Iisus își transmitea învățătura pe două căi, prin exemplul personal și pilde- istorioare cu tâlc care aveau rolul de a pune auditorul pe gânduri. Nu toate pildele erau înțelese de oameni, dimpotrivă, uneori Iisus își lăsa ascultătorii cu semne de întrebare, o tehnică folosită des atât în Orientul Mijlociu cât și în Orientul Extrem. Semănătorul, grăuntele de muștar, smochinul, via, sămânța sunt mereu actuale în pildele lui Iisus pline de alegorii, metafore și codificări pentru ca toți ,,să vadă” dar să rămână totuși orbi, ,,să audă” și să rămână totuși surzi. Iisus, învățătorul itinerant, scandalizează nu de puține ori prin nonconformismul cu care trata ,,Legea” și modul original în care o explica.
Exemplul personal
De fapt, însuși Iisus este o pildă trăită, iar exemplele Sale personale au devenit, în timp, ele însele niște pilde. ,,Iar Iisus S-a dus la Muntele Măslinilor. Dar dimineața iarăși a venit în templu, și tot poporul venea la El; și El, șezând, îi învăța. Și au adus la El fariseii și cărturarii pe o femeie prinsă în adulter și, așezând-o în mijloc, au zis Lui: Învățătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar tu ce zici? Și aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Și stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat și le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. Iarăși plecându-Se în jos, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta și mustrați fiind de cuget, ieșeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni și până la cei din urmă, și a rămas Iisus singur și femeia, stând în mijloc. Și ridicându-Se Iisus și nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nu te-a osândit niciunul? Iar ea a zis: Niciunul, Doamne. Și Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuiești!” (Ioan 8, 1-11) Aikido-ul verbal folosit de Iisus le întoarce pârâșilor propriile frustrări și greșeli împotriva lor, i-a făcut să se privească în oglinda sufletului lor. Ce scria Iisus? Iisus știa să scrie? Știm că el vorbea aramaica, greaca și înțelegea latina, limba cuceritorilor romani, dar nu avem dovezi clare că El știa să scrie, însă era posibil. Și dacă scria, ce a scris Iisus pe pământ? Trasa cercuri cu un aer plictisitor în fața ,,țațelor” din consiliul de condamnare sau pur și simplu scria? O veche tradiție creștină spune că el scria pe nisip păcatele tuturor celor care au condamnat-o pe femeie iar ei, văzând, s-au îndepărtat rușinați lăsând piatra. De fapt, Legea lui Moise nu era decât un pretext de a ucide, de a-și vărsa propriile refulări și neîmpliniri. Vroiau să vadă sânge, nu dreptate! Prin câte bordeluri or fi fost prea-cucernicii învățători întorși de către Iisus din drumul de a ucide? Câți oameni or fi avut de suferit din cauza delațiunilor lor? De la câte văduve, orfani și bătrâni au furat ei? Prin puterea exemplului personal Iisus a fost o pildă vie, trăită minut cu minut.
Istorioarele
Iisus răspundea concret, prin istorioare pline de profunzime și înțelepciune, explicând problemele oamenilor: cine este aproapele, cum să se raporteze la relația cu Dumnezeu și aproapele, sădirea sămânței cunoașterii de către dascăli, întoarcerea la Dumnezeu. Pilda Fiului rătăcitor este una dintre cele mai frumoase explicații despre călătoria interioară.
Binecuvântarea de a fi rătăcitor
,,Și a zis: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Și el le-a împărțit averea. Și nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Și după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă. Și ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări, și acesta l-a trimis la țarinile sale să păzească porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar venindu-și în fire, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, sculându-se, a venit la tatăl său. Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Și i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Și a zis tatăl către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-L îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui. Și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la țarină. Și când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Și, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit și tatăl tău a înjughiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”. (Luca 15, 11-32) Cine este personajul pozitiv din această poveste? Fiul cuminte și conformist? Nicidecum. Cumințelul este o figură destul de ștearsă și de populară, tipul omului smiorcăit, neasumat, frustrat, mereu nemulțumit, care pretinde răsplată chiar și pentru iubirea paternă. ,,Te iubesc, dar dă-mi ce mi se cuvine!” Victimizarea- ,,Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied să mă veselesc cu prietenii mei”. Apoi judecarea fratelui: ,,Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat”. Fiul cel cuminte nu a avut curajul să plece în lume, a stat mereu în umbra tatălui, a preferat căldura căminului părintesc până la o vârstă înaintată. Nu a avut putere să se ridice, nu a avut cuvânt, nu a vrut să fie el însuși deși nu l-a oprit nimeni. A preferat să i se spună tot timpul ce să facă, a fost mereu lipsit de inițiativă. De aceea mulțimile preferă tătuci care să le măsoare mereu viața, în cele mai mici detalii. Să trecem la fiul risipitor. Este omul aflat într-o permanentă căutare, care călătorește, este un veșnic rătăcitor, acumulând experiențe care mai de care: plăcute și neplăcute. Omul asumat mereu, care are curajul să își recunoască greșelile în fața semenilor, omul puternic, care nu are nevoie de validare și care se întoarce mereu din iubire. Inelul pe care tatăl i-l pune în deget fiului risipitor simbolizează eternitatea, unitatea, fidelitatea. Fiul își risipește toate talentele, darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu, căutându-și singur drumul și reușind să răzbească după atâtea încercări. Întoarcerea fiului risipitor simbolizează recunoștința pentru dascălii pe care i-am avut fiecare și, mai ales, întoarcerea la Dumnezeu după călătorii obositoare, nu întotdeauna rodnice dar necesare. Avem în literatura română una dintre cele mai măiestre căutări ale fiului risipitor prin Panait Istrati, vagabondul genial fără școală, care și-a scris aventurile direct în cea mai naturală și perfectă franceză. Îl găsim pe fiul risipitor în ,,Viața lui Adrian Zografi”, în ,,Ciulinii Bărăganului”, ,,Chira Chiralina” sau chiar ,,Neranțula”, romane ale risipirii, întoarcerii, morții și izbăvirii. ,,Moș Anghel”, ,,Codin”, ,,Chira” , ,,Adrian”- atâția risipitori, nu toți izbăviți, unii sfârșind în chinuri grele. Fiul risipitor mai simbolizează călătoria interioară, scrutarea microcosmosului. Inelul devine semnul supunerii față de voința divină prin redescoperirea dumnezeirii după atâtea călătorii. Ospățul este banchetul mistic al spiritului regăsit după atâtea călătorii, la creștini Împărtășania; realizarea sinelui prin muncă, învățătură, recunoștință și modestie. Viața însăși este o călătorie iar noi suntem niște fii risipitori; risipind de cele mai multe ori și adunând de cele mai puține ori. Fiul risipitor este omul spiritului, omul de geniu dar și genialul om obișnuit care a ajuns la iluminare. Nu trebuie școală pentru a fi un inițiat, sau nu neapărat multă, pentru că de cele mai multe ori ,,duci o luptă colosală cu prostul care are școală”. Călătoria, întoarcerea, recunoașterea, inclusiv a greșelilor, recunoștința sunt mereu actuale, ca și Pilda fiului risipitor. (Ștefan BOTORAN)
