Cînd vedeam şirul de căruţe că intră în sat noi, copiii, dam alarma: ,,Vin ţiganii cu şatra!”. Am amintirea şatrei de ţigani corturari care se stabilea undeva în mijlocul satului, la ,,Cruce”, şi rămînea acolo vreo săptămînă cel puţin. Copii fiind ne găseam locul de joacă în jurul căruţelor lor şi al focului aprins seara unde fierbeau de-ale gurii în ceaune. Într-un fel îi priveam cu admiraţie mai ales cînd ne ofereau cîte un obiect prelucrat de ei, dar şi cu teamă pentru că erau gălăgioşi şi arătau altfel decît ţiganii satului nostru. Sătenii îi acceptau şi mai mult îşi comandau la ei cazane de rachiu, scocuri, oale sau cumpărau linguri de lemn şi mături. Nu întîmplător Haşdeu i-a numit pe acei ţigani ,,un popor enigmatic”. Au trecut ani de atunci, dar şatra n-a mai revenit în sat. Am aflat ulterior că toate comunităţile de ţigani corturari s-au stabil în anume locuri unde îşi practicau liber meseriile vechi moştenite din generaţie în generaţie. Astăzi, nu-şi mai spun ţigani ci rromi, denumire oficializată de statul român postdecembrist. Cu noua denumire au împînzit mapamondul unde s-au evidenţiat nu prin tradiţiile lor frumoase ci prin fapte care, de cele mai multe ori, afectează imaginea externă a României. Mai mult decît atît, cei mai mulţi dintre rromi îşi reneagă azi originile şi se proclamă români, a se vedea rezultatul ultimelor recensăminte. Chiar şi aşa îi poţi recunoaşte, caracterul şi înfăţişarea divulgîndu-le originea. Oricum astăzi folosirea denumirii de țigan se numește discriminare și este sancționată de legislația în vigoare.    Oare cum ar fi descris Heinrich von Wlislocki etnia rromă a secolului XXI? Pentru că şatra de nomazi a secolului XIX l-a impresionat într-atît încît a trăit în mijlocul ei şi a descris viaţa de acolo în cele mai mici detalii. Colonelul în rezervă Alexandru Mazilu, cunoscut făgărăşean, a făcut un studiu amplu al comunităţii de ţigani cu insistenţă asupra deportării acestora în Transnistria din ordinul mareşalului Ion Antonescu. Au fost afectaţi de deportare şi cei din Ţara Făgăraşului. Au revenit la locul de baştină puţini dintre ei pentru că au pierit acolo cei mulţi, de foame, frig şi boli. Din istoria deportărilor cu suferinţa ce a implicat fenomenul etnia rromă n-a învăţat nimic.   Aşa zisa integrare a rromilor pentru care se înghit fonduri impresionante este praf în ochii UE pentru că nu se prea văd efectele respectivelor proiecte.   Pe de altă parte, la orice scrutin electoral, unele comunități de rromii postdecembrişti acceptă să devină o masă de manevră electoral, vânzându-și votul  politicienilor, dezechilibrînd balanţa electorală sub spectrul ideii ,,care dă mai mult”. Monitorul de Făgăraş publică un material despre deportarea ţiganilor în Transnistria la comanda mareşalului Ion Antonescu, aşa cum a văzut-o şi documentat-o col. (r) Alexandru Mazilu. Articolul de mai jos este realizat cu sprijinul direct al col. (r) Alexandru Mazilu şi al medicului Gheorghe Şerbu din Arpaşu de Jos. (Lucia Baki)

Originea ţiganilor

     Originea ţiganilor este indiană fiind demonstrată prin înrudirea dialectelor ţigăneşti cu limba neo-ariană din India de Nord şi prin studii antropologice. ,,La origine sînt un popor nomad avînd acelaşi caracter ca arabii, curzii şi alte popoare cu specific nomad care au urmat, probabil, itinerariul: India, Persia, Armenia, Turcia, Grecia. Unii cercetători (Miklosich) consideră Grecia ca pe o adevărată patrie, foarte multe cuvinte greceşti regăsindu-se în toate dialectele ţigăneşti, iar menţiunile istorice îi situează în Creta şi Corfu în anul 1326. Apoi trec în Bulgaria şi Serbia unde sînt menţionaţi în 1348, în 1385 în Muntenia şi Transilvania. În 1417 sînt amintiţi în Germania de unde trec în celelalte ţări occidentale. Alt itinerar ar fi sudul Rusiei fiind aduşi de tătari ca robi. De la tătari au fost cumpăraţi de către boieri şi mănăstiri, proprietari de suprafeţe mari de pămînt, în special cele de la Muntele Athos. Drumul prin nordul Africii de unde ar fi trecut mai tîrziu în Spania pentru a se aşeza în Andaluzia.

Câte neamuri de ţigani sînt?
 În funcţie de criteriul lingvistic, ţiganii sînt: greci, unguri, români, polonezi, ruşi, finlandezi, scandinavi, italieni, basci, anglo-saxoni şi spanioli. Din punct de vedere al stabilităţii sînt ţigani ,,de vatră şi de şatră”. Ţiganii de şatră se împart în netoţi şi laeşi (Popp Şerbăianu), iar ţiganii de vatră se împart în funcţie de meserii: aurari, fierari, căldărari. În Ţara Oltului, în perioada premergătoare deportărilor se distingeau: ţiganii de sat (zidari, cărămidari, muzicanţi), ţigani rudari (lucrători în lemn verde) şi ţigani corturari care vorbeau limba ţigănească şi erau purtători de tradiţii. Din 4636 ţigani din Ţara Oltului, 2293 erau de sat şi oraş.

Corturarii din Comăna de Jos
 

Au trecut aproape 70 de ani de la drama trăită de o parte din etnia ţigănească, iar uitarea s-a aşternut peste acele istorisiri triste ţinute minte şi relatate cu mari inexactităţi din cauza vîrstei de doi supravieţuitori ai deportării. Sînt din Comăna de Jos, localitate din care au fost trimise în Transnistria cîteva familii de ţigani.  iar   Bătrînii satului povestesc cum corturarii au venit de ,,niciunde” şi s-au stabilit într-o primăvară pe o vîlcea între satele Veneţia de Jos şi Comăna de Jos. Se întîmpla în primii ani ai secolului trecut. Pe atunci în fiecare gospodărie existau cîte 5-6 capete de vită, iar sătenii trăiau din munca terenurilor pe care le lucrau cu animalele. Multe din ele mureau însă, iar autorităţile îi obligau pe oameni să le îngroape pe un teren mai departe de sat care se numea ,,gropătoarea animalelor”. Corturarii instalaţi la marginea satului au acceptat această ,,slujbă”, s-au mutat lîngă ,,gropătoare” şi pentru o baniţă de porumb sau o bucată de slănină se ocupau de animalele moarte. Era o îndeletnicire permanentă cu un venit mic dar sigur care i-a convins pe ţiganii corturari să nu mai plece din sat. Mai plecau însă la tîrguri sau să pună scocuri, dar perioadele erau scurte în care erau plecaţi din sat. Unii dintre ei erau buni lucrători în fier, făceau căldări, oale, tigăi, potcoave, scocuri, cazane de rachiu. Aveau cai frumoşi cu care mergeau în tîrguri sau la furat. Bătrînii satului povestesc că ţiganii foloseau la furat tactica vulpii. ,,Plecau noaptea cu căruţele peste Olt şi ,,operau” în semănăturile din satele Ungra, Dăişoara sau Ticuş ca să li se piardă urma. Îşi păstrau portul ţigănesc, copiii mergeau la cerşit şi ,,dacă le dădeai odată nu mai scăpai de ei” îşi amintesc bătrînii din Comăna de Jos. După înfiinţarea CAP-ului, s-a construit un ,,puţ sec” cu capac unde erau aruncate toate animalele moarte ale satului. Astfel sursa de cîştig a ţiganilor corturari din Comăna de Jos s-a spulberat. Erau anii în care se zvonise că se va construi un baraj pe rîul Olt care ar fi inundat casele din apropierea rîului sau de la ieşirea din sat spre Crihalma. Românii care aveau casele în acele zone ale satului au început să le vîndă la corturari şi s-au mutat mai spre centrul satului sau în zona mai ridicată spre Comăna de Sus. Rînd pe rînd, corturarii din Comăna de Jos s-au mutat în casele rămase goale astfel că s-a format în apropierea râului un mic cartier. Pentru început ei şi-au instalat corturile în curţile gospodăriilor după care s-au instalat în case. Au fost cazuri cînd şi-au băgat şi animalele în camere după ce au scos podinele pe care le-au ars în sobe pentru căldură. Nu s-au ocupat sub nicio formă de întreţinerea caselor sau să le aducă oareşce îmbunătăţiri. Aşa au trăit cîteva decenii în sat.

A supravieţuit deportării în Transnistria
 

 Carolina Anghel, supravieţuitoare a deportărilor, a relatat amintirile din acei ani. Spunea că s-ar bucura  ca urmaşii ei să nu uite anii de groază ai etniei lor, dar, cu regret, mai spunea că nu are cine să-i asculte poveştile. ,,Ordinul de deportare a venit ca un trăznet. Din Comăna de Jos au fost trimise la Bug cinci familii numeroase, fiecare avînd între 5 şi 8 copii. Mergeau din post în post unde jândarii îi aşteptau şi îi numărau. Uneori erau însoţiţi de 1-2 jandarmi călări. Despărţirea de ceilalţi corturari s-a făcut cu mare jale, cu bocete şi jeluiri mari. Ne spusese că acolo vom primi pămînt, iar jândarii au întreţinut acel zvon. Într-un fel aşteptam plecarea cu bucurie, dar şi cu multă teamă că vom ajunge în acele locuri întinse. Popasuri făceam noaptea cînd ne reparam căruţele şi potcoveam caii. Ne făceam curaj că va fi bine, iar locurile noi pe care le traversam ne făceau să mai uităm de lipsuri şi necazuri” povestea Carolina Anghel din Comăna de Jos.

Povestea pocalelor îngropate la Prut
 

     Bătrînii din sat îşi amintesc o poveste despre ţiganii corturari din vremea deportării lor în Transnistria. ,,Nişte corturari din Veneţia şi din Tălmaciu cînd au ajuns la Prut şi-au îngropat o parte însemnată din pocalele de aur şi argint pe malul rîului, arătînd însă locul copiilor care dacă se vor întoarce să aibă cu ce să înceapă o viaţă nouă. Mai tîrziu am aflat că ţiganii din Veneţia s-au întors înaintea celorlalţi şi au luat toate pocalele. A izbucnit un război între clanurile din cere două localităţi care ţine de generaţii. Cînd se întîlneau prin tîrguri se băteau şi se omorau pentru acele pocale” relatau bătrînii din sate. Oana Teodor din Părău spunea  că povestea este adevărată. Bătrîna îşi justifica afirmaţiile spunînd că în satul Grid a apărut o parte din pocale la unul din urmaşii ţiganilor supravieţuitori din Veneţia. ,,Aceştia le-au ascuns într-un mal de pămînt lîngă coteţul porcilor şi în urma rîmăturilor o ,,grămadă” de pocale a fost scoasă la iveală şi văzută de o vecină care a spus în tot satul. Adevărul este că ori de cîte ori mergea la tîrg familia Danciu de corturari îşi angaja 2-3 români să-i apere de corturarii din Tălmaciu” povestea Oana Teodor din Părău.

Au fost băgaţi în bordee de pămînt
 

 După ce au ajuns în Transnistria au fost repartizaţi prin sate la munca pămîntului. Locuiau în bordee de pămînt, cu hrană puţină care lipsea însă de multe ori. Ca să nu plece le-au fost luaţi caii şi căruţele făcîndu-i practic prizonieri ai acelui ţinut. Verile erau foarte călduroase iar iernile geroase şi cu vînturi puternice. De aici proverbul ,,fie cît de frig numai vîntul să nu bată”. Nu aveau haine sau cele pe care le aveau erau puţine şi sărăcăcioase. ,,Ştii tu, domnule, ce înseamnă să ai numai o fustă şi o bluză şi cînd le speli să le păzeşti în pielea goală? Nu aveam pălării pentru soarele arzător şi foloseam brusturi pe cap. Cel mai rău era iarna cînd frigul amplifica celelalte lipsuri. Lemne de foc nu aveam aşa că în timpul anului făceam un fel de brichete din balega uscată a animalelor pe care le stivuiam în şoproane, iar cînd era gerul mai mare le ardeam, dar cu economie. Din cauza acelor condiţii toţi ai mei s-au stins începînd cu fraţii şi surorile mai mici şi terminînd cu părinţii. O bună parte din cei tineri, băieţii în special, au fugit înapoi în ţară începînd cu primăvara următoare. Jândarii se purtau bine cu noi, ne luau partea de multe ori în scandalurile pe care le aveam cu sătenii. Acolo furam de foame nu din obişnuinţă” relata Carolina Anghel.

S-a întors la Comăna printr-un ordin de repatriere


 

Carolina Anghel a revenit în ţară în urma ordinului de repatriere. S-a întors cu trenul şi s-a instalat tot la Comăna de Jos. S-a căsătorit şi a avut 6 copii. ,,Un băiat mi-a fost împuşcat în cap în timp ce era în Polonia. Vroia să intre într-un magazin de bijuterii cînd nu era program. Am rămas cu 5 copii. Prin 2004 am fost vizitată de nişte domni însoţiţi de un lider al romilor. Mi-au făcut un carnet de deportat în limba franceză şi mi-au promis nişte ajutoare băneşti. N-au mai venit nici ajutoarele şi nici acei domni. Mai sigur că au ajuns în altă parte. Bucurii nu mai am de acum, ţigările şi poveştile pe care le spun copiilor îmi sînt singura alinare” a încheiat Carolina Anghel dezamăgită însă că urmaşii ei nu-şi vor mai aminti de deportările grele din Transnistria.

Mareşalul Antonescu şi deportarea ţiganilor în Transnistria


 

Ideea deportării ţiganilor în Transnistria i-a aparţinut mareşalului Ion Antonescu şi nu a avut ca scop lichidarea fizică a ţiganilor. La procesul din 1946 Antonescu a şi recunoscut că el este responsabil de deportările din Transnistria motivînd

  • ,,din cauza camuflajului din Bucureşti şi din celelalte oraşe, se întîmplau furturi şi omoruri. Opinia publică mi-a cerut să o apăr fiincă ţiganii noaptea intrau în case şi jefuiau. După multe investigaţii, s-a constatat că erau ţigani înarmaţi cu arme de război. Toţi acei ţigani au fost deplasaţi. Cum domnul Alexianu avea nevoie de braţe de muncă în Transnistria, am făcut-o. Este hotărîrea mea”.

Niciunul dintre ordinele lui Antonescu privitoare la ţigani nu poartă însă semnătura lui şi nici nu au fost publicate în Monitorul Ofical sau în altă parte. Ele au fost date verbal miniştrilor şi transmise spre executare Inspectoratului General al Jandarmeriei. Puşi în faţa faptului împlinit, condiţiile de acolo improprii, lipsa oricărui loc de muncă şi dependenţa totală faţă de autorităţile indiferente, ţiganii au cerut să se întoarcă în România. Antonescu a constituit atunci o comisie care a recomandat repatrierea a 1200 de ţigani dintre cei deportaţi. În Transnistria au fost deportaţi aproximativ 25.000 de ţigani dintre care aproximativ jumătate au murit acolo din cauza lipsei de hrană şi a bolilor.

Izolarea ţiganilor
 

     Viziunea mareşalului Antonescu despre ţigani a fost expusă în şedinţa guvernului din 7 februarie 1941 astfel: ,,Ţiganii din Bucureşti trebuie scoşi. Dar înainte de a-i scoate trebuie să ne gîndim unde îi ducem şi ce facem cu ei. Soluţia ar fi fost să aşteptăm pînă se asanează Bălţile Dunării ca să facem sate ţigăneşti acolo şi să-i ocupăm cu pescuitul etc. (…) O altă soluţie este să intrăm în tratative cu proprietarii mari. În Bărăgan, totdeauna a fost lipsă de braţe de muncă. Să construim aceste sate, nu definitiv, dar să facem nişte case şi bărăci, organizaţie sanitară, comerţ, cîrciumi, etc. Să facem o statistică a lor şi să-i ridicăm odată, în masă, şi-i aducem în acele sate. Facem 3-4 sate, de cîte 5-6000 familii, şi instalăm acolo gardieni împrejurul lor, să nu poată să iasă. Ei îşi trăiesc viaţa acolo şi găsesc de muncă acolo”. Deportarea în Transnistria a apărut ca o posibilitate abia după declanşarea războiului împotriva URSS. La 27 mai 1941 o notă de la biroul lui Antonescu către Direcţia Generală a Poliţiei spunea: ,,Din ordinul domnului general Antonescu, rog a lua foarte urgente măsuri: (n.r. erau trei puncte, a, b, c. ultimul făcea referire la ţigani) c. Să scoată ţiganii, în specal nomazii şi şătrarii din marginile Bucureştiului. Domnul general Antonescu mi-a comunicat că a ordonat mai de mult aceste măsuri şi pînă acum nu s-au executat„.

Ordinul de deportare a ţiganilor a fost dat pe 24 mai 1942
 

,,1. Ţiganii nomazi, grupaţi în şatre din toată ţara vor fi imediat dirijaţi pe jos şi pe drumurile cele mai scurte, prin organele de jandarmerie spre Transnistria unde vor fi instalaţi prin grija guvernămîntului; legiunile de jandarmi vor urmări mişcarea lor lunar; se va raporta Cabinetului Militar stadiul ei.
2. Se va face o clasare şi o statistică a ţiganilor din regiunea Bucureşti, Piteşti, Ploieşti şi Buzău, în vederea trimiterii şi acestora în Transnistria. Se vor stabili prin clasare categoriile ce vor fi exceptate şi se vor face studiile necesare transportului CF pînă la Dunăre (Olteniţa-Giurgiu). Paralel, SS al Marinei va studia transportul lor pe apă de la Giurgiu- Oceacov-Bug şi, după posibilităţile lui de execuţie, se vor stabili grupele şi data plecării lor. Ulterior se vor degaja toate centrele urbane şi apoi cele rurale de toţi ţiganii parazitari, retrograzi şi necinstiţi, pripăşiţi şi toleraţi printr-o condamnabilă nepăsare a conducerii treburilor noastre publice de pînă acum. (…) Ridicarea ţiganilor….se va face în masă şi prin surprindere însă organizat şi cu omenie. Transportul pe apă se va face în şlepuri, sub pază militară cu jandarmi. (…) Operaţia va începe în luna iunie pentru a le da posibilitatea de instalare pe timpul verii şi de agonisire a mijloacelor de trai pentru iarna viitoare. (…)”.

În urma acestui ordin au fost deportaţi în Transnistria 11.441 de ţigani nomazi şi 13.176 ţigani sedentari, un total de 24.686. Deportările s-au făcut între 15 iunie-2 octombrie 1942, iar în cursul iernii 1942-1943 s-a declanşat tragedia deportaţilor lipsiţi de hrană şi adăpost. Ordinul de sistare a deportărilor din toamna anului 1942 a fost dat de Antonescu însă nu este clar ce l-a făcut să se răzgîndească.

Repatrierea ţiganilor
 

În decembrie 1942 au fost formate comisii de repatriere deoarece printre ţiganii deportaţi în Transnistria se găseau mulţi care, conform ordinelor lui Antonescu, nu ar fi trebuit deportaţi. Operaţiunea a fost condusă de colonelul Ivaşcu Lucian care în urma executării acestui ordin s-a îmbolnăvit de tifos şi a murit. În urma cercetărilor din Transnistria s-a stabilit că un număr de 1211 ţigani trebuie repatriaţi. Reîntorşi în ţară aceşti ţigani au alertat populaţia. Un agent al Siguranţei a alcătuit un raport extrem de documentat asupra situaţiei ţiganilor din Transnistria din iarna anului 1942 atrăgînd atenţia asupra tragediei care se desfăşura acolo.

,,1. Cu hrănirea acestor ţigani autorităţile superioare au dispus de a li se da făină de orz sau ovăz şi în ultimul timp şi făină de porumb, cîte 400 grame pentru persoane mari şi 200 grame pentru copii, sare şi cartofi 150 grame.

2. În realitate însă nu li se da zile întregi absolut nimic de mîncare şi chiar în timpul cît subsemnatul am stat în zonă, celor de la Covaliovca şi Androtefca nu li s-a dat de către primăria Cavaliovca 2 zile nimic de mîncare pe motiv că morile sînt stricate şi nu pot măcina, etc.
În februarie 1943, un raport al Legiunii de Jandarmi Golta arăta că: ,,Starea de spirit a ţiganilor se agita pe zi ce trece prin tratamentul şi regimul de viaţă ce li se aplica. Raţiile alimentare sînt cu mult prea insuficiente, condiţiunile igienice sînt mediocre, asistenţa sanitară aproape inexistentă, cazuri de mortalitate frecvente, combustibilul le lipseşte cu desăvîrşire. Curentul aspiraţiunilor lor se îndreaptă spre: ,,Formara unei delegaţii care cu orice preţ să ajungă la d-l Mareşal căruia să-i explice situaţia reală. Odată cu venirea primăverii organizarea lor în bande pentru îndulcirea prin forţă şi jaf a regimului de viaţă de azi”.

Cîţi ţigani au murit în Transnistria
 

     Ţiganii au murit în Transnistria de foame, frig, boli şi mizerie. Nu au existat execuţii organizate de autorităţile civile şi militare române. Niciun document nu vorbeşte de asemenea execuţii în rîndul ţiganilor. Au fost însă situaţii în care jandarmii au împuşcat romi. De exemplu, la Trihati (jud. Oceacov) conform unui raport din mai 1943, jandarmii i-au împuşcat pe romii veniţi aici din satele vecine în căutare de lucru. Numărul romilor morţi în Transnistria nu este cunoscut cu exactitate. La 15 martie 1944 cînd se pregătea evacuarea în ţară a cetăţenilor români fără deosebire de origine, subinspectorul general de Jandarmi Odessa a raportat că avea în cuprinderea sa 12.083 de romi. Această cifră îi desemnează pe ţiganii care au supravieţuit deportării. Lor trebuie să li se adauge romii care au scăpat din Transnistria prin repatriere şi cei care au fugit de acolo, nu mai mult de 2000. În total au fost aproximativ 14.000 de ţigani care ar fi supravieţuit din cei 25.000 deportaţi. Cifra de 6.439 de romi pe care o consemnează Jandarmeria în a doua jumătate a lunii iulie cînd a procedat la înregistrarea celor întorşi în ţară cuprinde doar o parte dintre supravieţuritori nefiind incluşi romii din mediul urban de care se ocupa Poliţia. Un număr deloc neglijabil a putut scăpa recenzării datorită condiţiilor de război. Supravieţuitorii au revenit în ţară în primăvara anului 1944 odată cu retragerea Armatei şi autorităţilor române în faţa ofensivei sovietice.

Protestele care i-au apărat pe ţigani
 

     Au existat proteste în rîndul populaţiei faţă de deportarea romilor. O categorie de proteste a venit din partea elitei politice sau culturale. Constantin IC Brătianu, preşedintele PNL, a remis mareşalului Antonescu o scrisoare în care caracterizează deportarea romilor ca un act nejustificat şi crud. Era însă un protest cu caracter poltic. PNŢ şi-a exprimat solidaritatea cu protestul lui Brăteanu. George Enescu a intervenit personal la mareşalul Antonscu pentru romii muzicanţi afirmînd că ,,pleacă şi el în caz de-i duce muzicanţii la Bug”. Părerile populţaiei erau diferite, unii şi-au exprimat acordul cu măsura guvernului, iar alţii dezacordul total. Există scrisori şi memorii adresate Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, mareşalului Antonescu, reginei mame în care se cerea să nu fe deportaţi romii din anume sate sau oraşe, dar şi aducerea în locurile de baştină a celor deja deportaţi. Au fost primării care au dat certificate de bună purtare romilor. Amintim memoriul unui grup de locuitori din comuna Balta Verde, satul Popoveni, judeţul Dolj, sau al oraşului Craiova, ultimul adresat în octombrie 1942 mareşalului Ion Antonescu în care s-a cerut ca Ilie Dincă din Craiova, de meserie fierar, să nu fie trimis în Transnistria. A existat, de asemenea, intervenţia mai multor locuitori din Craiova pentru Ştefan Gâdea, tinichigiu, să nu fie deportat sau intervenţia locuitorilor din Zimnicea în număr de 127 pe lîngă mareşal în favoarea meseriaşilor din oraş care au justificat ,,numai ca origine îndepărtată mai pot fi socotiţi ţigani”. (Col. (r) Alexandru MAZILU)

La Arpaşu de Jos trăiesc, și-au recuperat averile
 

     În Arpaşu de Jos prezenţa ţiganilor corturari este semnalată pentru prima dată în anul 1384 în documentele de la Curtea Domnului Mircea, la Târgovişte. Este şi prima menţionare a existenţei ţiganilor în Ardeal.  Şi din Arpaşu de Jos au fost deportate familiile de ţigani.  Familiile de romi au ajuns în zona Bug din Transnistria, localităţiile: Klinka şi Golta.   Au stat două ierni acolo în nişte bordeie săpate în pămînt. Trei dintre arpăşeni au murit acolo de frig şi dizenterie. După picarea frontului, s-au întors pe jos, agăţati de vagoane, căruţe, etc. La sosirea în gara Arpaş, au sărutat pămîntul de bucurie că şi-au regăsit „satul lor” . Cînd au fost ridicaţi, au apucat să-şi lase paharele din aur şi hainele de sărbătoare la diverse familii din Arpaş. Cînd s-au întors şi-au recuperat averile de la gazdele lor. După Revoluţie, se pare că prima tranşă de sume de bani venite din Germania drept despăgubiri pentru deportaţi a fost încasată în numele întregii comunităţi de către „regele Cioabă”. Oricum, ulterior, s-au întocmit dosare personale şi a doua tranşă s-a transmis fiecăruia dintre cei deportaţi sau urmaşilor acestora. (dr. Gheorghe ŞERBU)

Deportaţi la Bug
 

  Cei mai bătrâni, care au trăit calvarul deportării în Rusia, în timpul războiului acele vremuri, nu au uitat cumplitele încercări prin care au trecut. „Eram copil pe atunci, aveam doar 15 ani. Prima dată i-o dus pe saşi. Apoi pe noi, corturarii. Într-o dimineaţă, au venit jandarmii şi ne-au luat direct de la corturi. Pe jos ne-au dus până în Rusia, la Bug. Alţii, cu cai şi căruţe. Ne duceau dintr-o comună într-alta şi ne predau la şeful de post. Şi tot aşa din sat în sat. Mureau pe capete. Dimineaţa vedeai că mulţi nu se mai scoală. Scoală, mă, ca e ziuă, le ziceam! Dar erau morţi deja. După ce nu am mai avut ce să mâncăm, am mestecat cucuruz de pe câmp. Era şi tifos. Era ca o boală între găini şi dimineaţa le găseai moarte. Când mureau oamenii, nu aveam sapă sau lopată să le facem groapă. Săpam cu un ţăruş din fier. Trebuia îngropaţi că mortu’ miroase! Săpam cu ţăruşul gropi adânci doar cât să intre mortu’. Dacă veneau câinii, puteau să-i scoată afară. Din o mie câţi am fost, dacă ne-am întors 200. Erau unii care au fost prinşi la furat pe câmp. Au fost puşi să-şi facă singuri groapa şi apoi împuşcaţi. Pentru o varză sau un cartof. Noi degeaba avem căşile. Suntem obişnuiţi să trăim în corturi. Facem focul în mijlocul cortului şi acolo facem de mâncare la copii” povestea Pătru Cărdărar, supravieţuitor al deportărilor de la Bug din comunitatea ţiganilor corturari din Brăteiu.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here