Pe urmele Mântuitorului. Viața publică a lui Iisus. Evangheliile ca surse istorice

Am vorbit despre legătura de rudenie dintre Iisus și Ioan Botezătorul, dar se pare că relația dintre cei doi este mult mai complexă, iar ultimele noutăți în materie de cercetare și arheologie biblică ne dovedesc că Evanghelia după Ioan, crezută multă vreme neverosimilă pentru cercetarea istorică, are puncte importante ancorate din punct de vedere istoric. ,,În ciuda preamăririi lui Iisus, Evanghelia după Ioan este construită pe o structură narativă, acordând mare atenție detaliilor geografice și cronologice care nu apar la Marcu, Matei și Luca. Acum o sută de ani, se obișnuia excluderea totală a Evangheliei după Ioan când era vorba de a furniza informații despre ,,căutarea lui Iisus, personajul din istorie”. Lucrurile s-au schimbat de atunci. Mulți cercetători cred acum că Ioan ne furnizează niște piese lipsă foarte importante în desfășurarea evenimentelor” menționează Tabor, și a trebuit să reluăm acest citat din lucrarea ,,Dinastiei Iisus” pentru a nu modifica coerența ideilor. James Tabor susține istoricitatea Evangheliei de la Ioan- ,,Într-adevăr, este posibil ca la baza Evangheliei după Ioan să se afle mărturia unui ,,ucenic” anonim care a fost martor credibil la evenimentele din viața lui Iisus, ceea ce ar explica unele detalii lipsă. Dacă asemenea mărturii de primă sursă sunt incluse în textul lui Ioan, atunci suntem cu adevărat norocoși. Luca pretinde că s-ar fi consultat cu martori direcți și atunci când a scris cele două lucrări, Evanghelia după Luca și Faptele Apostolilor, dar el însuși nu a fost martor direct la nimic din viața lui Iisus (Luca 1:2). El folosește textul lui Marcu și sursa Q ca documente de bază, dar și-a adunat și material propriu. Deși Evanghelia după Matei poartă numele Apostolului Matei, unul dintre cei Doisprezece, lucrarea în sine nu pare să-i aparțină. Asocierea cu numele Matei este o tradiție ulterioară. Adevărul este că nu știm cine a scris textul lui Matei, dar suntem destul de siguri că autorul lui nu a fost martor direct și că lucrarea lui este o versiune după Marcu și sursa Q, cu puțin material propriu adăugat. Evanghelia după Marcu este cea mai veche, dar asocierea textului cu Marcu, presupusul tovarăș al lui Pavel și ulterior al lui Petru, este, de asemenea, o tradiție mai nouă. Nu avem idee cine a scris textul atribuit lui Marcu. Și același lucru este valabil și pentru Evanghelia după Ioan. Toate aceste nume se bazează pe tradiția creștină mai recentă și, deși, Evangheliile Noului Testament cuprind material istoric, editarea teologică este un factor de care cititorul atent trebuie să fie mereu conștient” spune James Tabor.

Ipoteza lui Tabor

Istoricul James Tabor merge pe o ipoteză proprie- cea în care Iisus este privit ca un co-botezător împreună cu Ioan. ,,Dacă eliminăm imaginea teologică a textului după Ioan despre Iisus ca ,,Dumnezeu întrupat” și ne concentrăm pe detaliile narative, începe să se contureze o figură neglijată. Atunci când Iisus l-a întâlnit pe Ioan Botezătorul pe malul Iordanului, Evanghelia după Ioan ne spune că patru bărbați care aveau să facă parte dintre cei Doisprezece apropiați ai lui Iisus- și anume Simon Petru, fratele său Andrei, Filip și Natanael- erau deja ucenici ai lui Ioan Botezătorul (Ioan 1: 35-49). După aceea ni se mai spune: ”După acestea a venit Iisus și ucenicii Lui în pământul Iudeei și stătea acolo și boteza. Și boteza și Ioan în Enom, aproape de Salim, că erau acolo ape multe și veneau și se botezau. Căci Ioan nu fusese încă aruncat în închisoare”. (Ioan 3: 22-24) Observați că aici Iisus este cel care botează; Ioan încă era și el liber, iar acestea se petrec cu un an înainte ca Marcu să își înceapă relatarea cu momentul când Ioan este arestat de Irod Antipa și aruncat în temniță. Nu cred că a existat vreo carte, film sau piesă în care Iisus să fie prezentat ca Botezător. Și totuși aici așa apare. Nu este altceva decât o campanie comună de botezare dusă de Ioan și Iisus împreună, cu Ioan acționând în nord la răscrucea strategică a drumurilor dintre Galileea, Pereea și Decapolis, iar Iisus în sud, în satele Iudeei” spune James Tabor.

Amănunte interesante cu privire la nunta din Cana Galileii

,,Înainte de începerea acestei campanii din sud, Iisus s-a întors acasă în Galileea ca să ia parte la o nuntă în micul sat Cana, chiar la nord de Sepphoris. Din moment ce mama sa pare să fi fost responsabilă cu aranjamentele sociale, putem presupune că unul dintre frații săi, poate Iacov, următorul ca vârstă după Iisus, se căsătorea cu o fată din acel sat. Mai târziu, Evanghelia după Ioan menționează în trecere că Natanael era chiar din satul Cana (Ioan 21:2)” spune James Tabor. Acesta aduce o informație inedită în context, și anume faptul că mirele de la nunta din Cana, unde Iisus a făcut prima minune- transformarea apei în vin, ar fi fost chiar un frate al său. Probabil că este vorba despre unul dintre frații vitregi, copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară dacă ar fi să respectăm tradiția ortodoxă, pentru că în catolicism apare și prezumția ca ,,frații” lui Iisus să fie chiar verii săi.

O mișcare revoluționară?

Tabor insinuează chiar o mișcare insurecțională. ,,Apoi, Iisus și-a dus întreaga familie – mama și frații- din Nazaret în orașul Capernaum, la nord de Tiberias, pe malul nord-vestic al Mării Galileii (Ioan 21:2). Era primăvara anul 27 d.Hr. și se apropia Paștele evreiesc. Legătura cu orașul Capernaum este importantă în context. Cu siguranță, Iisus plănuia o mișcare strategică. Evanghelia după Ioan ne spune că frații pescari Petru (Simon-Petru)- Andrei și Filip- erau din Betsaida, un alt sat de pe țărmul Mării Galieii, doar mai la est de Capernaum. Nu cu mult înainte de toamna anului 26 d.Hr., puțin înainte de botezul lui Iisus, se duseseră lângă Salim, pe malul Iordanului să i se alăture lui Ioan Botezătorul. Anul 26-27 d.Hr. , din toamnă până în toamnă, era un an sabatic. În conformitate cu legile Torei, o dată la șapte ani, înceta orice activitate agricolă, și pământul era lăsat să se ,,odihnească”. Începutul anului sabatic aducea o ocazie specială pentru punerea în aplicare a planului făcut. Mii de țărani și săteni a căror viață era legată de ciclurile agrare ale anotimpurilor erau lipsiți de munca obișnuită. Acesta era momentul potrivit pentru a aprinde o mișcare în rândul maselor. Cei trei i se alăturaseră deja lui Iisus. Mai exista o familie apropiată la Capernaum, Zebedeu, soția lui Salomeea și fiii lor, Iacov și Ioan. Petru și Andrei îi cunoșteau și mai lucraseră împreună ca pescari. Nu știm dacă Maria Magdalena făcea parte din grup la acel moment, dar și ea era dintr-un centru pescăresc, Magdala, puțin mai la sud de Capernaum. Până în acest moment, Iisus adunase deja zece ucenici de sex masculin- Petru, Andrei, Iacov, Ioan, Natanael, Filip și probabil și pe frații săi Iacov, Iosif, Simon și Iuda- care îl însoțiseră de la Nazaret împreună cu mama și surorile lor. Cu mult înainte ca Marcu să-și urmeze istoria, Iisus își formase deja grupul celor ,,Doisprezece” apostoli. Toate aceste informații le putem extrage din Evanghelia după Ioan. Însă nu există nicio mențiune la Marcu, Matei și Luca. Ceea ce făcea Iisus în primăvara anului 27 d.Hr., la Capernaum, era consolidarea unui grup central de acoliți pentru campania pe care urma să o lanseze în sud, în Iudeea. În loc de o ruptură sau răcire a relațiilor dintre Iisus și Ioan Botezătorul și planul lor era să ridice țara întreagă și să zguduie organizarea politică și religioasă deopotrivă, în timpul lunilor de vară și toamnă ale anului 27 d.Hr. Momentul acestei campanii era important în mai multe privințe, nu doar la nivel strategic” spune Tabor. Iată cum istoricul James Tabor, recunoscând totuși istoricitatea textelor evanghelice, și bazându-se în mare parte pe tradiția creștină, alege o cale pur empirică, bazate pe ,,demitologizarea” textelor biblice și încadrarea lor totală în tehnicile studiului istoriei, un drum paralel cu doctrina religioasă tradițională.

Transcendență, istorie și tradiție

Cercetătorul și preotul romano-catolic Armand Puig sintetizează cele trei puncte importante fără de care nu putem vorbi despre viața lui Iisus Hristos: transcendență, istorie și tradiție. ,,Izvoarele istorice nu concordă sau tac în fața problemei referitoare la durata activității publice a lui Iisus, de când pleacă din Nazaret și se duce la Ioan Botezătorul, până la ultima călătorie la Ierusalim, unde moare. Sunt clari, însă, cei doi poli între care se mișcă: Galileea și Ierusalim. Principala divergență privește durata activității ca predicator itinerant a lui Iisus, însoțit de ucenicii săi. Evangheliile lui Matei, Marcu și Luca, cu ocazia sărbătorii de Paște, în timpul căruia va fi răstignit. Ca atare, indirect, presupun că activitatea publică a lui Iisus durează, maximum, un an. Evanghelia lui Ioan menționează însă trei sărbători ale Paștelui pe care Iisus le-ar fi petrecut în orașul sfânt (2,13;6,4;11,5). Asta înseamnă că activitatea lui publică s-ar fi întins pe o perioadă cuprinsă între doi și trei ani. Activitatea lui Iisus se desfășoară, mai ales, în Galileea și Ierusalim, unde se duce cu ocazia marilor sărbători iudaice, ca aceea a Corturilor (7,2) sau a înnoirii Templului, Hanukka (10,22). În Ioan se mai menționează ,,o sărbătoare”, nedeterminată, cu ocazia căreia Iisus ar fi mers la Ierusalim. Unica dată absolută de care dispunem este aceea care indică începutul activității lui Ioan Botezătorul în regiunea Iordanului: ,,în al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberius” (Luca 3,1). În acest text (3, 1-2), evanghelistul- în stilul istoricilor epocii- pune în relație data referitoare la cârmuitorul suprem al Imperiului cu alte personalități politice minore, dependente de el: Pontius Pilatus, guvernatorul roman al provinciei Iudeea (26-36 d.Hr.); Irod Antipa, tetrarhul Galileei (4 î.Hr. -39 d.Hr.); Filip, tetrarhul Itureei și Traconitidei (4 î.Hr.- 34 d.Hr.); Lysanias, tetrarhul Abilenei (14 d.Hr.?-37 d.Hr.). Sunt menționate și supremele autorități religioase iudaice, Anna și ginerele lui Caiafa, care au ocupat funcția de mare preot în anii 6-15 și, respectiv, 18-36 d.Hr. Cărui an al erei creștine îi corespunde al cincisprezecelea an al lui Tiberius? Răspunsul pare ușor, căci, dacă Tiberius și-a început domnia la 19 august anul 14 d.Hr., data morții lui Augustus, conform cronografelor antice anul 15 al domniei sale ar fi fost 19 august 28 d.Hr. până la 18 august anul 29 d.Hr. Dar Luca a utilizat modul de calcul din Siria și Macedonia, deci anul 15 al lui Tiberius ar începe la 1 octombrie 27 d.Hr. și s-ar sfârși la 30 septembrie 28 d.Hr., date nu foarte îndepărtate de cronografele antice. Este mai puțin probabil un comput făcut în conformitate cu calendarul iulian, după care anul 15 al domniei ar fi anul 28 sau 29, de la 1 ianuarie la 31 decembrie. Ca atare, sunt două posibilități (28/29 sau 27/28 d.Hr.), care, puse alături, coincid în anul 28. Cum arată J.P. Meier și G. Theissen, anul 28 d.Hr pare a fi de preferat și, în plus, concordă cu referirea din Evanghelia lui Ioan (2,13) la primul Paște pe care Iisus îl sărbătorește la Ierusalim. Cu această ocazie evreii afirmă că ,,în patruzeci și șase de ani s-a zidit templul acesta” (2,20). Știm de la Josephus Flavius că lucrările la Templu au fost începute de Irod în anul 20/19 î.H (Antichități 15,11,1), chiar dacă pregătirile putuseră începe mai înainte, în anul 23/22 î.H (Războiul 1, 21,1). Sacerdoții și-au asumat sarcina construirii și remodelării părții celei mai sacre a complexului, a sanctuarului propriu-zis, iar Irod- restul. Josephus Flavius afirmă că sanctuarul a fost terminat ,,într-un an și șase luni” (Antichități 15,11,6), adică în vara anului 18 î.H. Luând în considerație toate acestea, între iarna lui 20/19 î.H. și Paștele din 28 d.H. sunt 46 de ani și câteva luni. Prin urmare, Luca 3,1 și Ioan 2,20, plus computul siriac și Josephus Flavius, indică perioada cuprinsă între octombrie 27 d.H. și primăvara anului 28 ca timp în care Ioan Botezătorul a predicat în deșertul Galileei și l-a botezat pe Iisus în râul Iordan” spune Armand Puig.

Câți ani avea Iisus când și-a început activitatea publică

Armand Puig elucidează vârsta pe care o avea Iisus în momentul începerii activității publice. ,,În Luca 3,21, evanghelistul consemnează că Iisus ,,era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască)”. Dacă s-a născut în anul 7/6 î.H, ar însemna că în anul 27/28 d.H., la începutul misiunii sale, ar fi avut între 33 și 35 de ani. Ceea ce ar justifica întrebarea retorică, între ironie și admonestare, pe care căpeteniile iudee i-o adresează lui Iisus când el afirmă că Avraam a văzut ziua manifestării lui: ,,Încă nu ai cincizeci de ani și l-ai văzut pe Avraam?” (Ioan 8,57). Iisus, la nici jumătate de secol de viață, pretinde că l-a cunoscut pe patriarhul Avraam, care a trăit pe acest pământ cu secole în urmă, argumentează adversarii. Sigur, cincizeci este un număr rotund care, în sine, are doar o valoare cronologică aproximativă, dar indică faptul că vârsta lui Iisus în perioada ativității sale publice, este sub 50 de ani”. (Armand Puig, Iisus- un profil biografic)

De ce s-a lăsat Iisus botezat de Ioan?

,,Problema esențială este sensul pe care Iisus l-a dat botezului său, liber ales și făcut în anonimat. Motivele care împingeau oamenii să-i ceară lui Ioan să-i boteze și exigențele pe care le implica botezul sunt trei: mărturisirea propriilor păcate, pocăința și înnoirea vieții și obținerea iertării divine. Aceasta avea să vină în ziua judecății, botezul o anticipa. Împărtășea Iisus această conștiință și aceste sentimente? S-a dus să se boteze fiindcă voia să-și schimbe viața și să obțină iertarea divină? Voia să-și mărturisească păcatele? Să remarcăm că, în niciun moment al vieții lui, Iisus nu manifestă și nu exprimă conștiința vinovăției pentru faptele sale. În el nu există durerea că ar fi greșit față de Dumnezeu sau față de alți oameni și, ca atare, nu se căiește de niciun păcat personal. Sunt voci, ca Meyer, care cred că prin botez Iisus voia să fie solidar cu poporul său, voia să se recunoască public membru al Israelului păcătos, să arate nevoia de mila divină și, în ultimă instanță, își propunea să impulsioneze o comunitate înnoită. Interesul care-l împingea pe Iisus ar fi fost să dea un exemplu de umilință și solidaritate, acceptând să fie unul dintre păcătoșii poporului lui Israel, deși nu era și nu se simțea astfel….În rezumat, Iisus acceptă să primească botezul fiindcă se simte identificat cu cele două mari principii pe care se bazează: pocăința și iertarea. Are însă o convingere nouă, care schimbă fundamental lucrurile față de perspectiva lui Ioan: Dumnezeu nu este cel ce va veni curând, ci cel ce deja a venit în lume și începe să-și manifeste puterea. Activitatea lui Iisus va certifica această convingere, mai ales prin miracolele și vindecările pe care le va face, semn că Împărăția lui Dumnezeu este aici. Așa va fi demonstrat că forța răului e învinsă, cu alte cuvinte, că Satana și-a pierdut puterea. Lumea veche, supusă răului, va intra în criză, căci noua lume, a binelui și mântuirii, își face drum. De aceea, nu se mai pune problema de-a deștepta sfârșitul acestei lumi, ci de a întâmpina sosirea lumii noi” explică Armand Puig. În concluzie, Iisus nu a fost inițiatorul unei mișcări sociale, așa cum se pierde Tabor în detalii empirice, ci mai mult decât atât. Iar acest ,,mai mult decât atât” este explicat de știința care se ocupă cu transcendentul, în cazul de speță Teologia.

Data morții lui Iisus

Conform datelor furnizate de cercetarea biblică este 7 aprilie 30 d.Hr. ,,În ceea ce privește sfârșitul vieții lui Iisus, este sigură ziua din săptămâna în care a murit: într-o vineri, ,,ziua de pregătire, înaintea odihnei de sâmbătă” (Marcu 15,42). Așa spun cele patru evanghelii canonice, care coincid și în ce privește ziua în care a cinat pentru ultima oară cu ucenicii: cu o zi înainte, joi. Această cină a avut loc la căderea serii, în interiorul zidurilor Ierusalimului, cum indică Marcu (14,17), Matei (26,20), Luca (22,14-15) și Ioan (13,1-2). Cum rezultă din evanghelii, în ziua de după moartea și înmormântarea lui, sâmbătă, toți au respectat odihna impusă de Lege. Doar duminică dimineața, prima zi a săptămânii în calendarul iudaic, ,,după ce a trecut ziua sâmbetei”, de repaus, femeile se duc la mormânt și-l găsesc gol. Descoperirea mormântului gol este atestată de cele patru evanghelii canonice: Marcu (16, 1-2), Matei (28,1), Luca (24,1) și Ioan (20,1). O relatează și Evanghelia lui Petru (50-57) (N.R- Evanghelia lui Petru este o apocrifă creștină) Conform tradiției preluată în Evanghelia lui Ioan, ziua în care a murit Iisus a fost vinerea Paștelui și a coincis deci cu a paisprezecea zi din luna iudaică nissan, ziua pregătirii. În acel an, Paștele- o sărbătoare cu dată mobilă, care coincide cu prima lună plină a primăverii- a căzut sâmbăta. De aceea în Ioan 18,28 se spune că ,,ei (căpeteniile) n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să poată să mănânce în seara zilei de vineri Paștile”. Căci, conform Legii iudaice, să intri în casa unui păgân ca Pilat însemna impurificare rituală și asta le-ar fi interzis căpeteniilor să ia parte la cea mai importantă sărbătoare iudaică, Paștele. Ioan 19,31 e și mai explicit: ,,pentru evrei vinerea aceea era ziua pregătirii…căci a doua zi sâmbătă era o zi mare”. Cartea Sanhedrin 43a din Talmudul Babilonian confirmă aceste informații: ,,În ajunul sărbătorii Paștelui, Ieșu (Iisus), Nazarineanul, a fost spânzurat”…În mod similar, în Evanghelia lui Petru 5, scriere apocrifă din sec. II d.H, citim: ,,În ajunul primei zile a Azimilor, sărbătoarea lor, Pilat l-a dat poporului”. În concluzie, Iisus a murit într-o vineri, în ajunul Paștelui evreiesc, ziua 14 din nissan. Această informație ne permite să precizăm ziua, luna și anul morții. În perioada dintre 26 și 34 d.H., ajunul Paștelui sau ziua 14 a lunii nissan a căzut vinerea doar în anii 30 (7 aprilie) și 33 (3 aprilie), ținând seama că fixarea primei zile a lunii și intercalarea anilor bisecți se face pe bază de calcule astronomice precise…În concluzie, cântărirea tuturor datelor în joc pledează pentru cronologia propusă de Evanghelia după Ioan,  mai solidă și coerentă decât cea din evangheliile sinoptice. Este foarte probabil că moartea lui Iisus trebuie situată în ziua de vineri, 7 aprilie, anul 30 d.H., după calendarul creștin, 14 nissan, ajunul Paștelui din anul 3790 de la facerea lumii, după calendarul iudaic” menționează Armand Puig. (Ștefan BOTORAN)