,,Eram bătuţi, apoi dezbrăcaţi în pielea goală şi uitaţi la ,,neagra”

• Fraţii Zăgan, Ioan şi Vichente, au fost încarceraţi pentru că erau ţărănişti

• Ioan Zăgan a fost închis  10 ani în temniţele comuniste, la Gherla, Aiud, Jilava şi la Canal

• Vichente Zăgan a fost aruncat în fortul Jilava, la 7 m sub pământ, de unde a fost eliberat după ani grei de suferinţă

În Ţara Făgăraşului erau puţine familii de ţărănişti  care şi-au declarat pe faţă convingerile politice din generaţie în generaţie.  Familia Zăgan din Beclean era una dintre ele. Ioan Zăgan a fost coleg în şcoală cu Virgil Mateiaş, cu Horia Sima din Mândra, cu Emil Cosgarea din Vad, iar în facultate cu Corneliu Coposu. Era copilul cel mare al familiei Vichente şi Sarica Zăgan, oameni drepţi, harnici, cu credinţă în Dumnezreu  şi cu sufletul la neamul românesc. Ion Zăgan s-a născut în Beclean, fostul judeţ Făgăraş, în anul  1909 şi a urmat după el alţi trei copii, un băiat, Vichente, care a ajuns inginer, şi două fete care au ajuns, una profesoară şi alta medic veterinar.  A fost atras de Partidul Naţional Ţărănesc la care a şi activat şi în cadrul căruia a deţinut funcţia de vicepreşedinte la filiala Făgăraş alături de preşedintele Aurel Dobrescu şi de fratele său, Vichente Zăgan, care a condus organizaţia de tineret. După absolvirea liceului de la Făgăraş, a  urmat Facultatea de Drept din Cluj unde şi-a luat licenţa în Drept. N-a profesat însă prea mult timp ca avocat şi judecător   pentru că  regimul comunist l-a determinat să renunţe.  Şi-a dat demisia chiar  în biroul ministrului de justiţie de atunci, Lucreţiu Pătrăşcanu. ,,Ca judecător eu judec numai după dreptate şi nu după influenţe şi presiuni politice” îşi motiva Ioan Zăgan demisia în faţa ministrului. „D-le Zăgan, se aprobă demisia şi dumneavoastră, nu ştiţi cum se construieşte socialismul” a fost replica ministrului. Pentru că nu  s-a dezis de doctrina Partidului a  fost arestat şi încarcerat în închisorile deschise pentru foştii deţinuţi politici. A trecut prin Aiud, Gherla, Jilava şi mai apoi în lagărele de la Canal care i-au distrus sănătatea. S-a eliberat după 10 ani de închisoare, în 1964, odată cu decretul de graţiere. S-a angajat iniţial la RATB ,,cap de linie” la tramvaie şi mult mai târziu ca jurist la un combinat chimic. Evenimentele din decembrie 1989 i-au dat mari speranţe, iar după 1990 a fost ales viceprimar al Făgăraşului, iar pe linia partidului său, PNŢ, a fost ales vicepreşedinte la organizaţia Făgăraş. S-a aflat pe lista de candidaţi a acestui partid pentru Camera Deputaţilor, la primele alegeri libere, dar  fără succes. S-a căsătorit cu o pictoriţă, Vali Teodorescu, şi au convieţuit împreună până în 2001. A decedat la  vîrsta de 92 de ani şi se află înmormîntat în cripta familiei din cimitirul din Făgăraş.

Pribeag prin ţară pentru a scăpa de persecuţiile securiştilor

Vichente Zăgan s-a născut la 24 mai 1924 la Beclean, dar de la doi ani a fost adus la Făgăraş de părinţi care doreau ca pruncii lor să facă şcoală. Pentru a asigura un trai bun familiei, bătrânul Zăgan  a emigrat în America unde a stat 13 ani, în Detroit, unde a ajuns vicepreşedinte al organizaţiei româneşti. Vichente a făcut şcoala la Făgăraş, după  care a dat admitere la Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea Electromecanică, iar în paralel a susţinut examen şi la Timişoara, fiind declarat admis la amândouă. A ales însă Bucureştiul. În 1948  s-a implicat în mişcarea studenţilor, iar drept repercursiune a fost obligat să-şi întrerupă studiile deşi era în anul V. Pentru a scăpa de arestare a luat  calea pribegiei şi s-a adăpostit la familii de cunoscuţi din  Sibiu,  Teregova,  Măciuca Drăgăşani, Timişoara, etc. Când a vrut să fugă din ţară prin Yugoslavia spre SUA, a fost prins şi arestat la Copşa Mică. A trecut prin închisorile din Copşa Mică, Sighişoara, Ministerul de Interne, Jilava, Văcăreşti, Tg. Mureş. S-a eliberat în 1952. În anul următor a susţinut examenul de licenţă şi şi-a obţinut diploma de absolvire a facultăţii. S-a angajat   la Frigotehnica Bucureşti. Dar la 19 august 1952 a fost din nou arestat de Securitate, la Tg. Mureş şi transferat la Bucureşti unde a stat în arest până în 24 decembrie 1952 cînd a fost eliberat fiind găsit nevinovat. A activat în cadrul PNŢ încă din facultate, activitate care i-a adus trei arestări: în 1946 ca student, în 1950 ca ţărănist şi colaborator al diplomatului Serafim Buta din Părău care activa la Ambasada SUA şi în 1952, la Tg. Mureş cu ocazia marilor arestări pentru Canal.

Mărturiile lui Vichente Zăgan

,,În anul V de facultate locuiam în cămin unde am simţit primele amprente ale comunismului. Comitetul nostru de conducere format numai din studenţi a fost înlocuit forţat de o conducere comunistă în frunte cu un coleg Gheorghiu, care ulterior a ajuns director general la Centrul de înregistrări de muzică pe discuri. Începuseră arestările, procesele studenţeşti şi condamnările de care n-am scăpat nici eu. Am plecat pribeag, la alte gazde, în subsoluri insalubre şi apoi fugar prin ţară, ajutat de tatăl unui bun prieten, Toma Virgil, comandorul de marină Matei Toma. Acesta mi-a dat 500 de lei zicându-mi: Vichente, înainte spre libertate, ai grijă de tine, cu Dumnezeu. Era 18 februarie 1948. Colegii mei de facultate erau la serbarea de sfârşit de cursuri.  Eu împreună cu Vasile Ionescu şi Gicu Marinescu locuiam într-un subsol din Cotroceni de teama arestărilor, mai ales că eu am refuzat să colaborez cu comuniştii (nişte colegi de facultate) care îmi cereau să-i trădez pe colegii mei ţărănişti. Ne-am luat boceluţele şi duşi am fost. Eu am hoinărit prin Sibiu, Teregova, Măciuca Drăgăşani, la Timişoara unde am stat la familia Şipoş. Cînd am obosit de fugă, m-am decis să plec în America, în Sharom, statul Pennsylvania, unde era unchiul meu, Matei Zăgan. Plecarea urma să fie prin  Iugoslavia, deghizat în mecanic de locomotivă, cu ajutorul prietenului meu Şipoş.  Am plecat din Sibiu împreună cu Şipoş, spre Timişoara. La Copşa Mică, gara era înconjurată de Securitate, toată lumea fiind legitimată. Când au ajuns la mine, m-au găsit pe lista lor. M-au încătuşat şi m-au dus la sediul Securităţii din Copşa Mică. Începea pentru mine calvarul. A urmat Sighişoara, Ministerul de Interne, Jilava, Văcăreşti, Tg. Mureş şi altele. La Ministerul de Interne m-au depus în celula 19, apoi la 40. Erau la subsolul clădirii cca 300 de celule, pe două subsoluri etajate, unele cu wc altele fără, cu paturi suprapuse, cu mese şi scaune fixe în beton. Maniu, Brăteanu, Titel Petrescu şi Mihalache au fost băgaţi în celule cu duş, iar noi, studenţii, în celule comune, câte 20. Aici, i-am cunoscut pe arhimandritul Narcis de la Mănăstirea Plumbuita, pe profesorul de arhitectură Cantacuzino, pe nepotul lui Bodnăraş, fostul membru din CC al PCR. Când a coborât acesta odată de la anchetă mi-a zis că voi urma eu şi că voi fi torturat. Era 11 noiembrie 1949, ziua sfinţilor Mina, Victor şi Vichente. Aşa a fost. M-au dus cu ochelarii negri la ochi la anchetă unde m-a torturat  un anchetator evreu. M-a bătut cu un par de lemn până la sânge. Şi azi am semn la mâna stângă de la acea bătaie. M-a pus să scriu declaraţie, dar hârtia s-a umplut de sânge. ,,Bine, Zăgane, îţi vor putrezi oasele în Jilava, să te saturi de ţărănişti” mi-a spus evreul anchetator. Într-adevăr, am stat la Jilava ani de zile, iar când am ieşit am avut 40 de kg faţă de 80 câte am avut la arestare. Când am coborât atunci de la anchetă, plin de sânge, îmi aduc aminte, că Bodnăraş mi-a dat o cruciuliţă, ştiind că e ziua Sf. Vichente. Studentul Bodnăraş a şi fost eliberat atunci, fiind nepotul comunistului din CC al PCR” a relatat Vichente Zăgan.

Regimul dur impus de torţionarul Moromete, la Jilava

,,De la Interne,  ne-a luat o dubă cu celule în ea şi ne-a dus la închisoarea Văcăreşti şi de acolo în Fortul Jilava. Aceasta era cea mai feroce închisoare a comuniştilor, era la 7 metri sub pământ. M-au depus în celula 20, la secret, o celulă aproape de cea a condamnaţilor la moarte. Era comandant un director criminal care avea grad de maior, Moromete. Bătea îngrozător şi avea multe crime la activ în rândul deţinuţilor politici. Era un ins foarte dur, dar a îmbunătăţit administraţia, mâncarea, dar bătea bucătarii şi pe alţi deţinuţi nevinovaţi. În celula 20, la început, trebuia să dormi pe jos, pe ciment, pentru că nu era loc. Abia când mai pleca vreun deţinut la altă închisoare ajungeai să urci pe prici, dar şi acestea erau rupte. Eu am ajuns pe prici după luni de zile. Într-o zi a fost adus un bătrânel, bătut măr. Era profesorul Necula, fostul şef al sectorului verde din PNŢ Bucureşti. M-am oferit să împart priciul meu cu el. După ani, mi-a devenit naş la căsătoria mea cu Elena Petrescu, soţia mea. Profesorul Necula era finul soacrei mele şi şi-a amintit de întâmplarea cu priciul  de la Jilava,  mai mult, mi-a dat o recomandare bună în vederea căsătoriei. Închisoarea era de fapt un fort militar construit de regele Carol al II-lea la 7 m sub pământ. În celula 20, unde eram eu, nu s-a făcut foc niciodată, deşi iarna aduceau un godin de formă. Avea două priciuri laterale de scândură, fără saltele, doar cu rogojini de papură şi peste ele nişte pături rupte. Pe aceste priciuri dormeam cca 40 de deţinuţi. Corpurile ne erau lipite încât noaptea ne întorceam la comandă. Făcusem bătături pe şoldurile slăbite din cauza rogojinilor şi scândurilor. În cameră mai era un hârdău pentru apă şi unul pentru excremente. Ne făceam necesităţile zilnice într-un colţ al camerei după o pătură jegoasă, iar murdăriile erau duse zilnic de deţinuţii de drept comun, cu care nu aveam voie să avem contacte. Rareori eram scoşi din celulă şi duşi la o colină deasupra celulelor, la un closet cu mai multe găuri. Când eram pedepsiţi pentru ceva, oricum pe nedrept, apa nu ni se mai schimba din hârdău. Celula avea un geam, dar era dublat de un paravan de lemn pentru a nu vedea lumina de afară sau cerul senin. Rareori eram scoşi afară, la plimbare, unde eram nevoiţi să stăm cu mâinile la spate, cu faţa în jos şi supravegheaţi de gardienii bătăuşi. După 1990, am vizitat fortul, dar celulele nu mai erau ocupate cu deţinuţi, ci erau depozite acolo, iar celulele aveau chiuvete şi wc-uri turceşti. Am vizitat şi ,reduitul”, celulele ,,negre” de pedeapsă, fără lumină  şi cu apă pe jos, unde eram băgaţi când eram pedepsiţi. Eram bătuţi, apoi dezbrăcaţi în pielea goală, primeam un sfert de pâine şi apă, şi eram uitaţi la ,,neagra”. Erau gardieni aici, oameni din  apropierea Jilavei, adevăraţi criminali. Mă aşteptam ca toţi aceştia să fie judecaţi şi pedepsiţi de un tribunal precum cel de la Nurenberg sau cel de la Haga. Dar n-a fost aşa. Soţia mea, Elena Petrescu, a fost arestată când avea 17 ani, de agenţii lui Dulgheru, fost Grunberg, pentru a-l prinde şi aresta pe fratele ei, Nicolae Petrescu. Şi ea a ajuns la Ministerul de Interne, în celulele de beton cu grilaj, fără anchetă, şi ţinută mai multe luni” a relatat Vichente Zăgan.

Familia a făcut parastase crezând că este mort

,,Nu am ştiut nimic de familia mea şi nici ea de mine. Au făcut parastase crezând că am decedat în detenţie. După mulţi ani la Jilava, un gardian a venit şi mi-a spus să-mi adun bagajele. Nu aveam decât nişte cămăşi rupte şi ghete rupte. Eram convins că mă va duce la un tribunal să ne judece pentru că eram mai mulţi deţinuţi, toţi ţărănişti. Plecam din Jilava. Ne-au urcat într-un camion închis, păzit de gardieni, şi ne-au dus la Ministerul de Interne. Aici, ne-au pus ochelari metalici opaci, ne-au pus cu faţa la perete şi apoi ne-au luat, pe rând, la anchete. La etajul 4 trebuia să semnăm o declaraţie. Eu aveam o mustaţă mare, iar anchetatorul m-a întrebat dacă vreau s-o păstrez sau să o dea jos frizerul, care era lângă el. Mă eliberau. Coborând la parter, unde erau ceilalţi camarazi, am reuşit să le şoptesc că vor fi eliberaţi. Era ora 23.00 din noapte. M-au scos pe o uşă dosnică a clădirii Ministerului de Interne. Nu credeam că sunt liber, ci că gardianul cu armă mă va împuşca din spate. Am încercat să merg cu un tramvai până la gară unde locuia mătuşa mea ,Coca Lamotescu. Aveam o bancnotă de 100 de lei în căptuşeala jigărită a hainei, am dat-o taxatoarei, dar mi-a zis că nu mai este valabilă, că s-a stabilizat. Mi-a oferit un bilet dându-şi seama că vin din detenţie. Când m-a văzut mătuşa mea în prag, slab, a avut un şoc. Am rămas la Bucureşti câteva zile după care am plecat spre Făgăraş. Mama nu m-a recunoscut. Eram obligat să mă prezint la Securitatea Făgăraş, unde mă avea în evidenţă un sublocotenent Zăgan. Era un fost coleg de liceu, dar care nu era rudă cu mine. Sediul Securităţii era în casa confiscată de la doctorul  Giurcă, ţărănist şi el. Şeful Securităţii era căpitanul Cârnu. Slt. Zăgan mi-a spus că este bine să plec din Făgăraş dacă vreau să-mi fie bine. I-am urmat sfatul şi am plecat la Bucureşti. Cârnu vroia să mă facă informatorul Securităţii la Combinatul Chimic Făgăraş. La Bucureşti, am reuşit să mă angajez la Centrala Industriei Frigului de pe B-dul 6 Martie, nr. 5. Lăsam, astfel, la Făgăraş toate amintirile mele şi o mamă tristă” descrie Vichente Zăgan calvarul Jilavei.

,,După 1990, a condus generaţia a doua de comunişti”

Libertatea lui n-a fost prea lungă pentru că la 19 august 1952, Securitatea l-a arestat din nou, de la Tg. Mureş. ,,Arestarea mea a avut loc în contextul arestărilor care se făceau pentru Canal. Eram pe şantierul de la Antrepozitul frigorifer din Tg. Mureş cînd m-au ridicat. Loturile pentru Canal plecaseră din 15 august 1952. M-au transportat în cătuşe pînă la Bucureşti, la Ministerul de Interne. Comisia de aici a decis să nu mă trimită la Canal şi să lucrez pe şantierele de la Frigotehnica. În Ajunul Crăciunului din 1952 m-au eliberat a doua oară. Era un lot format din 30 de deţinuţi printre care se afla şi directorul general din Ministerul Industriei Alimentare, ing. Dan Seceleanu. Am reluat munca la Frigotehnica, dar am dat în judecată Ministerul de Interne pentru a-mi plăti salariul pe perioada celei de-a doua detenţii întrucât eram nevinovat. Dacă obţineam o sentinţă favorabilă, aceasta trebuia să fie confirmată şi de comisia de la Frigotehnica unde preşedinte era un făgărăşean, Vijoli, fratele ministrului comunist de finanţe, Aurel Vijoli. Am cîştigat procesul şi am fost plătit” a descris a doua arestare Vichente Zăgan. S-a reangajat la Frigotehnica Bucureşti ca inginer cînd a realizat producţii pentru Industria Alimentară şi pentru Industria Chimică. În paralel cu activitatea din industrie a activat ca profesor la Tg. Mureş, Bucureşti la CN ,,Mihai Viteazu” şi ca profesor asociat la Institutul de Construcţii, Facultatea de Instalaţii.  S-a căsătorit cu Elisabeta  Zăgan, fostă Petrescu, fostă deţinut politic, în anul noiembrie 1953, şi au trei fete, toate inginere, una practicând în SUA. A scris numeroase articole politice în presă, dar şi două volume de carte legate de activitatea sa din studenţie, inginerie şi politică.  Este şi veteran de război. După prigoană, s-a stabilit cu familia la Bucureşti. ,,Spre regretul nostru, evenimentele din Decembrie 1989 n-au fost ceea ce ne aşteptam. Primii care au profitat au fost cei din generaţia a doua de comunişti, pretinşi dizidenţi, care au pus mâna pe conducerea ţării: Bârlădeanu, Brucan, Roman, Dan Iosif, Stănculescu, Măgureanu, Iliescu, etc. Partidele adevărate, ţărăniştii, liberalii, au fost greu de reanimat. ,,Democraţia originală” a lui Iliescu s-a pus în practică tolerând partide politice doar pentru a anihila partidele mari, istorice” a încheiat făgărăşeanul Vichente Zăgan.

(Extras din ediţia III a volumului III din seria ,,Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” de Ion Gavrilă Ogoranu şi Lucia BAKI)