1787 în şedinţa breslei tãbãcarilor se adopta o hotãrîre prin care se alocau din ladã 10 florini pentru ridicarea bisericii ortodoxe de pe uliţa Grecilor, iar pentru arhidiaconul Constantin Ivanovici suma de 4,10 florini.   În documentele breslei tãbãcarilor, se mai gãsesc disparat ajutoare acordate celor douã biserici românesti. În anul 1840 se alocã suma de 10 florini pentru înnoirea clopotului bisericii ortodoxe, iar în 1845 pentru repararea bisericilor ortodoxe şi greco catolice din Fãgãras şsi a celei ortodoxe din Beclean se acordau câte 100 de florini de fiecare. De-a lungul vremii au fost acordate ajutoare bãneşti şi altor biserici din oras,  precum catolice şi evanghelice şi chiar şi unor biserici mai îndepãrtate ca Sas Ticus (Ticusul sãsesc). Tot breasla tãbãcarilor s-a situat în prim plan şi în privinţa binefacerilor pe seama şcolilor româneşti din Fãgãraş, înfiinţând în anul 1848 un ,,fond scolastic” din care urmau a fi plãtite salarile celor doi învãţãtori. În ianuarie 1852 fondul şcolar creat de tãbãcari ajungea la suma de 1.000 de florini. Ajutoarele tãbãcarilor nu s-au rezumat doar la sprijinirea bisericilor şi şcolilor.  Astfel în 1829 se acordã 223 de florini pentru pavarea drumurilor,  alte sume pentru ajutorarea sãracilor şi a victimelor incendiilor, legarea unui ohtioh pentru biserica greco catolicã (1834), suportarea cheltuielilor de judecatã în procesul cu evreii din 1834, intenţia fiind aceea de a-i scoate din Fãgãras, cumpãrarea presei românesti, repararea unor fântâni şi chiar achiziţionarea de arme pentru revoluţionarii români între anii 18748-1849.

Împrumuturi din lada breslei

Ajutorarea membrilor diferirelor bresle fãgãrãsene a fost prevãzutã chiar în statututele proprii, pentru ca ulterior sã fie impusã prin diferite edicte imperiale si legi industriale.  Cele mai importante ajutoare acordate din banii lãzii breslei, le-au constituit împrumuturile acordate membrilor. Acestia puteau cere bani în special pentru procurarea de materiale, iar sumele trebuiau returnate la termenele convenite de comun acord. Aceste termene se fixau la zile de târg sau de sãrbãtoare, pentru a putea fi mai usor de ţinut minte. În cazul decesului unui mester, ceilalţi membrii breslasi erau obligaţi sã participe la priveghi, sã sape groapa mortului si sã participe la prohod împreunã cu soţiile lor. În anul 1839, breasla tãbãcarilor a hotãrât ca în cazul decesului unui preot, unit sau neunit, ori a unuia dintre membri familiei sale, mesterii tãbãcari ,,sã meargã la îngropãciune dupã învoialã”. Pentru cei care absentau nemotivat la aceastã acţiune erau prevãzute amenzi. Peste câţiva ani, aceeasi breaslã a tãbãcarilor hotãra cã toţi membrii lor erau obligaţi sã meargã la înmormîntãre chiar dacã aveau ei însisi un mort în casã, situaţie în care acestia trebuiau sã achite o taxã de neprezentare. Era reglementat chiar si modul în care trebuiau sã se prezinte la înmormîntare.

Conflicte dese între tãbãcari si cismari
 

Încã din secolul al XVII-lea , între diferitele bresle fãgãrãşene sau între aceste bresle din alte oraşe ardelene, în special Sibiul, apar o serie de conflicte, în special pe probleme economice. Astfel, în anul 1643, izbucnea un conflict între cismarii şi tãbãcarii fãgãrãşeni pe seama dreptului la argãsit şi colorat piei, fiecare parte cerând exclusivitate.  Litigiu dintre ele a fost discutat în sedinţa Scaunului Superior de judecatã din data de 8 iulie 1643, condusã de cãpitanul suprem al Cetãţii şi districtului Fãgãrasului, Ioan Kemeny. Judecãtorii au decis cã ,,practicarea muncii tãbãcarilor stã exclusiv din producerea pieilor şi vopsitul lor, care dacã sînt opriţi de la cumpãrarea lor, n-ar putea nicidecum sã-si menţinã viaţa, strãcãciunea ar fi însã pãgubitoare locului acestuia si graţiosului nostru domn (Gh. Racoczy I)”.       Conflictul dintre tãbãcari şi cismari a mai avut un episod consemnat în acte. În anul 1652, meşterii tãbãcari au confiscat pieile unui cismar, invocând în faţa scaunului de judecatã faptul cã meşterul cismar n-ar fi avut dreptul sã tãbãceascã pieile deoarece nu se pricepea la aceastã activitate. Judecãtorii le-au dat însã dreptate cismarilor şi tãbãcarii au fost nevoiţi sã restituie pieile confiscate.

Incendiul care a învrãjbit breslele

Cel mai mare conflict intre breslele fãgãrãsene a avut loc însã la sfîrsitul secolului al XVIII-lea , în anul 1794, din pricina bolţilor (magazinelor) de vânzare. În urmã cu câţiva ani izbucnise un mare incendiu care a distrus prãvãliile ale aproape tuturor breslelor. Parohia reformatã era cea care avea privilegiul administrãrii tuturor târgurilor din oras şi dupã incendiu a construit o singurã halã, în care sã îşi vândã marfa toţi mesterii breslaşi. Din acest motiv, cismarii si-au stricat bolta cea veche, care avea însã un acoperis comun cu cea a tãbãcarilor, silindu-i astfel şi pe acestia sã îşi strice prãvãlia.   Tãbãcarii au hotãrît sã nu-si mai aducã pieile spre vânzare în Piaţa Fãgãrasului, acţiune care ar fi lezat interesele cismarilor, care nu ar mai fi avut de unde sã îsi cumpere materialele necesare mesteşugului lor. Situaţia fiind fãrã ieşire, cismarii i-au reclamat pe tãbãcari la autoritãţiile civile locale, cerând sã le dea voie sã aducã alţi mesteri tãbãcari, din afara orasului, care sã le prelucreze pieile, sau chiar sã le fie lor îngãduit sã practice acest mestesug. În consecinţã, autoritãţiile i-au obligat pe tãbãcari sã îsi aducã în continuare marfa în piaţa fãgãrãseanã, ameninţîndu-i cu retragearea definitivã a privilegiului de funcţionare.

Conflictul ,,opincilor pãroase” de la Beclean

 Tot tãbãcarii au fost principalii protagonisti ai unui alt conflict interbreslaş, la sfârsitul secolului al XVIII-lea. De aceastã datã s-au certat cu mãcelarii în privinţa dreptului de a tãia animale. Şi asta deoarece tãlparii şi negustorii din Beclean produceau şi comercializau asa numitele ,,opinci pãroase”, folosind pielea hoiturilor de animale. Tãbãcarii din Fãgãras, pentru a înlãtura acest sacrilegiu, s-au oferit sã cumpere toate pieile de animale de la mãcelari, indiferent de calitatea lor, şi sã punã în vânzare opinci de bunã calitatate şi în cantitãţi îndestulãtoare. Cererea lor nu a fost rezolvadã, desi a fost luatã spre cercetare de comitele suprem al Fãgãrasului.

Tãbãcarii fãgãrãseni, persecutaţi de saşi

Un conflict mult mai puternic care a avut şi conotaţii interetnice a fost cel al tãbãcarilor români fãgãrãseni cu tãbãcarii saşi din Sibiu. Fruntaşii politici ai saşilor din Sibiu au avut intenţia în anul 1710 sã înfiinţeze o companie comercialã care sã dobândeascã monopolul asupra comerţului din Ardeal, fapt care ar fi însemnat excluderea totalã din oraşele aşa zis sãseşti a negustorilor români, armeni, greci, evrei şi bulgari. Tãbãcarii saşi din Sibiu s-au înţeles cu cei din Sighisoara şi Mediaş sã porneascã o acţiune de excludere a tãbãcarilor fãgãrãseni din ,,Fundus regius”. Drept urmare fãgãrãseni au fost supuşi unui şir lung de şicanãri, ameninţãri şi daune, fapt care a dus la cererea unei anchete guvernamentale. Ancheta s-a desfãurat însã foarte lent, iar verdictul, favorabil fãgãrãşenilor, a fost ignorat de saşi, care au continuat persecuţiile. Abia în anul 1749, cele douã pãrţi s-au împãcat, când sibienii au dat 90 de florini fãgãrãsenilor pentru acoperirea pagubelor, iar aceştia s-au angajat sã-şi retragã toate procesele intentate sibienilor.

Desfiinţarea breslelor

Cea mai importantã lege industrialã, cu repercursiuni majore, a constituit-o ,,articolul de lege VIII din data de 27 februarie 1872, prin care breslele erau desfiinţate în forma lor veche, introducându-se sistemul asociaţiilor profesionale cu caracter civil, care erau private de orice fel de monopol. Nimeni nu mai putea sã impiedice altã persoanã cu un meşteşug identic cu al sãu şi oricine dorea sã îşi deschidã o afacerea pe cont propriu trebuia doar sã înainteze o cerere cãtre autoritãţi, acestea fiind obligate sã o aprobe în mod gratuit.  În termen de trei luni toate breslele au fost desfiinţate. Tãbãcarii s-au întrunit şi  în 1879 au format ,,Reuniunea argãsitorilor români din Fãgãraş”. Au înfiinţat  un magazin pentru pãstrarea pieilor brute din care sã cumpere numai meşterii tãbãcari şi un magazin pentru vânzarea pieilor prelucrate. Între scopurile asociaţiei se mai afla şi sprijinirea ucenicilor şi ajutorarea tuturor instituţiilor care susţineau înaintarea comerţului.  În urma aplicãrii acestor legi succesive, breslele au trecut printr-o perioadã de depopulare. Datoritã activitãţii industriale scãzute şi a rãzboiului vamal dintre Austro Ungaria şi România mulţi meseriaşi s-au vãzut nevoiţi sã pãrãseascã Fãgãraşul şi odatã cu ei a emigrat şi o mare parte a mâinii de lucru. Tot atunci, zona Fãgãraşului s-a confruntat cu alte douã efecte pãguboase. În primul rând scoatere ei din vechile şi fireştile sale raporturi în Ţara Româneascã şi îndrumarea exclusiv spre agriculturã.  Toate acestea au condus inevitabil la slãbirea dezvoltãrii tãbãcãritului şi a altor industrii, acestea nemaiputând aduce materii prime din Ţara Româneascã, fiind tãiat astfel şi debuşeul industrei regionale. (M.F.)